Planeta-Ou, Cântul XV

 

planeta

Cuvânt înainte. Cu acest cânt dedicat Ușorului, cum l-a poreclit Unchiu Manu pe nepotu-său, our friend Petre, așa cum chiar el ne-a povestit pe perete, am procedat ca la hotelul cu camere nenumărate și ocupate toate, unde sosește un musafir în miez de noapte, absolut pe neașteptate, spunând că-i este un somn de moarte și că e preste poate să mai plece-n altă parte, astfel că hotelierul milos, chit că furios că musafirul i-a picat cam peste mână la un  sfârșit de săptămână (ups!), a mai creat o cameră-n plus, mutându-l pe locatarul cel mai apropiat și deja cazat spre infinit în sus și de-acolo pe următorii mai la est, sud, nord sau apus de cel de sus și astfel i-a făcut loc și musafirului care-și dormea, vai, aproape dus somnul nespus… 😦

++++++++++++++++++++++++++++++++

 

„Sunt cel ce sunt”, ete, Petre

                                                                                                                                                                       Ușorului

Se făcea că eram pe malul mării, într-un vis, iar dincolo de marea cea mare – și părându-mi-se oarecum de mirare – mirosea a paradis în floare. Un soare cu aurora roșie ca purpura, ca macul din arcul zeului Kama, mai precis, tocmai răsărea ca din abis, dintr-o mare mai verde ca pielea indicului zeu, iar nisipul mării era din aur mai moale ca blana puiului de leu cel mai paraleu. Iar când marea cea verde-întunecat m-a inundat, o vietate din apa în care cu-o bucuroasă spaimă m-am înecat, subţire ca fanta celei mai subtile idei, mi s-a înfipt în melcul urechei, șoptindu-mi : cât mai visezi, spune repede ce vezi, hey ! – Văd o viziune, am bolborosit, încercând să deslușesc disperat ceva anume.  – Spune ce vezi, nu ce crezi ! – O lumină volialiană, da! am bâiguit (așteptându-mă ca vietatea să-mi strige dintr-o clipă în alta, cumva, konieț filma!, ca naiba… oops).

Atunci m-a atins un fel de sferă cu „dulci scântei” și am zărit într-o lumină hiperlină un soi de dumnezei, cu sprincenele ca niște aripioare de argint feeric scânteinde, cu lungi gene de aur parcă topinde, printre care se prelingeau spre mine flăcări senzuale, ca niște raze iubinde și roze, gata pentru ispitinde metamorfoze.

Pe urmă m-am deșteptat pe un pat de spital înfricoșat, trăznind a necurat, pipăind o carte de format ciudat pe care îngeru’ păzitor promis mi-o ținea în fața ochilor cam în plictis (înțelegând totuși că sunt tot în vis). La urma urmei, mi-am zis, ce altceva mi se poate întâmpla decât moartea…? Ce altceva mă paşte decât mielul de paşte, a ?… – E un hoyt la rând, m-a prevenit atunci mirosul, îl simt duhnind. – Stăpâne, s-a încordat şi privirea, parcă văd un hoyt cu colţi rânjind ! – E într-adevăr un hoyt, a confirmat auzul, îl aud putrezind ! Iar mâinile, degetele mele cu falangă subţire (oase dulci, de mire) s-au rugat : – Stăpâne, ai milă de nevinovat ! Dă-ne, măria ta, poruncă să-l punem într-o groapă adâncă! Dar abia am gândit că au dreptate, când mâinile mi s-au smuls din coate!  Le-am văzut îndepărtându-se de mine însângerate, le-am auzit ţipând isterizate: – Părăsiţi-l, părăsiţi-l ! – Ce zic acestea ?! am scâncit uluit. – Stăpâne, m-a avertizat raţiunea, răguşit, mâinile, roabele tale, au înnebunit ! – Parcă le-a apucat strechea ! a exclamat limba. – Într-adevăr, a intervenit numaidecât auzul, și el chiaur, simt o prezenţă neliniştitoare în jur ! Pentru mine nu poate fi decât un sunet îngrozitor de dur! – Da, a sărit și privirea, vine ceva dimprejur, parcă din toate părţile deodat’ ! Pentru mine nu poate fi decât lumina dintr-un soare turbat ! Atunci m-a fulgerat gândul că privirea, oarbă, n-o să mai vrea să vadă, urechea, surdă, n-o să mai vrea să audă, iar limba-mi, încleștată, n-o să mai vrea să vorbească niciodată ! Şi mâinile, cioturile acelea, care nu mai tăceau: – Părăsiţi-l, părăsiţi-l ! ţipau. M-am recules cât de cât, c-un nod uriaș în gât, şi-am aşteptat ca trădătoarele s-ajungă în centrul furiei mele, atât ! (gândind că cu vorba-mi cumplită le voi supune într-o clipită). Mi-a venit limba în  întâmpinare, superotrăvită . – Cum vrei, stăpâne, a şuierat, să le trimit poruncă de domn, de bărbat ? Cu vorbe grele să le-ntorn, sau cu blestem negru să le-adorm ? – Vorbe să fie, de pură mânie ! am zis. Dar, hei !… Abia scăpate din gura hurlătoare cuvintele limbii mele s-au precipitat în bule turbionare, rotitoare! Începură să vâjâie înaintea mea, amenințătoare, ca nişte farfurii zburătoare ! Şi gravitaţia lor (ura) îmi smulse limba, gura! M-am aruncat cu faţa la Pământ, tremurând (censored!) (Punct).

Apoi m-am visat ca și cum aș fi fost îngropat într-o criptă de apă, de un dark blue profund și parcă mai era cineva în background. – E cineva acolo ? am bâiguit înfiorat. – „EuSunt”, am auzit un cuvânt (parcă din pământ) – Cine ești, Doamne al meu ? am insistat.  – Sunt eu ! Dar cine întreabă, alou…? – Eu…! Dar tu cine ești ? am șoptit plângând. – „EuSunt”, mă, „cel-ce-sînt”, Mama Lina (Albastrul Pământ). Hai, bucură-te în Gând !

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s