Sorin Iliesiu ii scrie din nou Presedintelui Klaus Iohannis

Apel către Preşedintele României Klaus Iohannis

pentru Procesul Comunismului

 

 

Stimate Domnule Klaus Iohannis Preşedinte al României,

 

Sibianul Cioran, reflectând la bilanţul apocaliptic al secolului XX, a scris: “Istoria universală nu e altceva decât o repetare de catastrofe în aşteptarea unei catastrofe finale”.

Cele mai mari catastrofe genocidare din istoria omenirii au fost înfăptuite de nazism şi de comunism: 10 milioane de oameni au fost ucişi în numele nazismului şi peste 100 de milioane de oameni au fost ucişi în numele comunismului.

De curând, au fost comemorate la nivel internaţional cele 10 milioane de victime ale Holocaustului nazist, cărora le-aţi adus cuvenitul omagiu. Pentru ca niciodată să nu mai fie posibilă repetarea crimelor naziste, ele au fost condamnate exemplar în cadrul Procesului internaţional de la Nürnberg.

Dar, spre dezonoarea umanităţii şi a fostelor ţări comuniste, nu există o zi internaţională pentru comemorarea victimelor Holocaustului comunist, iar vinovaţii pentru cele peste 100 de milioane de oameni ucişi în numele acestuia nu au fost judecaţi nici la nivel internaţional şi nici la nivel naţional.

            Domnule Preşedinte, – aşa cum v-am scris săptămâna trecută într-un apel comun către domnia voastră, către Primul Ministru, către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, către Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii şi către Ministrul Justiţiei, apel publicat de Agenţia Naţională de Presă în data de 23 ianuarie a.c., anexat prezentei scrisori –, vă aflaţi în fruntea poporului care a suportat cel mai cumplit regim politic din Europa postbelică, singurul care s-a prăbuşit sângeros, cu peste 1100 de victime. Ca urmare, România are datoria morală de a fi prima ţară care să organizeze Procesul Comunismului.

Viitorul Proces al Comunismului de la Bucureşti ar putea fi un prim exemplu de condamnare juridică a totalitarismului comunist, şi, totodată, o premiză a condamnării internaţionale a acestuia.

Domnule Preşedinte, în numele societăţii civile pe care am reprezentat-o timp de 22 de ani în perioada 1990-2012 şi în numele cetăţenilor ale căror deziderate le reprezint oficial sau neoficial în Senatul României, vă rog să vă exprimaţi opinia faţă de prezenta solicitare de importanţă naţională şi internaţională, şi să mediaţi între puterile statului, între stat şi societate, aşa cum prevede Constituţia, pentru împlinirea acestei cerinţe legitime a societăţii româneşti. Aşadar, vă solicit să faceţi toate demersurile necesare pentru declanşarea Procesului juridic al regimului comunist din România.

Domnule Preşedinte, Holocaustul comunist în România a fost uriaş: între cinci sute de mii şi două milioane de români au fost ucişi în numele comunismului. Dar pe lângă cei ucişi, au existat milioane de deţinuţi politici, deportaţi şi obligaţi la muncă forţată. Întregul popor român a fost supus terorii bolşevice. Comuniştii veniţi în România pe tancurile sovietice au acţionat pentru dispariţia culturii române, a poporului român şi a ţării noastre.

Stând de vorbă în anii ‘90 despre acest subiect cu respectata Monica Lovinescu, cea care a luptat întreaga viaţă împotriva totalitarismului comunist, domnia sa mi-a spus – citez din memorie: “Sunt de acord să iertăm, cu condiţia să ştim pe cine anume iertăm. Cu nume şi prenume!” Adolf Hitler, Hermann Göring, Martin Bormann, Joseph Göbbels, Rudolf Hess, Joachim von Ribbentrop şi alţi criminali nazişti au fost la fel de vinovaţi precum responsabilii pentru Holocaustul comunist din România şi din alte ţări. Ei trebuie judecaţi post-mortem.

Primul deziderat al „Proclamaţiei pentru România” pe care am lansat-o cu zece ani în urmă, a fost Procesul Comunismului. Citez: Având în vedere că România a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa, ea fiind singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut cu vărsare de sânge, România trebuie să fie prima ţară în care să aibă loc Procesul Comunismului. Propunem organizarea acestuia în cursul anilor 2005-2006, condamnarea tuturor crimelor, ororilor şi abuzurilor comise de regimul comunist; condamnarea celor mai multe dintre acestea ar trebui să fie exclusiv morală, în spiritul iertării creştine şi al reconcilierii naţionale.” (30 aprilie 2005, pag.1, ziarul de audienţă naţională „Ziua”).

