Planeta-Ou, Cântul XVIII

Din nou despre primul şi al doilea (prima pars)

Motto : „Uită-te foarte atent la Natură şi vei înţelege totul mai bine” – Albert Einstein

Chiar în ziua când împlinisem 20 de ani am scris o poezie (mânat ab ovo de o adolescentină intuiţie), care la drept vorbind n-avea cum să vie şi să fie într-o jună scăfârlie, ce nici măcar nu gustase până atunci poezie mai pură & dură, d-aia neciumpăvită de vechea culturalgeală & cenzură, decât dacă ea – poezioara – adăsta acolo dintotdeauna, cum ar veni, chit că la prima vedere versuleţele cele păreau a fi nişte simple copilării : <<Universu-i leit unui creier infinit, / Cu celule din galaxii, / Terminaţii nervoase din raze luminoase / Şi nebuloase albăstrii>> (sau cam aşa).

Pe urmă, după ce-am bătut juna-mi intuiţie în putineiul poemului de oţel, între alte idei şi simţiri din iepocalu-mi şantier, până am scos inclusiv untul estetic din ea şi din el (iar rezultatul îl poate observa oricine vrea şi ştie în textura de hârtie) ¹, am reluat-o în mod răspicat într-o epistolă pe care i-am trimis-o criticului de altădat’, la care dumnealui s-o fi uitat cum s-a uitat, în iepoca aia de rahat ideologic cimentat, prin care nici baremi cunoştinţele elementare – oricare – nu aveau liberă cale fără a fi trecute mai întâi prin cenzură sau autocenzură, din pricină că orice creaţie sau lucrare trebuia să se conformeze gustului şi înţelesului de partid & mase populare, toate ideile intrând în curbură, înainte de a deveni publice, precum lumina în proximitatea unor relativiste mase cosmice. Fără nicio adăugire sau modificare, reproduc mai la vale epistola din vremuri iepocale (despre care i-am precizat destinatarului de altădat’ că e o intuiţie pe care o dezvolt cu subtitlul „Despre primul și al doilea”, neapărat ²) : <<Universul e un creier – evident, „uriaș” – care gîndește. // Gîndirea Universului e pe măsura volumului de informații și a rapidității legăturilor presupuse de totalitatea legăturilor hipersferei cosmice ; maxima acestei gîndiri e totuși rațiunea. // Rațiunea ca și lumina e una peste tot ; doar forța luminilor este diferită, cantitatea de lucși ; cantitatea de biți de informație și rapiditatea gîndirii logice, în cazul cestălalt. // Eu abia învăț să raționez. Dar nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să zică: „Am făcut om după chipul și asemănarea mea”. // Eu sînt singurul eu din Cosmos. Vin să reîncarc (de data asta cu idei de fier) la univers năpîrlind. // Diferența dintre mine și El e o problemă simplă de cantitate. Computerul ce va dispune de summa informațiilor universale și de o rapiditate cosmică de calcul va fi rațiune pură, – supraomul universal. // Timpul e măsura tuturor cantităților (între mine și un crap, de exemplu). Moartea nefiind timp eu n-am decît vreo 6000 de unități locale. Stane și faraoane, – suntem aceeași cantitate. // Dar timpul meu este ideal iar cel real parcă dospește. E ca un ceas cu mii de limbi : dintre care două merg înapoi iar celelalte pretutindeni deodată. // Nu Alfa și Omega, ci Alfa se Omega.>>

