Copita magarusului roz si Eminescu

Uitându-mă pe siteul “Contemporanul” ca să văd dacă mi-au intrat răspunsurile la nişte întrebări pe care gazeta dlui Breban a avut amabilitatea să mi le adreseze, mi-au căzut ochii din întâmplare pe un text de H.R.Patapievici despre Eminescu, text despre care mai auzisem, pomenit pe ici-colo, dar pe care abia acum l-am parcurs  in integrum.

Era să zic, din capul locului, c-ar trebui să ţinem cont de faptul că vorbim totuşi despre alegaţiile unui tinerel de nici 40 de anişori, cât presupuneam eu c-ar fi avut HRP în 2002, când a scris ce-a scris, însă verificând pe Wikipedia am văzut că omul nu mai era atunci chiar un june rebel, ci un rumân în floarea vârstei şi-a intelighenţei, la 45 de ani, deci la 6 anişori după ce Emin se suise, în alt timp și spaț românesc, la Atotştiutoarea de dincolo de nori.

Dar să ne oprim aci cu preliminariile şi să vedem ce-i cu textul ăsta. Zice Pata (citat de “Contemporanul”):

„Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «țările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi azi ieșim din zodia naționalului.  Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver  când aud cuvântul tradiție. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă , nu mai e prizată de intelectualii progresiști. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanității. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil.  Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilității sale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-și cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber) Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se știe, supremul argument împotriva cuiva este sentința «ești învechit». Iar cultura din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu dorește decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-și facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele”. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1-2/ 2002)

Să fim din capul locului înţeleşi: eu însumi am rezerve aproape totale faţă de ideologia şi filosofia politică a lui Eminescu, pe care le consider nu învechite, ci devalorizate din start, întrucât nu erau decât un calc după autori minori sau defazaţi ai epocii sale ori după gazete obscure (nu intru în detalii), însă a-l considera învechit pe cel mai strălucitor simbol al limbii române, a-l arunca la trash pe creatorul limbii române literare, de fapt, e mult prea mult chiar şi pentru un puşti ce se vrea cu orice preţ şocant, darmite pentru un berbant socotit a fi boier al minţii important. Da, şi eu am scris prin hyperspatz că nu ne vom maturiza, ca scriitori şi gânditori de limbă română, decât atunci când ne vom înţărca de Eminescu şi ne vom elibera din vraja sa (dându-l exemplu chiar pe Emin, când spunea, citat de Vlahuţă:  „-Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi nebuneşte… ne trebuie ceva nou, cu totul nou… un nebun, dar un nebun de geniu care să-şi [indescifrabil] el o formă a lui ş-un drum de [indescifrabil]”), însă de aci şi până a-l socoti pe Eminescu “scheletul din dulap”, cu care trebuie să ne fie ruşine în lumea de măgăruşi roz şi de alte chestiuţe afine, e pur şi simplu wrong, ei bine.

Dacă diatriba antieminesciană ar fi fost scrisă de un neamţ, de un francez, de un rus ori de un israelit, ne-ar fi durut – scuzaţi – în tur, căci probabil n-am fi auzit de ea nevermur, vorba aia. Însă e scrisă de un scriitor de limbă română, frăticilor, iar dacă un astfel de autor nu e capabil să înţeleagă un lucru simplicissim, şi anume că marele maestru al limbii în care gândeşte – şi deci există, româneşte – chiar numitul Eminescu este, dincolo de petele-i de cerneală (incorect politicală) de pe deşte sau de faptul că el susţinea cândva nişte idei politice otova, faţă de lumea care este acuma, ăla numai boier nu se numeşte, ci politruc, fireşte.

Precaritatea opiniei lui Patapievici cum că Eminescu ar fi un autor expirat – c-un termen folosit frecvent de tinerimea jemanfişistă –  rezultă de altfel din analiza mot-a-mot a pasajului. Iată:

„Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «țările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e «politic incorect»”

Ei, şi ? Faptul că Emin e politic incorect îl face mai puţin genial şi real, ca patriarh al limbii române literare şi de altfel încă cel mai iscusit scriitor al ei, probabil ? În fond, repet, din ce punct de vedere îl judecăm pe Poet : al politrucului conjunctural, sau al estetului apolitic? Nimeni nu-ţi cere, ca şef al IRC, e.g., să traduci publicistica eminesciană, unde străinii pot citi, doamne fereşte, naivele idei antisemite ale unui tinerel de 20 şi ceva de anişori, de pe vremea lu Pazvante, care fusese şi el luat de curentul vremii, ca aproape toţi contimporanii săi, aloo, însă găseşte, dle, un traducător pe măsura măiestriei Maestrului şi fă-i pe străini să perceapă, astfel, sentimentul românesc al fiinţei, aşa cum răzbate din omul deplin al culturii române, vorba ceea, sentiment tot atât de important, în curcubeul sentimentelor fiinţei globale, precum sentimentul evreiesc sau anglo-saxon al fiinţei. Greşeli colosale sau chiar crime conjuncturale poate să facă orişicare, chiar şi un popor atât de nobil precum poporul german, de-un paregzamplu. Însă un mare creator, ca şi un popor, se judecă – la tribunalul dreptului judecător din viitor – nu (doar) prin păcatele sale din realul trecător, ci prin ceea ce rezultă după ce se face adunarea faptelor, bune şi nebune, şi se vede ce rămâne (sau dacă mai rămâne ceva, una preste alta). Dacă – alt exempli gratia – poetul Adrian Păunescu ar fi fost şi altceva decât un imitator al stilului altora de dinaintea sa, faptul că el s-a declarat a fi fost cândva şi Porc sadea n-ar fi contat la judecata de apoi nici cât pupăza din tei la iarmaroc (însă aşa bietul poet rămâne mai mult orc, decât prooroc, n-aşa?)

