Planeta-Ou, Cântul XI

Se făcea că după ce soarta luă hotărârea de a mă prezerva în virtualitatea iepocală, în calitatea-mi de poesel din România forumistico-literară, pe urmă contimporanii mă congelară, iar la anu’ 2520 trecute fix unii din viitor îşi ziseră cam într-o doară : ia să dezgheţăm noi mumia, să vedem cam cum s-o comporta ista ce-n viaţă i se spunea „AVP” (după cum scrie pe panglica vârâtă între picioarele-i sloi şi mototolită ca hârtia). Şi deschiseră cutia.

După ce mințile încet-încet în cap îmi reintrară, văzui ca prin vis cum ipochimenii se-apucară de mă-mbăiară, mă fricţionară, mă pieptănară şi mă-mbrăcară într-un ţol de primăvară, iar la urma mă pozară, înghesuindu-se şi ei în preajma mea şi străduindu-se a rânji cu toţii, pentru ca-n jurnalele postnaţionale de-a doua zi să n-apară chiar ca netoţii, drea, apoi, în fine, ce mai avură ăia de făcut, decât să mă pună ca pe bimbaşa sau ca pe un musafir nemaivazut în capul mesei, drept în şezut, masă pe care gazdele cu apetisante bunătaţi mai întai o vor fi umplut ? Iar mie revenindu-mi între timp glasul, îmi trăsei nasul şi bineînţeles că, pentru început, le-aruncai vorba aia a mea, de demult : „Aloo, bey, voi ştiţi cine sunt io ?” La care ăia, ca şi voi acumaşa, coate-şi cam dau, chicoteli înfundate scoteau, o ţuiculiţă bătrână de-o mie de ani în faţă uşor îmi împingeau şi, prefăcându-se neştiutori, păi cum naiba, îmi răspunseră cam aşa: „Ia zi, strămoşule , cine eşti tu, bey, a ? :)”

Însă io, după ce din lichioara lu’ Davilla (cum ii zicea hâtrul de socru-meu la orice băutura mai ghiurghiulea) un pic gustai, cu uimire-n jur mă uitai, mă scuturai ca de-un fior, apoi cu glas pierit întrebai : „Mey, da’ unde e Mariana, nevastă-mea ? Dar soacră-mea? Dar copiii: Marius cu Adina, Macrina cu Dan, unde sunt, că parcă îi visam ??”

Şi văzând că străinii ăia nu zic nimic, ba parcă începuseră să pişe ochii un pic, continuai să-ntreb cu glas mic : „Şi tu, mămică, tăticule, marele, maică mare, mumă, tică, unde sunteţi, mey ?! Şi tu, Mihaiţă, frăţior adorat, unde eşti, mey, de ce nu te văd lângă mine, unde-oi fi plecat?! Şi tu, cumnăţică, voi, nepoţei, unde sunteţi, mey ?! Unde sunteţi, bey : nene Gică, tata Nuţă, maică Petro, unchiu’ Gene, tuşă Nelo, nene Dode, tanti Anuţo, nene Pitită, tuşă Ioano ?! Unde sunteti Petre, Noro, Palo, Gelule, Nicule, Dorule, George, Mitrele, Titele, Leto, Ghiţo, Moaşo, Moşoiule, Tuşo de la Amărăşti ?! Şi voi, mândrulițe jurate, unde-mi sunteţi, bey : Tanţo, Rodico, Vali, Dudeasco, Florentino, Stelo, Florico, Tanio, Marieto ?! Iar voi, tovarăşii mei de joacă, ai hyperspaţiului derbedei, cocoşiţe şi cocoşei, unde sunteţi, bey ??