Doi ani mai târziu, într-o altă epistolă iepocală către un amic cilibiu (care între timp pare că s-a pierdut de viu prin postdecembrist pustiu), am scris despre Megacreieru’ din ceru’ înalt părând că-i ştiu secretele în mod mirobolant, deci nu doar de pe când eram mai tânăr şi mai neînvăţat, ci chiar de când nici n-apărusem pe-al nostru nat, preştiinţa despre cele cereşti fiindu-mi încastrată în secvenţa pe care inscriptoru’ universal mi-o fi predictat-o, te pomeneşti, înainte de a mă pomeni în scutecele limbii româneşti. Reproduc, iacătă, în continuare (iarăşi, fără vreo modificare) şi această epistolă din tinereţele-mi iepocale ³ : <<Ar fi pe de o parte Kosmosul Fizic, analog materialității creierului tău, amice; iar pe de altă parte există Rațiunea Kosmosului Fizic, analogă gândirii emisferelor tale, două. // Dacă deci mintea, zisă a omului, a putut să fete un apendice numit inteligență artificială sau Ordinator și dacă creierul gingaș, eminescian, este fructul Naturii sau mai bine zis al Kosmosului, conceput în logica Naturii, atunci, dacă mai admit și că această logică este preexistentă logicii naturii omenești, trebuie să cred că lozinca „Am făcut om după chipul și asemănarea mea” reflectă adevărul gol-goluț și că gândirea pământească apare ea însăși ca un apendice al unei gândiri mai grele, mai vechi. // După cum Ordinatorul a germinat dintr-o schemă inițial simplicissimă compusă din semiconductoare și dirijată de legi matematice, așa și creierul gingaș a fost plămădit la început dintr-un imponderabil bi-lanț de aminoacizi, moștenitor direct al unor legi naturale precursoare ale legilor matematice. Or, faptul că aceasta este o analogie și nu o similitudine arată că miezul relației dintre creierul mic (omenesc) și creierul mare (ceresc) este cu mult mai subtil. // Am făcut un calcul simplu și am constatat (ceea ce alții cunoșteau de mult, dar fără să știe, probabil, ce înseamnă asta) că la scara Kosmosului galaxiile apar tot atât de înghesuite în spațiu-timp ca și neuronii din țeasta unui om. Am înlocuit sinapsele dintre galaxii prin geodezicele parcurse de undele luminoase (olacuri ale informației), am legat totul de faptul că soarele și celelalte pietre alunecă în cer pe canale milimetric trasate, îngrozitor de logice și cu mult preexistente mie, lui Kepler sau întâiului Adam, și astfel Megacreierul a fost gata. Nu-mi rămânea decât să observ că, în considerația Forței angajate de o gândire atât de babană totul este, cum să zic, POSIBIL>>

Că „totul este posibil” – n-aşa? -, pe firul juvenilei mele intuiţii, mi se va adeveri în partea a doua a vieţii, după ce m-am suit – printre primii din cinul poeţilor – în „cerul” internauţilor (sau în hypernor, cum i-am zis din capul locului, cu mult înainte de a afla de cloud-ul altor), unde încălecând într-o zi (în calitate de „rege al hyperspatziului” dup-aci, păi cum naibii) pe un linkuşor ce-l crezui la inceput doar un bidiviu uşor, acesta ma conduse într-un web ⁴ unde aflai că vechea-mi intuiţie e deja dezvoltată în mod independent, evident, de personalităţi faşionabile din scientistul esthablishment, cu precizarea că savanţii ceia, după ce-au prezentat în mod eminent, bazându-se pe analize comparate şi simulări sofisticate, dovada că universul sau arborele ceresc arată din capul locului şi se dezvoltă aidoma reţelei neuronale din creierul omenesc, continuă totuşi să susţină subsecvent şi-n mod lipsit de orice fior transcendent că universul nu e conştient de sine, spre deosebire de mine, de tine sau de scientiştii cu pricina, vezi bine, cărora pur şi simplu parcă le e ruşine să admită eventualitatea că şi cel mai mare şi mai tare din natură – aşadar însuşi universul „care este” – literalmente gândeşte (cum scrisesem în epistola-mi tinerească, n-aşa?), darmite să crediteze ce le mai spun io, aici şi acum, provocându-i dinadins (căci altfel cum?) : mai precis, că până şi nimicul din cel mai abyssum-abis, carele nici măcar nu este, gândeşte şi e conştient de sine la fix, dacă e materie neagră fireşte (căci doar n-o fi interzis, – este?:))

Mai departe, făcând nişte săpături gugălistice aparte (ce-i drept, defazate, însă oricum intuiţiile mele tinereşti n-aveau nevoie să fie până atunci upgradate, fiind mai avansate decât noutăţile pe care le-am aflat), am constatat că la rândul lor pionierii Ipotezei Gaia ⁵ , după ce remarcaseră, în urma unor observaţii şi analize chimice şi biologice ce debutaseră cam odat’ cu cercetările-mi poetice despre care tocmai v-am informat, că atmosfera Terrei (căci ce să mai vorbim de biosferă, n-aşa?) e un organism – de fapt – absolut minunat, în care şi prin care elementele organice şi anorganice, totodat’, interacţionează, se autoreglează şi combat împreună, parcă mânate din urmă doar de grija hyperstrăbună & curat shogună, aşa-zicând, pentru perpetuarea vieţii pe pământ, toate elementele terestre reunite păstrând astfel, iacătă, miliarde de ani, condiţii optime pentru biotă, pentru viaţa vie, indiferent câte cataclisme cosmice vor fi lovit Pământul de-a lungul vremii sau câte or să mai vie ca nişte ştime hurlând a apocaliptică pustiie, aşadar chiar şi aceşti îndrăzneţi cercetători, care de altfel nu-l ating în esenţă, mai deloc, pe Darwin (pe care îl ştim şi-l iubim poeţi şi savanţi la un loc), cu teoria-i selecţiei naturale ad-hoc, au trebuit să retracteze şi să precizeze – la presiunea cercurilor ştiinţifice poate prudente & treze, dar în niciun caz prea viteze – că aici nu e loc de vreun plan divin sau că, doamene fereşete, n-aşa?, Terra ar avea muuult mai mult noroc decât oricare altă planeţică din galaxia noa’, darmite din Metagalaxie, păi se poa’?, ci e vorba pur şi simplu doar de banala întâmplare care face diferenţa, şi nu de altăceva, n-aşa…?