Alta:

”Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi azi ieșim din zodia naționalului.”

Bun, ieşim din zodia naţionalului şi intrăm în zodia transnaţionalului, apoi a globalului, păi cum naiba. Şi ce-i cu asta ? Faptul că grecii au ieşit hăăt de mult din zodia sclavagismului, pe vremea căruia a trăit şi a creat poetul Homer, sau, la geanta noastră cea latină, un Virgil, un Horaţ sau un Ovid, face ca aceşti poeţi minunaţi să fie socotiţi automat de gen insipid şi abandonaţi de popoarele lor în mod stupid ? Judecăm poeţii universali – universali în spaţiu şi timp – precum nişte vedete de showbiz, de ex Fane de la Poplaca sau alt biet manelist tălâmb, care se vând ori nu prea se mai vând?

Alta:

”Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver  când aud cuvântul tradiție.”

Nu zău? Mai cunoaştem noi nişte studioşi din ăştia, care la auzul cuvântului Iorga, să zicem, nu doar că le venea să pună mâna pe revolver, dar chiar au pus-o, pe vremea fraţilor de cruce legionară, iar pe vremea proletcultiştilor le venea să pună mâna chiar şi pe tun, dacă le spuneai că, în comparaţie cu Dan Deşliu, Lucian Blaga e totuşi un poet mai bun. A pune valorile culturale perene în aceeaşi oală cu vedetele clipei, cu moda culturală trecătoare sau cu alte isme iepocale înseamnă că e jale (dacă din nenorocire ieroul unei asemenea confuzii totale e şi şeful unei instituţii sau direcţii culturale).

Alta:

”Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresiști.”

N-aşa? Dacă nu eşti superficial (antonimul ”profundului”) pe vremea dlui Pata, poţi să te duci la penzie, şi gata: uite aşa se joacă arta postmodernă: când la stânga hazlie ca toanta, când la dreapta fistichie ca bagaboanta, numai profundă să nu fie, căci cădem în fandacsie. Conform concepţiei dlui Patapievici, după profunzimea artei medievale a venit superficialitatea artei moderne, cu Picasso, cu Brâncuşi, cu Chagall şi cu alte muhaiale care nu ştiau nici baremi să deseneze ori să cioplească un cap de băiat serios, ca atare, şi desigur că numai de aia superficialii ăştia au rupt gura târgului Paris, New York sau Bucale.

Alta:

”Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanității.”

De-un paregzamplu, Garcia Marquez, ce tocmai dădu colţu’, din păcate, venea fix din Anglia lui Mr Bean, nu din Columbia cartelului de la Medelin; la fel Orhan Pamuk sau Mo Yan, vin fix din clanul scriitoricesc american. Neinteresanţi cu toţii, idioţii, chit că premianţi Nobel, ca netoţii.

Alta:

”Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”.

De acord, dar ce ne facem că poeţii închisorilor anticomuniste şi antifasciste sunt aproape toţi – exceptis excipiendis – recuperabili politic, hic et nunc, dar sunt nuli din punct de vedere estetic, dacă e să judecăm drept. Să-i vindem totuşi străinătăţii la pachet, ascunşi în burta măgăruşului postmodern şi dăştept, sperând că după aia poeţii noştri vor ieşi pe şestache din burta căiuţului bălan ca aheii din Calul Troian şi vor face ravagii prin mediul corect politic, dar esteticeşte cam mitocan ?

Alta:

”Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilității sale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-și cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior”

Și ? Dacă ar fi se ne uităm la sursele originare ale unor personalităţi precum Heidegger, Ezra Pound ori Celine ar trebui să… ce?

Alta:

„Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber) Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se știe, supremul argument împotriva cuiva este sentința «ești învechit»”.

Acuma, pe bune, ce smintit i-ar spune lui Homer sau lui Shakespeare că e învechit ? 😯 Asta ca să nu mai vbim de Emin al nost şi să fim acuzaţi de naţionalism afurisit, shiit !

În fine, încă una:

„Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-și facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele”.

Da, mey, dar apa modelor trece, poeţii rămân. Şi chiar dacă Emin va rămânea doar al poporului român, care-i problema… ?

Reverse dulci scântei

A tot ştiutoarea,

De-asupra-mi crengi de tei

Sã-şi scuture floarea.

Ne mai fiind pribeag

De-atunci înainte,

Aduceri aminte

M’or coperi cu drag

++++++++++++++++++++++++++++++++

UPDATE TOPIC: A trebuit să vină nu unul, ci trei pretini să-mi spună – ei, care îl citesc frecvent pe HRP, probabil, în timp ce eu nu-l citesc decât din joi în paști – că textul patapievician mătrăşit de mine mai sus, pe motivul că e o palmă dată lui Emin al nost, e de fapt un text ironic, ba chiar sarcastic, aloo, contra postmoderniştilor, ca să mă conving, în fine, şi eu, că aşa este! Textul lui Patapievici ar fi devenit cu adevarat remarcabil daca ar fi fost real, a mon avis, recte o veritabilă copituță dată lui Emin sau ‘conservatorilor’. Chiar și ghilimelele despre “progresiști” sau chestia cu “revolverul” ar da un iz de oarecare finețe textului, în varianta “serioasă”. Ca replică sarcastică, textul e pur şi simplu slăbuţ ,însă ; oricum, un extraterestru – așa cum sunt io faţă de omul ista:) – n-ar înţelege nimic 🙂 Cu scuzele de rigoare !