Aloo, mey, strămoşule ! – mă-ntrerupseră ăia, încercând a mă linişti – Da’ ce-ţi veni ?! 🙂 Ce nu-ţi place la noi pe-aci ?? In loc să te bucuri că te afli din nou printre cei vii, printre băieţii ăştia veseli, cu ochi căprii şi azurii şi printre fetiţele astea zbanghii, proaspete şi nurlii, şi că pe masă ai iaraşi tot ce-i e drag inimii, iacată : răcituri şi piftii, icre negre şi aurii, fripturi arămii, sucuri străvezii, fructe din livezile planetei, cum ar veni, alcooluri limpezi, vinuri ghiurghiulii şi – hehe, te faci că nu observi – aluaturi cu dulceţuri şi lăptării: alivănci, baclavale, bezele, clătite, îngheţate pe săturate, frate : de caise, de căpşuni, de ciocolată, de coacăze, de fisticuri, de fragi, de fructe, de lămâie, de portocale, de vanilie, de vişine, de zmeură, pralinate ; peltele zaharate ; plăcinte gonflate ; profiteroale spumate ; rulade-nfăşurate ; sarailii nucate ; strudele smântânate ; şerbeturile şi cremele toate ; tarte ; torturi minunate, bunătăţi create de patronii & prepuşii naturii, după cum ştii : agricultores, ruricolae, aratores, coloni, villici, pastores, olitores, messores, colligatores, fossores, venitores, vitisatores, vindemiatores, frondatores, arboratores, occatores, praediatores, operarii, pecuarii, porcularii, mellarii, columbarii, oviarii, caprimulgi, equimulgi, bumulgi, gallinarii, pullarii, jugarii, salictarii, bubulci, subulci, opiliones, caprarii, armentarii, asinarii, equarii, camelarii, anserarii etcetera, etcetera, aşadar, în loc să te bucuri că vezi, auzi, guşti, miroşi, pipăi din nou formele firii, matale te puseşi a boci, mey, și-a jeli ?! Se poate, stramoşule, a ? Vrei să ne superi, mey ?! 🙂

Şi observând străinii că io mă uit la ei în continuare cu groază şi jale, mey frăţioare, unul mai breaz şi mai shogun, mai nu ştiu cum, şuşotindu-se cu unii care veniră din nişte culise, îmi zise : „Bine, strămoșule, văd ca ţi-e naşpa să te readaptezi la viaţa asta, pentru care, n’aşa ? îţi trebuie mai multă snagă-n corpii cavernoşi, buci roşii, creastă ca cocoşii. Hai, dară, să facem câţiva paşi şi pe-afară, să vezi şi mătăluță ce chestii s-au realizat între timp prin „ţară” (cum ziceaţi voi odinioară). Şi-atunci, la semnul istuia cu ouă mai creţe, veniră şi mă luară la braţetă două mândre cucuieţe, una brună, tunsă chilug, cu gropiţe-n buculeţe, şi alta blondă cu moaţele cam lăieţe, ambele cu neşte zâmbete galeşe in colţurile guriţelor mierii, muieri nici slabe, da’ nici prea durdulii, d’alea ce-n alte împrejurări mai puţin fistichii te-ar face, n’aşa ? şi din morţi să-nvii şi să te-apuci să le ari cu drag şi să le semeni dreakulii. Dar mie, zău, numai de desţelinit nu-mi ardea, mey copii, aşa că-n loc s-o pornesc cu pas mai sportiv, ca lokomotiv plovdiv, mai că-mi venea să plâng şi-o pornii boşorog, şontorog, nătâng : stâng-drept-stâng.

Ieşind cu tot alaiul din sala de oaspeţi cea luxuriantă şi-ncăpătoare, primul lucru ce-mi sări în ochi fu un soare parcă mai luminos decât îl ştiam, da’ parcă și mai auriu, şi mai mare. Se făcea cum că sunt într-un oraş ciudat, nici rotund, nici patrat, nici de piatră, beton sau asfalt, nici de sticlă, termopane sau bazalt, şi parcă subt un cer translucid amplasat, într-o emisferă cu acoperişul colosal de înalt, prin care, cum spusei, pătrundea soarele blând şi cald, însă aci nu era deloc torpoare sau aer d’ăla stătut, încins, îndesat, ci un zefir îmbălsămat, o vreme numai bună de făcut plajă sau de-mbăiat, la care de altfel te-mbiau piscinele aflate parcă preste tot locul, plus grădinile din care te trăznea busuiocul verde-nflorit, trandafirul-mbobocit, rosmarinul de drăgălit, măghiranul de gătit, floarea de meliss-înmierit, odoleanul de uns sfârcul-mpietrit, levănţica şi teiul de adormit, isma de dor, lilia de amor, viorelele ce te dobor de odor, ioni ozonaţi, aerosoli cu aromaţi electroni şi protoni şi-n totul – profumul cel de faraoni.

