Niște rândunici

Pavilionul administrativ unde-mi fac serviciul de doi bănuţi cică grei are la etaj un culuar lat de vreo doi metri şi lung cam de 33, pe o parte a sa aflându-se birourile, pe cealaltă ferestrele plasate – la marginea lor de jos – cam la înălţimea unui om, de unde poţi admira acoperişul jerpelit al halei de fabricaţie. Pe la cornişele tavanului culuarului, situate cam la o înălţime de 3 metri, se găsesc 5 cuiburi de rândunele, aflate acolo de ani de zile, nimeni neîndrăznind vreodată să le dărâme, şi asta din cauză că rândunelele sunt sfinte – cum îmi explică femeia de servici, Stanca -, iar a le distruge cuiburile sau a le izgoni ar fi un păcat de neiertat.

Evident că Stanca are dreptate : rândunelele noastre chiar sunt sfinte, mey, însă nu întrucât doar ele ar fi aşa, ci fiindcă orişice moleculă de viaţă de pe planeta albastră, asta a noastră (singura entitate vie – a mon avis – din întregul Abis), e sfântă ; însă femeia de servici nu-nţelege chestia asta precum subsemnatul, păi cum naiba, căci, de-un paregzamplu, despre maidanezii din ograda unităţii, ce rabdă de foame şi de sete uneori cu săptămânile, fără să-i bage nimeni în zeamă, ea crede că fac umbră pământului degeaba şi chiar ar trebui stârpiţi, deşi, fiind şi ei parte din viaţa cea mare, n-aşa? bieţii câini sunt tot atât de sfinţi ca şi rândunelele, ca şi albinele, ca şi orişice vietate.

Parcă ştiind că nimeni – vreau să zic, nici un om –, cel puţin în unitatea noastră, nu va îndrăzni vreodată să le facă vreun rău, rândunele se poartă de parcă noi, salariaţii făbricuţei ce le găzduieşte pe daiboji, nici n-am exista. Zboară pe culuar pe deasupra capetelor noastre ca printre jaloane, fiind mare minune că nu ne nimeresc cu găinaţurile lor numeroase, însă nescârboase, e-adevărat, intră prin birouri şi se-ncurcă prin perdele, iar când sunt prinse, după minute în şir de nervi şi vânzoleală, stau liniştite în căuşurile palmelor noastre, părând foarte sigure că n-o să păţească nimic, niciodată. În fiecare luni, înainte de a sosi şefii la birouri, biata Stanca freacă de zor şi fără să crâcnească pardoseaua de ciment a culuarului, aproape albită de găinaţul strâns doar într-un wek-end. Iar dacă repaosul nostru ar fi o vacanţă mai lungă, te pomeneşti că-n locul mobilei ieftine pe care o vindem acuma, am face afaceri mai bănoase cu guano de calitate, a ?

Fiind de serviciu pe făbricuţa-mi (sâmbăta și duminica) mai des decât în alţi ani, vara asta le-am observat pe-ndelete pe micuţele noastre conlocuitoare. Ceea ce te frapează înainte de toate la ele e măiestria de a zbura. N-am nici o îndoială că rândunelele sunte cele mai experte zburătoare din întreg regnul animal şi nu mă miră deloc când aud că sunt capabile să zboare mii de km fără odihnă, străbătând doar în câteva zile distanţe uriaşe, până în Africa de Sud, unde se pare că e a doua patrie. Am surprins într-o zi un grup de 4-5 rândunele, probabil chiar în perioada de nuntit – căci abia sosiseră din depărtări, astă primăvară –, alergând în zbor nebun una după alta, mai precis învârtindu-se ameţitor în jurul unui brăduţ din curtea unităţii, executând un cerc (probabil vestitul „dans al rândunelelor”) incredibil de strâns şi cu o viteză uluitoare, pur şi simplu sfidând legile aerodinamicii. Capacitatea de-a dreptul mirabilă a rândunicii de a face, în zboru-i maestru, viraje în unghi aproape drept, de parcă inerţia nici n-ar exista pentru ea, o admir de altfel chiar zilele astea, când de la fereastra biroului meu văd rândunele revenind încărcate cu hrană şi intrând ca o săgeată pe uşa pavilionului administrativ, după un picaj de-a dreptul dement, ceea ce încă n-ar fi nimic, n-aşa?, însă în chiar clipa în care intră cu viteza glonţului pe uşa aia, păsăruica noastră tre’ să facă instantaneu un cot la stânga, iar apoi aproape concomitent drept în sus, spre a urca la etajul şi la tavanul de care vă spusei, iar toate virajele astea infernale sunt executate în condiţiile în care pe acelaşi culuar de zbor, ca să zic aşa, e un du-te-vino neîntrerupt, de oameni şi de alte rândunele, care coboară/ urcă într-una.

