Planeta-Ou, Cântul XVII

Tot despre nimiccitoarele de Nimic (și încă un pic)

Să vă zic acum (după cum v-am promis anul trecut) ce cred io că „este” în 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤𝘤𝘪𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦𝘭𝘦 de poveste, în 𝘣𝘭𝘢𝘤𝘬-𝘩𝘰𝘭𝘦𝘭𝘦 ce perforează spațiu-timpu’ ca golurile din brânza ciobanului străbun, ba chiar aș putea să presupun (deocamdată singur eu, 𝘯𝘰𝘸) că se dezvoltă cam tot după principiul fermentării firicelului de fân căzut în spuma laptelui „preabun”, punctum–urile black-holice 𝘱𝘢𝘳𝘦𝘯𝘵𝘢𝘭𝘦 ori 𝘪𝘯𝘪ț𝘪𝘢𝘭𝘦, cum le-am spus în Cântul II al poemului, „căzând” ca și firicelele de fân în „viitor” (în clipita Big-Bangului germinator, care B-B nu e doar explozia de radiații primare, cum știe orice școlar gugălar, ci e și irumpția de punctișoare black-holice hipermărunte – „𝘴𝘤ă𝘱𝘢𝘵𝘦 𝘤𝘢 𝘯𝘪ș𝘵𝘦 𝘱â𝘭𝘯𝘪𝘪 𝘵𝘶𝘳𝘣𝘢𝘵𝘦 𝘥𝘪𝘯 𝘉𝘶𝘭𝘣𝘰𝘢𝘯𝘢 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘭𝘦 𝘷𝘢 𝘧𝘪 î𝘯𝘨𝘩𝘪ț𝘪𝘵 𝘭𝘢 î𝘯𝘤𝘦𝘱𝘶𝘵 𝘱𝘦 𝘵𝘰𝘢𝘵𝘦”, așa cum știm din poesia-mi de mai departe –, carele imediat ce-au scăpat din 𝘉𝘶𝘳𝘵𝘢 de neimaginat au și-nceput să ia spațiu-timpu’ proaspăt germinat la 𝘣𝘳â𝘯𝘻𝘢𝘵 și la înghiocat, totodat’, cosmosu’-bebeluș extinzându-se iute ca un pipăruș spre noi, ce-l așteptam în virtualitatea de apoi, gonflându-se, spiralându-se și înșurubându-se din fus black-holic în alt fus, spre „cerul” din următorul „sus”, după ce „cerul” anterior se va fi scurs în „nadirul dedus” al găurii negre pazarnice, 𝘰𝘧 𝘤𝘰𝘶𝘳𝘴𝘦) și mărindu-se în continuare pe hypersfera cosmosului precum punctișoarele de grăsime de pe beșica udului porcului, uscată la streașina podului de copiii Gura Padinei și umflată cu buza-ncordată, mingioară cu care ne jucam ziulica toată, până am ajuns să punem și noi piciorul pe-o minge cauciucată adevărată (dar o să vă povestesc întâmplarea asta mirobolantă altădată), însă rostul black-holelor (care se vor fi tot gonflat, de la origini și până la momentul dat, consumând „cerurile” cu stelele & nebuloasele ce le vor fi captat, după ce mai înainte le vor fi configurat) nu e, așa după cum de asemenea v-am explicat în cântul celălat, acela de a găuri spațiu-timpu’ de-a-mproasta și de a-l hăpăi ca năpasta, și basta, ci din contra, de a-l păzi și de a-l ține-n loc până la finalul soroc, căci altfel realul, împins de săgeata spațiu-timp lansată din arcul Big-Bang-ului, ar lua-o tot mai nebunește pe 𝘱𝘢𝘯𝘵𝘢 𝘳𝘩𝘦𝘪, la hypergalop, și nu s-ar mai opri deloc, trecând pe lângă 𝘶𝘭𝘵𝘪𝘮𝘢 𝘵𝘩𝘶𝘭𝘦 a 𝘝𝘪𝘦ț𝘪𝘪-cu-rațiune ca orient-expres-ul prin halta Ciulnița (dacă mai țineți minte poanta), lăsându-l pe însuși 𝘚𝘢𝘣𝘢𝘰𝘵𝘩, cât e de 𝘛𝘰𝘵, complet fără noroc, păi se poa’ ? (adicătelea, dacă 𝘴ă𝘨𝘦𝘢𝘵𝘢 𝘴𝘱𝘢ț𝘪𝘶-𝘵𝘪𝘮𝘱 s-ar tot accelera și nu s-ar mai opri 𝘯𝘪𝘬𝘢𝘨𝘥𝘢, ca s-o zicem și-așa, cum oare ar mai putea reînvia cel care este 𝘈𝘭𝘧𝘢 ș𝘪 𝘖𝘮𝘦𝘨𝘢 ?)

