Lecția Grecia

Am fost pur și stupefiat să constat, făcând o rapidă trecere în revistă a subiectului pe media și new media, că oamenii înțeleg prea puțin din ceea ce se întâmplă, de fapt, în Grecia și că tot io (oops), un biet poesel dintr-un colțișor de țărișoară, tre să vin cu explicația & soluția, iar și iară, în vreme ce Românica populară & feisbucară stă cu ochii bleojdiți pe platitudinile ce izvorăsc din puțul gândirii boierilor minții și-al distinșilor editorialiști or a-walliști, de la noi sau de aiurea, zi de zi și seară de seară.

În primul rând, am constatat cam înfiorat, văzând atâta cecitate la patrat, că nimeni n-a băgat în seamă până acum că Syriza nu e un partid politic din soiul celor de altădat (unii considerându-l un partid de stânga, dacă nu cumva chiar de extrema stângă curat!), ci e un derivat de Occupy Mouvement, deci un partid de Net, un fenomen incipient circumscris în mod aparent noii ere a democrației directe, când de fapt, a mon avis, e vorba de ERA NETOCRAȚIEI, aloo, pe care Alexander Bard şi Jan Söderqvist au anunțat-o mai demult (după cum am arătat aici). Zău, chiar nu-i recunoașteți pe mumușeii și tembeluții actorași de la Syriza în descrierea pe care genialii suedezi o fac, în cartea lor, fantoșelor păpușate de tembeliziunile digitale și de rețelele new media tot mai îndesite și sofisticate ?

„Balanţa dislocată a puterii, care este rezultatul acestei evoluţii, se reflectă în tot mai intensa medializare a politicii. Politica este forţată să se adapteze butaforiei media, să devină television-friendly şi distractivă pentru a câştiga cât de puţină atenţie. Pe termen lung, acest lucru va duce la pierderea completă a puterii reale de către politicieni ; ei vor deveni o nouă categorie de oameni de divertisment televizat prost plătiţi, nişte actori inofensivi care interpretează scenariile altora, verificaţi tot timpul, fără milă şi batjocoriţi de supraveghetorii lor din presă. Nu există alternativă. Oricine încearcă să se opună trendului de dezvoltare şi să persiste în agitaţia politică de tip vechi nu va supravieţui în societatea condusă de netocraţie. El ar arăta ca un tiran mârşav al informaţiei”.

A doua observație e că se ignoră în continuare cu seninătate soluția unică a problemei zonei euro, care nu poate fi decât aceea sugerată de versatul speculator finanțist Soros, acum câțiva ani, soluție despre care am îndrăznit să vorbesc și io pe-acilea, în felul meu  (dar cine sunt eu, altceva decât redactorașul Apelului către Europa și auctorașul Planetei-Ou, n-așa?). Astfel, Soros a arătat – nu mai știu unde – că buba întregii zone euro este că, deşi vrea să fie o entitate politico-statală cu propensiuni unitare, iar în ultimă instanţă o piaţă financiară comună, acţionează complet alandală, cu puternice orgolii naţionale, lipsind aproape cu desăvârşire politicile economice şi bugetare comune şi anumite mecanisme instituţionale de răspuns la criză (precum, de-un paregzamplu, posibilitatea de emitere de euroobligaţiuni, suportabile la maturitate de către întreaga zonă euro, iar nu doar de statul care le-a emis) etc. Iar io, cu toată modestia, am completat și subliniat :

Este absolut iluzoriu să continuăm a crede că Uniunea Europeană va putea exista şi pe mai departe doar ca o simplă uniune economică sau ca un Sektoralstaat, cum se crede mai nou, deci ca o entitate despre care nimeni nu prea ştie ce este, în definitiv, şi căreia de aceea io îi voi spune struţocămila ioropeană, entitate ce pare a evolua subt forma unor “sectoare autonome, care au libertatea de a-şi fixa agendele de priorităţi şi de a executa politici publice în afara unui control guvernamental strict“, şi care struţocămilă, în momentul  când s-ar afla în faţa unor probleme globale sau cel puţin euroregionale complexe, aşa cum s-a întâmplat în timpul actualei mari crize, va da, evident, din colţ în colţ, fiindcă o problemă globală nu poate fi rezolvată decât tot prin măsuri globale, respectiv euroregionale, aloo, care la rândul lor nu pot fi impuse decât printr-o forţă de coerciţie specifică unei entităţi statale unitare sau cel puţin federale, căci altfel orgoliile or interesele naţionale, atât de tributare, vai, mentalităţilor, populismelor şi politicianismului local, ar bloca măsurile de retorsiune globale sau euroregionale şi astfel s-ar duce dreakului giudeţu’ ioropean, cum ar veni.(„Entitatea SUE e deja o necesitate istorică, nu doar o romantică posibilitate”)

Concluzia (așa cum am scris-o deja, chiar într-un topic despre Occupy Mouvement) este că globalizarea vine nu ca vacanţa, cu trenu’ de Franţa, ci ca tzunamiu’ japonez, iar cine nu înţelege că acum nu mai poţi salva nimica prin măsuri clasice de dreapta sau de stânga, ci numai prin măsuri globale ori cel puţin euroregionale, in spe, e pierdut pe vecie, tale quale.