Apropo, până a nu mă uita mai pe-ndelete la divinele păsăruici, io – carele văzusem de mii de ori rândunele or lăstuni zburând dezordonat sau planând prin văzduh – credeam că zboară doar aşa, de dragul de a zbura. Nici vorbă ! În timp ce par că se zbenguiesc prin cer, ca un zburător zmecher sau ca un nepăsător poet becher, rândunelele vânează, monşer ! La cât sunt de experte-n zbor şi fiind dotate c-un ochi superager, de condor, chiar e mare minune că gâzele pământului nu pier, frăticilor ! Astfel, imediat ce a prins în clonţ o musculiţă or un ţânţărel şi fără a pierde nici măcar un minut într-un zbor de plăcere pur sportiv, rândunica se şi lansează în vijelios picaj spe uşa pavilionului nostru administrativ, de unde urcă la etaj după uluitoru-i viraj, oprindu-se drept la cuibu-i unde o aşteaptă, cu gurile henorm căscate, batalionu’ golaș.

Un cuplu de rândunele a fost primăvara asta mai harnic decât celelalte, astfel că la un moment dat – în drumurile mele repetate, pe căldurile secolului, vezi bine, la şistarul cu apă proaspătă din fosta bucătărie a întreprinderii proletare, aflată la capătul culuarului – am zărit iţindu-se la marginea unui cuib cioculeţele next generation, care se lungeau de la o zi la alta, în final proprietarii cioculeţelor făcându-şi ei înşişi apariţia, în toată splendoarea, pe marginea cuibului. De vis-a-vis, de pe pervazul dispre tavan al ferestrelor culuarului, genitorii lor – rânduneaua şi rândunelul – mă urmăreau cu vădit interes, iar la un moment dat, obeservând că zbovesc mai mult decât se cuvine sub verticala odoarelor lor, şi-au exprimat nemulţumirea şi îngrijorarea prin ţipete ascuţite şi prin zboruri de intimidare prin preajma scăfârliei mele. Nevrând să inoportunez, m-am retras precipitat, desigur, însă duminica trecută, fiind de serviciu singur pe unitate şi urcând scările spre biroul meu, ca să-mi las bocceluţa cu de-ale gurii, înainte de a coborî iar la poartă, am auzit mare gălăgie sus, pe culoar, rândunele părând foarte agitate, zburând razant cu parchetul şi făcând viraje abrupte, scandalul fiind dirijat în special de perechea cu puişori precoci. Şi deodată, zbrrr!, mi-a trecut pe lângă ureche o rândunică neconformă, ca să zic aşa, iar după modul greoi în care evolua, am înţeles în sfârşit, îngrozit, că un puişor căzuse din cuibul matern şi ameninţa să aterizeze la parterul pavilionului, unde îl aşteptau boturile hămesite ale maidanezilor, cărora abia le deschisesem pofta de mâncare cu cele două pâini uscate pe care le adusesem de acasă! 😯 Noroc că puiuţul n-a ajuns până acolo, ci s-a oprit pe scări, unde cu chiu cu vai l-am prins, în timp ce-n jurul meu părinţii săi şi vecinii lor făceau viraje de supraveghere, ţipând ca la balamuc.

Acompaniat de corul genitorilor, am mers şi le-am aşezat odorul pe pervaz, cât mai aproape de cuibul natal, însă imediat ce l-am eliberat din mână zurbagiul, zvârr! a tulit-o într-un zbor caraghioz spre capătul celălalt al culuarului, aterizând lângă uşa biroului de contabilitate, cu nemurile-i alai pe lângă el. Am făcut doi paşi într-acolo, vrând de fapt să intru în biroul meu, aflat lângă cel al contabililor, însă rândunelele adulte au început să ţipe ascuţit şi să zboare razant pe deasupra capului meu, ba chiar au pus-o de o diversiune la capătul opus al culuarului, unde mămica aventurierului se prefăcu a fi brusc rănită, chipurile abia mai putând să zboare, şi-atunci nu era oare mai profitabil, pentru animalu’ de mine, să vreau a mă înfrupta mai întâi cu-o ditamai rândunea de 20 de grame, decât să-mi strepezesc dinţii c-un puişor de nici 5 grame, a…? cam asta mi se sugera, n-aşa…? 😉 Io mi-am continuat însă drumul cu gândul să prind iar puişorul şi să-l închid în biroul meu, până când va învăţa să zboare mai ca lumea, deşi acolo risca să moară de foame, n-aşa?, dar parcă tot mai bine era, decât să cadă în labele şi-n colţii haitei de maidanezi hămesiţi, dintre care vreo doi mai răi de căldură se şi urcaseră la etaj, de unde îi alungai cu vorbe aspre, evident. Dar nici n-apucai să m-apropii de puiuţ, căci jurăţelul, zvîrr! o tuli în zbor foficăit spre capătul celălalt, normal, al culuarului fatal, cu convoiul natal după el. I-am lăsat atunci în plata Domnului şi mi-am văzut de treaba mea, părăsind pavilionul administrativ şi instalându-mă în cabina de la poarta unităţii, nu înainte însă de a închide uşile halei de fabricaţie, care sunt totodată şi intrarea spre pavilionul administrativ, gândind că astfel îi voi împiedica pe maidanezi să urce spre culuarul rândunelelor.