Știu, o să ricanați că tot nu v-am (prea) spus ce-i cu 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤𝘶’ ista din 𝘉𝘶𝘭𝘣𝘰𝘢𝘯𝘢 𝘈𝘭𝘧𝘢 și din punctișoarele black-holice irumpte din ea la momentul inițial, mărindu-se apoi fără sațiu și structurând prin fus spațio-temporal preste fus cosmosu-n curs : din ce, adicătelea, ar fi compus ? Pe scurt și mai lămurit, 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤𝘶’ e alcătuit din 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤 𝘢𝘣𝘴𝘰𝘭𝘶𝘵 sau din 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤 𝘣𝘳𝘶𝘵, asta vorbind ca că nu fiu mut, căci altfel ce-aș putea să vă spun mai mult – măcar un pic – despre nimic ?:) Despre nimic ca și despre „EuSunt” (:idea:) nu se poate vorbi decât poeticește, firește, cântând, psalmoldiind ori scrijelind pur și simplu că „ESTE”, ceea ce-l face oarecum perceptibil pentru rațiune, după cum se știa încă din vechime, că – adică – simplele rime, rune sau alte magice cuvinte sau 𝘯𝘶𝘮𝘦, rostite cu-o cadență, intonație, empatie sau artă anume „atrag realul”, extrăgându-l și agregându-l din virtualitatea sa precum magnetul care atrage pilitura de fier împrăștită subt el, da, și deci cam tot așa se poate afla cu-o precizie poetică, păi cum altcumva, că 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤𝘶’ e și el ceva, dincolo de orice atom, electron, proton, nucleon, cuarci și particule-antiparticule de toate „miresmele” și „culorile”, acolo unde și când nimic nu mai (pare) că „e”, nemaiexistând absolut nicio 𝘪𝘯𝘧𝘰𝘳𝘮𝘢ț𝘪𝘦, cum se spune mai încoace, noi putându-l așadar afla doar prin întrebarea nici măcar cine știe ce dibace (sau cum să-i zic?): „Doamne, dar dincolo de ceea ce este 𝘥’𝘢 𝘤𝘢𝘱𝘰 𝘢𝘭 𝘧𝘪𝘯𝘦 mai există totuși ceva, oricât de mic, bre? ” (cu subînțelesul că 𝘦𝘹𝘪𝘴𝘵ă 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤, he!:))

Căci da, 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤𝘶’ nu e ca și cum ar fi ceva și deci l-ai putea gândi, numi, socoti, calcula, judeca sau cântări cumva, dar nu e nici ca și cum n-ar exista deloc, căci atunci 𝘨ă𝘶𝘳𝘪𝘭𝘦 𝘯𝘦𝘨𝘳𝘦 – doldora de nimic brut, din care până și ultimul strop de informație va fi dispărut – cum oare ar mai putea roti roiurile de galaxii în metagalactic tumult, iar spiralele 𝘈𝘯𝘥𝘳𝘰𝘮𝘦𝘥𝘦𝘪 argintii din proximele tării sau ale 𝘊ă𝘪𝘪 𝘓𝘢𝘤𝘵𝘦𝘦 de-aci cum oare s-ar mai putea răsuci ca brațele tiribombei de iarmaroc, cu miriadele de stele și planete, cu tot ?