Deodată însă, despărţind în două lumea aia strânsă-n jurul meu laolaltă şi care mă privea cam cum privea mulțimea la urs, pe lumea ailaltă, apăru brusc în faţa mea o fată c-un copilaş lângă ea : mămica era subţire ca trestia, dar voinică întrucâtva, veselă şi îngândurată de-ampreunelea, amintindu-mi în mod izbitor de cineva, iar pe bebeluş aş fi vrut să-l iau de undeva, ba chiar gândeam că-l ştiu pe prichindel de când lumeea, dar de unde, bey, a ?? „Bună!” zise fata şi-l îndemnă şi pe bebeluş (care mă sfredelea cu nişte ochişori rotunzi şi mărgelaţi ca ai unei păpuşele de pluş) să mă salute, îmboldindu-l cu „hai, pipăruş !” La auzul acestui apelativ, simţii efectiv că mă-năbuş şi-un sentiment colosal mi se puse pe minte ca un căluş, căci aşa îmi zicea mie nea Aurică ale Mangă, în copilăria-mi în care eram jucăuş şi ghiduş ca un spiriduş : pipăruș ! Şi uitându-mă înfricoşat la băieţelul ce mă fixa cu privirile-i mărgelate, cu sprincenuţele încruntate şi cu colţurile buzişoarelor bosumflate, parcă mă văzui pe mine în poza aia de la doi ani jumate, numai că – aşa cum mi se explică imediat – băieţelul era stră-stră-stră-strănepot îndepărtat, iar tânăra ce semăna izbitor cu copiii mei, Mariusel și Macrinel, era mămica acelui prichindel, pe care ăia o găsiseră cu tehnica lor de căutare sofisticată şi-o aduseseră să mă-ntâmpine ţinându-mă, cum ar veni, chiar pe mine de mână, la doi-trei anișori și-o lună,  stră-străbunic şi fiu de stră-strănepoată, totodată, iată !

Imediat apoi mi s-a făcut un dor nebun de vremea mea, de copilăria mea, de tinereţea mea, de casa mea şi de familia mea şi le spusei franc ălora că fără amintirile mele şi fără oamenii şi lucrurile ce-au fost cândva în preajma mea, io nu sunt nimic, bey, poa’ să mă-mbălsămeze ei ca pe Sfântul Andrei şi să mă imortalizeze şi-n Rai. Din moment ce omuleţul care mă priveşte fără grai sunt fix io de preste 500 de anişori, ce sens are să te mai chinuieşti să nu mori, când bolile şi pârţurile se ţin de tine ca brusturele şi când cel / cea care e carne din carnea ta şi sânge din sângele tău, și chiar dac-ar fi doar un alt semen de-al tău, practic îţi reia viaţa din nou, în alt timp şi-n alt loc de pe Planeta-Ou ? Şi-atunci, le-am zis ălora, lasați-mă, pleease, în pacea ţintirimului meu, asta-n caz – le-am zis, hâtru rău, oops – că n-oţi vrea să mă congelaţi iar şi să mă depuneţi în debaraua vreunui muzeu, pentru ca next generations să mă dezgheţe din secul în secul ca pe mamutul lânos Big Cow, minunându-se cum dreq de nu m-a observat niciun academician – măcar de la secţia de ştiinţe naturale, dacă nu literare – din secolu’ ăla al meu.