Limba noastră cea rumână

In lipsa unei tradiţii a recunoştinţei, a cultului eroilor naţionali şi a respectului pentru valoarea veritabilă, a cărei scală loco e total abramburită, descoperirea şi cultivarea ingeniilor în România e tot atât de aleatoare ca şi apariţia lor, într-un mediu nu doar nefavorabil originalităţii şi creativităţii, însă ostil faţă de orice „iese din Tablă„, cu vorba lui Nichita Stănescu. România postcomunistă e fixată, în ce priveşte scara axiologică, la nivelul Costel Busuioc, Ilie Năstase, Dobrin, Nadia Comăneci, echipa naţională de nu ştiu ce, elevii olimpici, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Tudor Gheorghe, învăţământ de pe vremea lui Creangă-Caragiale, Florin Piersic, analiştii politici ai lu pesce, Puric, Gâdea & Badea, iar la un nivel ceva mai răsarit: Levantul, Pleşu, boierii minţii (aripa iepocală, cea sponsorizată de tovi şi băieţi, sau de moştenitorii securității, mai precis). Şi măcar de ne-am fi păstrat la nivelul ăsta ! Însă când tocmai se credea că ne-am copt şi ne-am personalizat întrucâtva în limba noastră cea română, iacătă că tinerilor snobiţei loco le e deja ruşine să mai scrie rumâneşte, dându-şi ifose în englezeste or în alte limbi faşionabile, ba chiar capul statului /satului se fandoseşte într-o romgleză de baltă, pe unde se nimereşte. Daca aţi fi mers până mai deunăzi pe liberalism.ro (între timp site-ul a sucombat ori a fost confiscat de zbirul locului, un intelecţel cu ifose de filozof titrat, când el nu părea decât un belferaş ratat, dublat de un titircă inimă-rea cam turbat), aţi fi văzut că toată gaşca de-acolo, care-şi zicea ea însăşi elită, deşi s-a purtat cu poeselu’.ro ca o vită sclifosită, se fandosea cu motto-uri străineze, dacă se putea chiar şi birmaneze, numai rumâneşte să nu rimeze, n-aşa? (căci li s-ar fi şifonat mucii din freze). Si-atunci, cine şi când naiba, în limba rumânească, să mai vibreze, când mâine-poimâine computerul va prelua nu doar pâinea proletariatului muncitor de la gură, dar chiar şi liniile creatoare de cea mai înaltă anvergură? Cine va mai adăuga un song, o metaforă sau o epură la sentimentul românesc al fiinţei, pentru ca acesta să fie cât de cât vizibil, atunci când Omega-şi va scoate masca temporală de pe Figură şi va rămânea în Singularitatea-i pură?

O să-mi ricanaţi că pictorii sau muzicienii, nefiind legaţi de cătuşele limbii strict nationale, ci de un limbaj cu semnificaţii universale, perceptibile tale-quale de la Tel-Aviv la Bucale şi de la Moscova la Parisul Mare, sunt mai puţin dependenţi de contingentul patriei natale – şi cu atât mai puţin de idiosincraziile autorităţilor naţionale or locale -, care nu totdeauna se poate ridica la înălţimea forţei creatoare a cetaţenilor săi geniali. Însă creatorul, în orice domeniu s-ar manifesta, depinde esenţial de Matca sa, de solul, iubirile, băuturile şi mâncărurile din care a fost plămădit, pe baza unui soft mai mult or mai putin get-beget or primenit, dar în orice caz hăruit, iar “marca” acestui timp & loc se observă fatal în al creatorlui look, fie el un poem volialin, un sunet hyperfin or un desemn divin, şi nu ţine doar de destin, ci depinde şi de cât de mult îl iubim, îl didilim or din contra, îl umplem de scuipat sau de venin pe creatoru ista genuin.