Așadară, 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤𝘤𝘪𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦𝘭𝘦 irumpte din 𝘉𝘶𝘭𝘣𝘰𝘢𝘯𝘢-𝘔𝘢𝘮ă de odinioară și pline ochi cu 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤 𝘢𝘣𝘴𝘰𝘭𝘶𝘵, despre care nimeni n-ar putea spune mai mult decât că 𝘴𝘶𝘯𝘵 (ca și 𝘊𝘦𝘭-𝘤𝘦-𝘦𝘴𝘵𝘦), întrucât niciun mesager, chiar dacă ar merge acolo cu viteza luminii, lungindu-și viața ca-n einsteineeana poveste, nu ne-ar mai putea aduce nicio veste din 𝘨𝘢𝘶𝘳𝘢 𝘯𝘦𝘢𝘨𝘳ă ce l-ar absorbi irevocabil în cer, precum pe cei plecați în obșteasca moarte și de care, la marginea găurii negre din țintirim, fix o eternitate ne desparte (de aceea, noi nici nu știm că murim, atât de mult ne î𝘯𝘤𝘦𝘵𝘪𝘯𝘪𝘮 în momentul tristului eveniment, aferim…oops), black-holes despre care sper că n-ați uitat ce v-am spus în cântul celălalt, repetându-vă de altfel ce aflaserăți din cântul cu 𝘧𝘰𝘳𝘮𝘶𝘭𝘦𝘭𝘦 𝘱𝘰𝘦𝘵𝘪𝘤𝘦 de-anțărț (și anume că sunt plasate „𝘭𝘢 𝘧𝘪𝘦𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘢𝘵𝘰𝘮, 𝘱𝘭𝘢𝘯𝘦𝘵ă, 𝘴𝘵𝘦𝘢, 𝘨𝘢𝘭𝘢𝘹𝘪𝘦 & 𝘳𝘰𝘪 𝘨𝘢𝘭𝘢𝘤𝘵𝘪𝘤 î𝘯 𝘣𝘶𝘳𝘪𝘤, 𝘪𝘢𝘳 𝘭𝘢 𝘮𝘦𝘵𝘢𝘨𝘢𝘭𝘢𝘹𝘪𝘦 𝘥𝘳𝘦𝘱𝘵 î𝘯…” ), au rostul lor cu totul copleșitor nu doar în gravitația universală a astrelor, ci în 𝘱𝘭𝘢𝘯𝘶𝘭 ori în 𝘴𝘤𝘳𝘪𝘴𝘢 Cărții Cărților, a 𝘷𝘪𝘦ț𝘪𝘪 de la Alfa la Omeg’, ele controlând pas cu pas săgeata spațiu-timpului întreg, 𝘣𝘳â𝘯𝘻𝘪𝘯𝘥 energia pură din clipita big-bangatoare în particule elementare, la început, apoi rulând-o și strunind-o în structuri microfizice și-n final cosmice / astronomice – „naturale” și „artificiale” – uluitoare, după principiul de la mai mic la mai mare și de la simplu le complex, conform 𝘭𝘰𝘨𝘰𝘴𝘶𝘭𝘶𝘪 ce guvernează în mod evident tot ce există în univers, cu excepția lor, a 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤𝘤𝘪𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦𝘭𝘰𝘳, la al căror orizont al evenimentelor se opresc toate legitățile fizicii & metafizicii, ele – ielele, black holele – supunându-se doar 𝘉𝘶𝘭𝘣𝘰𝘢𝘯𝘦𝘪 𝘎𝘦𝘳𝘮𝘪𝘯𝘢𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦, urmând ca după ce 𝘴𝘤𝘳𝘪𝘴𝘢 se va fi împlinit în tot ceea ce 𝘦𝘴𝘵𝘦, iar din tumultul cosmic se va fi ivit 𝘤𝘦𝘭 𝘱𝘭ă𝘯𝘶𝘪𝘵 (în Omega de la sfârșit), 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤𝘤𝘪𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦𝘭𝘦 să procedeze cu galaxiile, stelele, planetele, particulele, antiparticulele, undele, cuantele și-n genere cu toate 𝘪𝘯𝘧𝘰𝘳𝘮𝘢ț𝘪𝘪𝘭𝘦 „care e” precum câinii dresați ai păstorilor ot Carpați, adunându-le care de pe unde e, absorbindu-le și transformându-le în 𝘯𝘪𝘮𝘪𝘤, readucându-le cum ar conduce turmele în 𝘉𝘶𝘭𝘣𝘰𝘢𝘯𝘢 𝘖𝘳𝘪𝘨𝘪𝘯𝘢𝘳ă și trântind culupa la groapa hyper-abisală, pănă la… hypervară-primăvară, când va da colțul 𝘝𝘪𝘦ț𝘪𝘪 iar și iară (dar ce credeați, a ?:))

𝘗𝘰𝘴𝘵 𝘚𝘤𝘳𝘪𝘱𝘵𝘶𝘮 : Și pentru că-n titlu v-am promis un supliment, uitați-vă rogu-vă mai atent la poza fistichie, gândindu-vă măcar un moment că s-ar putea să nu fie doar o simplă commedie pe pixelie, ca și-ntreaga-mi poesie emergentă din limba ce va rămâne, oricum, în Turnu Babel, pe vecie:)