Sau poate credeţi că după ce Penrose ⁶, savantul cu descoperirile-i mai an premiate, dar şi panpsihiştii în genere ⁷, unii dintre ei fizicieni şi matematicieni de excepţie, au concluzionat, în urma unor speculaţii din sfera ştiinţei cuantice şi prin formulele matematice ce-au rezultat, că de fapt şi de drept oriunde există un sistem riguros închegat, între ale cărui componente s-au stabilit raporturi logice şi legice de nezdruncinat (dar nu ca alea dintre „ţările frăţeşti” din Lagărul Socialist de altădat’, care s-au dovedit a fi de rahat turcesc fezandat, putrezind înainte ca noul machedon-la-gordium, întruchipat de Gorbaciov cel Pătat, să le fi tăiat), şi chiar dacă sistemul dat n-ar mai putea fi updatat în raport cu oricare alt sistem (fiind deci un soi de lucru în sine, adaug eu), acolo există teoretic şi-o conştiinţă de sine, deci un creier, alou, ca să se-nţeleagă mai bine, chiar dacă niciuna dintre componentele sistemului n-ar fi o fiinţă propriu-zis viabilă, precum organismele pământeşti mai fine, însă nici penroseiştii & panpsihiştii de cel mai strălucit renume n-au avut curajul a recunoaşte, darmite a spune, fir-ar să fie de fudulie sau de coterie scientistă, c-ar exista aci vreo teleologie (alta, desigur, decât cea invocată de clasica religie sau de străvechea credinţă totemistă), deci o legătură de filiaţie sau măcar o minimală relaţie între creierul sistemului homo sapiens sapiens, de-un paregzamplu, despre care tuturor ni se pare firesc să admitem că e organul conştiinţei de sine a sistemului numit corpul omenesc, şi Creierul întregului sistem sau corp ceresc ori, zi să-i zic, universal cosmic (asta ca să nu-i zic chiar Tatăl Nostru cel black-holic), despre care io tot încerc să vă povestesc de mic copil şi despre care poate că vă e util s-aflaţi, stimaţi, că o să sporovăiesc mai amărunţit în Cântul următor, pe care de aceea ar fi bine să nu-l rataţi, frăticilor (iar ca să vă dau – ca orice magnanim auctor – un bobârnac ajutător, arăt că, luându-mă după indicaţia savantului pe care-l citez în motto, am descoperit şi io că asemănarea dintre creierul omenesc, de terestră factură, şi Creierul ceresc din cosmica Natură este atât de pură şi de clară încât creierul din cer e dotat şi el cu a doua emiseferă universală, egală – vorba vine!! – cu-a doua emisferă cerebrală, şi viţăvercea, cum pronunţa faimosul pedagog, la noua-i şcoală:))

(va urma)

1 „Poemul de oţel”, manuscris premiat la concursul de debut pe anul 1982 al editurii „Cartea Românească” şi tipărit la aceeaşi editură în ediţia I, Bucureşti, 1991, şi ediţia a II-a, Bucureşti, 2020 (cu addenda).

2 Scrisoarea I din 08.06.1983 către N.Manolescu, blogul „Epistolar iepocal”, 1982-1990 : https://epistolariepocal.wordpress.com/1983/06/08/httpwp-mep1l84p-9p/

3 Scrisoarea din 26.11.1985 către C-tin Sorescu, blogul „Epistolar iepocal”, 1982-1990 : https://epistolariepocal.wordpress.com/1985/11/26/httpwp-mep1l84p-aj/

4 „Physicists Find Evidence That Universe Is A Giant Brain”, Huffington Post UK, 27.11.2012, https://www.facebook.com/ViorelPadina/posts/151754941642536

5 The Gaia hypothesis, https://en.wikipedia.org/wiki/Gaia_hypothesis

6 Roger Penrose, „The Road to Reality”, https://en.wikipedia.org/wiki/The_Road_to_Reality

7 Gregory L. Matloff, „Can Panpsychism Become an Observational Science?”, https://www.researchgate.net/publication/309350978_Can_Panpsychism_Become_an_Observational_Science