După vreo oră de stat la poartă, m-am plictisit şi-am zis să merg la moşmonii din oborul fabricii, să mai gust vreo câteva poame, după care să scot o căldare de apă rece ca gheaţa din fontana aflată în curte. N-am făcut însă nici doi paşi şi m-a străfulgerat o imagine coşmarescă: în faţa mea, pe ciment, zăcea trupşorul însângerat al puiuţului de rândunea, cu aripioara gălbioară frântă şi răsucită nefiresc subt el, cu cioculeţu-i gingaş uşor căscat, înţepat de clonțul ucigaş fix în dreptul animioarei…! 😯 Da !, odiosul asasin nici măcar n-avusese bunul simţ să-l mănânce pe prinţişor, după ce-l rănise mortal, ci-l abandonase dispreţuitor pe ciment, halal… 😦 M-a cuprins o furie grozavă, mai întâi contra maidanezilor, evident, însă privind în jur şi văzând cum se uită toţi 7-8 la mine, cu nişte mutre care de care mai nevinavate, n-aşa? pe cine dreq era să mai căşun ?? Dar dacă o fi fost alt ucigaş ?? Atunci mânia-mi s-a deturnat contra iresponsabililor părinţi ai rândunelului, care după ce că-l lăsaseră să cadă din cuib, îl scăpaseră apoi din ochi ! „Ei bine, am să vă dau o lecţie!” le-am zis în gând şi apucând puiuţul de picoruşu-i gingaş, cald încă, am urcat în culuarul din pavilionul administrativ, ţinând mâinile ascunse la spate, iar după ce am fost sigur că tot boborul rândunelesc de-acoloşa (care deja mă trata ca pe inamicul public nr.1, păi cum drea’, deşi io eram apărătorul lor public nr.1, dar asta e viaţa…! oops) e cu ochii pe mine, atunci bang! şi le-am trântit chiar subt cuibul natal odorul a cărui proaspătă pierdere credeam c-o plânge, cu lacrămi cât Amazonul deja, întregul neam păsăresc.

Aş ! Nici nu s-au sinchisit s-arunce măcar o privire, mai de-aproape, spre el ! M-aşteptam, vorba vine, ca neamurile odorului ucis să reacţioneze cumva ca neamurile şi vecinii noştri de la Gura-Padinii, atunci când în noaptea de 5 spre 6 ianuarie 2001 l-am adus pe fraţiorul meu acasă. Prin sat se întinsese deja zvonul că fratele meu ar fi fiind în stare critică la spitalul Corabia, unde soţia lui tocmai îl lăsase destul de bine, n-aşa? în grija mea, iar când am ajuns cu el acasă, înspre unu-două din noapte, în faţa curţii noastre erau strânşi cei din neamurile apropiate şi vecinii, care bineînţeles că nu se gândeau că frăţiorul va muri, ci doar vroiau să-şi împărtăşească îngrijorarea cu cumnata Geta. Când am coborât din Salvare şi-am zis cu glas sfâşiat: „Geta, fata mea, ţine-te tare, căci ai copilaşi de crescut ! Costel e mort !! L-am adus acasă !!”, din toate piepturile celor aflaţi de faţă a izbucnit un huiet de durere şi consternare înfiorător, cum probabil numai la sfârşitul lumii s-ar mai putea auzi, huiet şi ţipăt care m-a însoţit crescendo, neîntrerupt şi absolut de neuitat, din momentul în care l-am scos pe Costel din salvare şi până l-am depus în patu-i mortuar.

Însă rândunelele, care n-au memoria & durerea faptelor lor personale, măcar, ci doar nişte instincte moştenite de la specia neamului păsărar, precum bucata de pământ imuabil, veşnic germinator & imortal, ce se transmite spre noul reprezentant legal prin testament la notar sau prin sezina moştenitorului funciar, „ştiau”, n-aşa? că dacă un urmaş de-al lor cade subt clonțul de rubin al câinilor, vor face altul, în următorul ciclu genitor, mai frumos, mai trainic şi mai ascultător.

+++++++++++++++++++++++++++

Addenda: