Planeta-Ou, Cântul XIII

Argumentum ad superbiam

Cât timp va dura gestația poemului (ca să-i zic așa) nu voi pregeta să-mi reargumentez din când în când „Planeta” (căci nainte mult mai este, până la Cântul LI din poveste), sperând că astfel voi mai atrage atenția vreunui contemporan asupra sa, deturnându-l o clipă de la viața-i de zi cu zi, și nu de alta, ci doar spre a ne fuduli împreună (cum ar veni), încredințându-ne că a viețui fix aci, în vârful lanțului trofic al celor vii de pe planeta din Chindii, e faptul cel mai sfânt (sic!), rezervat de Domnul celor pe care i-a abstras din abstractu-i spin, croindu-le un minuscul, însă real destin de lucrător divin, reconfigurator din al virtualității hău, ceas de ceas și punct cu punct (și indiferent că vorbim de lucrătorul cu braț molatec ca gândirea unui împărat-poet sau de salahorul cu aiept creator în piept), al chipului său, astfel încât la sfârșita sfârșiturilor, după ce se vor fi epuizat toate treptele drumului de costișă ce duce spre Omega de la capătul celălalt al lumeei, Alfa s-ajungă de unde a plecat, așa cum i-a fost încastrat în „Cartea Vieții de la Începutul Veacurilor” („pe când ființă nu era, nici neființă”), spre sfânta-i, păi cum altcumva, biruință.

Dacă ziceţi că-l adoraţi pe DZeul nostru – şi oricum s-ar numi în miturile genezice:  Iisus, Allah, Yahwe, Sakia Muni etc. – de ce nu admiteţi că după ce nu vom mai fi în țoalele noastre europenești, americănești, chinezești, evreești  sau kaki, după caz, naz şi praz, şi-n pielea or carnea de baz, vom deveni aidoma celui ce ne guvernează din tării, topindu-ne în virtualitatea-i născătoare de figuri şi forme mii de miliarde de mii, de la atomii secundei dintâi şi până la atomicii copii ai hyperspatziului de-aci şi aşa mai departe, până la Ultima Thule sau Zi ?

Unde sunt cei care nu mai sunt ? Iar cei care încă nu sunt, unde sunt ? Sau cei care ar fi putut să fie, dar n-au fost să fie, unde sunt, bădie ? Eu o să mor, tu o să mori, el / ea o să moară/, noi murim, voi muriţi, ei / ele mor. Cine mai rămâne, mey, bobor ? „Eu!”. Cine întreabă, mey? „Eu!”. Cine ești, bey? „Eu!

De ce, așadar, vă frământaţi şi vă rugaţi la sfinţii care mai de care mai impozanți, implorându-i să vă mântuiască suflețelele în care vă cutremuraţi de frică precum o furnică sau o păsărică, din moment ce e clar că la hotar se va fini doar un episod particular, însă nu ca să pășim în alt altar, mey, sau într-un univers paralel sau atemporal, ca într-un basm de abecedar, ci pur şi simplu ca să revenim iar şi iar, în alte şi alte hypostaze punctuale ale aceluiaşi Eu tutelar, ale fiinţei ce-a plesnit cândva în Alfa inițială și de-atunci se înșurubează prin spirala-i spaţio-temporală spre staţia Omega finală, spre a redeveni sămânţa totală.

Pe voi nu vă minunează faptul că din banalul – cică – pământ sunt croite toate formele aflătoare în orişice gând ? Nu vă iluminează faptul că toate cele ce sunt se topesc la final în pământ ? Păi unde sunt cei care nu mai sunt, dacă nu în pământ ? Si-atunci ce dovezi mai mari vrem că acesta e pământ sfânt ? Cât de orbit să fii ca să nu vezi că Embrionul ivit din cosmicul hău e chiar Planeta-Ou, sau că soarele din cerurile strălucitoare e fix o clocitoare, ce încălzeşte oul albastru de subt razele-i învietoare, spre a ecloza din el / ea – când îi va veni vremea – un alt Fiu precum pruncul din ieslea cea ?

Când vom înțelege pe deplin că ne bucurăm de privilegiul de a fi clusterele creatoare ale Planetei Vii (vectorul cel mai avansat al evoluției suitoare de la Alfa male la Omega female), abia atunci vom prețui cum se cuvine singulara Planetă, care simte și gândește prin noi, ființele tari sau moi, verzi, galbene, negre, albe, zburătoare or târâtoare, mergătoare pe mândre picioare ori înotătoare prin marea cea mare,  noi realizând cu adevărat – abia atunci – ce înseamnă să ne-avem ca frații, indiferent că suntem specii, încrengături, rase, triburi, confrerii, confederații sau nații.

Din Planeta-Ou, generațiile următoare de oameni (oameni ce vor fi identici cu noi, cu-aceiași ochi, aceleași urechi, același creier și-același uter / coi, purtători ai duhului provenit din epoca big-bang-ului din black-holele roi și-nșurubat neîncetat prin hyperspatziu-i curbat, spre timpurile de apoi, semenii deosebindu-se doar prin particularitățile memoriei fiecăruia, prin viețișoara strict personală, care ne diferențiază unul de altul până când vom redeveni una, așa cum pater noster este una / unul, în imanența-i virtuală), iar apoi entitățile moștenitoare ale omului, ce se vor alinia pe spirala suitoare alături de celelalte specii creatoare / înnoitoare, și-n fine, entitatea din ce în ce mai conturată ce va emerge din planeta vie, în întregime germinată, vor face raiu’ din povesti aici, pe pământ, Tată, cu leru-i ler și liru-i lin, rai ce va colmata încet-încet hyperspatziu’ afin & calin, căci in integrum divin, aloo…

Așa cum am mai spus, eu nu cred că sufletul lui AVP va fi salvgardat în mod special, altundeva și altcumva decât în și prin faptele, actele, creațiile și-n ai mei copii, deci în urma ori sămânţa irevocabilă pe care o voi lăsa în lumen, când o fi și-o fi ; totodată, repet, io nu cred că sămânţa asta este chiar şi numai a mea şi nici măcar a lui mama+tata, ci a celor care-au fost înaintea lor și aşa mai departe, până-n trecutul-viitor, mai precis până-n adâncul adâncurilor, tot mai în adânc, până la talpa cerurilor căreia i se mai zice Cuvânt, n-aşa? Nu eu am zis : „Sunteți Dumnezei!”, mey !🙂 Însă o minusculă secvenţă din primordialul Zeu,  „Eu” sau „Cuvânt” se regăseşte și-n mine, alta în tine, alta în orișicine are viață-n vine, inclusiv într-un roi de albine ori în microorganismele din îngheţatele lavine sau – şi-n fond – în pământul ista, care pe toţi ne ţine şi care nu e altceva, o spun mereu, da, decât oul învierii viitoare, frăţioare, clocit de sfântul soare și de metagalaxia scăpărătoare, din care – când se va împlini scrisa din ursitoare – va ieşi Fiul Pământului în dumnezeeasca-i splendoare, care la rându-i nu-și va pierde timpul s-asculte sâcâitoare choruri adoratoare, omilii lipsite de stil & pistil, căci el, steaua-tuturor-stelelor-cereşti, nu e Steaua Bucureşti, mhă, c’eș copil?!, nu e un becisnic tyran din Scorniceşti, ca să aibă nevoie să-l vrăjeşti tu cu limbi şi linguşeli beccaliceşti, el, după ce va ieşi din coaja-i la a cărei spargere, până la eclozarea deplină, lucrează generaţiile succesiv-creatoare, de la planula, ce-i mama vieţilor colective, trecând prin drhiopitecus din Tananarive, prin antica Ninive și până în hyperspaţiu-mi cu structuri noncorozive, n-aşa?, ei bine, tu chiar crezi că el se va grăbi atuncea să te-nvieze urgentissim fix pe dumneata, adicătelea o infinitezimală secvenţă din istoria sa, – deşi, dacă el ar vrea, păi ce crezi c-ar însemna această chestiuță (așa cum am mai spus colea) pentru cel ce ditamai Cosmosul e chemat a-l reformata? Însă adevărul, deja clar deslușit ca un aur lămurit, este că el are altă cale sau misie de-mplinit, mai precis să configureze templatele ori softul următorului infinit (aşa cum şi io voi aranja cânturile următoare din ist sit’, în caz că nu mă voi fi plictisit…oops)

Te-ntreb încă o dată, contemporanule : 1) poți să zici că big-bangul n-a existat ? 2) poți să negi că ceea ce există azi pe-ntreg cosmicul nat e născut din atomul primitiv de altădat și din big-bangu-i riguros atestat ? 3) poți să nu-i zici acestui atom copleșitor de parentalizat sămânța or tatăl a tot ceea ce din el, în epocile cosmice și-n spațiu-timpul ce va fi urmat, se va fi externalizat ? 4) poți să nu fi de acord că tot ceea ce din sămânță se naște ori apare evoluează în continuare după aceleași reguli, începând de la rădăcina-i hrănitoare și până la gingașa floare și la fructu-i prin care sămânța își reconstituie esențele germinatoare, călăuzindu-se după legile dialecticii și ale altor cosmice motoare? 5) poți să zici acum, cu riscul de a nu părea încuiat, mărginit ori nătâng, că nu e adevărat ceea ce au spus sfinții înțelepți ai lumii rând pe rând, și anume că “precum în cer, așa și pe pământ“? ; sau că n-o fi așa cum s-a știut de altfel de când lumeea (fără să se înțeleagă prea bine până acum ce înseamnă, în fond, vorbulița asta), și anume că totul, dar absolut totul, aloo, inclusiv io, dumneata or Terra cu tot ce se găsește în ea și pe ea, s-a făcut „după chipul și asemănarea Sa”?

Sigur, cineva mai puțin avizat sau pus neapărat pe contrat ar putea să zică : bine, bine, dar în ce constă noutatea? Într-adevăr, nici atomul primitiv sau oul primordial, nici big-bang-ul, nici curgerea ori săgeata timpului, nici dialectica şi fenomenologia spiritului, nici evoluţia speciilor, nici panteismul nu sunt chestii noi. Dar kosmosul germinativ, aloo ? Dar atomul primar ca sâmbur dur & soft pur a tot ceea ce ne-nconjur ? Dar Planeta-Ou, ca fructul („fiul”) cel mai actual al întregii deveniri universale, vârful săgeţii timpului imortale şi deci al cosmosului Impărăţiei Sale, ca să vorbesc cu majusculele imperiale, tale-quale ? Dar soarele-clocitoare ? Dar micro-big-bang-urile din orişice grădină, exploziile asurzitoare ale seminţelor de ghiocei, zambilă, sulfină, care au loc exact după chipul şi asemănarea celui ce – din ceruri, păi cum altcumva – le dăruieşte apă, aer, pământ, foc, timp & lumină ? Dar ideea că oamenii nu sunt doar nişte simpli musafiri ori locuitori ai unei oarecare planete pământii, ci sunt chiar trestiile gânditoare ale Planetei Vii, sunt cilişoarele simţitoare ale Oului Albastru din sfintele tării, ai săi nemijlociţi şi dragi copii? Dar chestia că moartea de fapt nici nu există, hi-hi, ea nefiind decât șirul de senzaţii naşparlii prin care fiinţişoarele ruinate & pustii lasă loc altor şi altor proaspete biografii ale aceleiaşi specii, ce se deosebesc între ele doar prin detaliile fermecătoarelor amintiri din copilării şi prin alte chestiuţe fistichii, determinate de faptul că “tu” eşti întâmplător “acolo”, “el”/ “ea” “dincolo” şi “eu” sunt “aci”, căci altfel cvasi-identice ca nişte copiuţe gingirlii, întruchipându-l împreună cu toate celelalte fiinţe ale biosferei chiar pe fiul pluriform ce zici că-l ştii ? Şi-n fine (și deocamdată, n-aşa?), de chestia că duhul sfânt ori legendarul Cuvânt, de care ai auzit de la popa or de la papa, e de fapt sămânţa pe care o moşteneşti de la mama & Tata şi pe care o porţi în punguţa ori burtica dintre picioare, şi gata, ce zici, mey, a…?🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s