Marele cărturar Mircea Vulcănescu a murit în 1952 ca un sfânt, în închisoarea comunistă a elitei intelectuale româneşti, în urma regimului de exterminare la care a fost supus. Ultimele lui cuvinte au fost: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”

Domnule Preşedinte, am convingerea că veţi acţiona just şi demn pentru declanşarea procesului juridic al totalitarismului comunist, întrucât timp de 14 ani aţi fost primar al Sibiului, oraş martir al revoluţiei anticomuniste.

În urmă cu doi ani, v-am prezentat demersurile mele legate de Procesul Comunismului şi am avut convingerea că sunteţi de acord cu acestea.

Recent, aţi participat la comemorarea primei mari crime a regimului comunist din România, comise cu 70 de ani în urmă, în ianuarie 1945, când peste 75.000 de cetăţeni români etnici germani, printre care şi bunicii domniei voastre, au fost deportaţi în lagare de muncă forţată din Uniunea Sovietică pentru a „reconstrui” economia devastată de război. 20% au murit. Supravieţuitorii au putut să revină în România abia în 1949-1950, aşa cum se arată în Raportul pe care l-am redactat acum zece ani, în numele societăţii civile.

 

Cu încredere,

Sorin Ilieşiu – senator de Sibiu

 

30 ianuarie 2015

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

ANEXĂ

 

Comunicat de presă – Senator Sorin Ilieşiu

(publicat de Agenţia Naţională de Presă – AGERPRES, 23 ianuarie 2015)

 

Apel pentru Procesul Comunismului

 

Către

Preşedintele României – Domnul Klaus Iohannis

Primul Ministru al României – Domnul Victor Ponta

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Doamna Livia Doina Stanciu

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii – Domnul Marius Badea Tudose

Ministrul Justiţiei – Domnul Robert Cazanciuc

 

 

Excelenţele voastre,

 

Comemorăm un sfert de secol de la căderea totalitarismului comunist, regimul politic care a stabilit recordul criminalităţii în istoria universală, cu peste 100 de milioane de oameni ucişi pe parcursul a şapte decenii, în numele comunismului.

Până în prezent, totalitarismul comunist nu a fost condamnat în cadrul unui proces juridic la fel cum a fost condamnat totalitarismul nazist în Procesul de la Nürnberg.

România are datoria morală de a fi prima ţară care să organizeze Procesul Comunismului, deoarece a suportat cel mai sever regim politic comunist din Europa postbelică, singurul care s-a prăbuşit sângeros, cu peste 1100 de victime.

Viitorul Proces al Comunismului de la Bucureşti ar putea fi un prim exemplu de condamnare juridică a totalitarismului comunist, şi, totodată, o premiză a condamnării internaţionale a acestuia.

Excelenţele voastre, în numele societăţii civile pe care am reprezentat-o timp de 22 de ani în perioada 1990-2012, şi în numele cetăţenilor ale căror deziderate le reprezint oficial sau neoficial în Senatul României, vă solicit să faceţi demersurile necesare pentru declanşarea Procesului juridic al regimului comunist din România.

În cadrul „Proclamaţiei pentru România” pe care am lansat-o în urmă cu zece ani, primul deziderat al acesteia a fost Procesul Comunismului. Citez: Având în vedere că România a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa, ea fiind singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut cu vărsare de sânge, România trebuie să fie prima ţară în care să aibă loc Procesul Comunismului. Propunem organizarea acestuia în cursul anilor 2005-2006, condamnarea tuturor crimelor, ororilor şi abuzurilor comise de regimul comunist; condamnarea celor mai multe dintre acestea ar trebui să fie exclusiv morală în spiritul iertării creştine şi al reconcilierii naţionale.” Proclamaţia pentru România” a fost publicată integral în 30 aprilie 2005, pe prima pagină a ziarului de audienţă naţională „Ziua”.

Faţă de acest deziderat, răspunsul fostului Preşedinte Traian Băsescu a fost că, în lipsa unor dovezi şi a unui raport, nu pot fi condamnate crimele comuniste. Ca urmare, am redactat în numele societăţii civile Raportul pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal. Acest raport a fost prezentat în 5 oct. 2005 de BBC-România http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/10/051005_raport_comunism.shtml şi a fost publicat integral în presa scrisă de audienţă naţională, împreună cu apelul pentru condamnarea comunismului pe care l-am adresat fostului preşedinte al României. Domnia sa a ignorat acest raport, dar a înfiinţat o comisie prezidenţială pentru elaborarea unui nou raport. În baza acestuia, fostul Preşedinte a condamnat, formal şi fără urmări, regimul comunist. Dar numeroase instituţii, organizaţii şi personalităţi au contestat atât condamnarea cât şi noul raport. Timp de zece ani, până la sfârşitul mandatului său, fostul preşedinte a ignorat primul deziderat al Proclamaţiei pentru România: Procesul Comunismului. Totuşi, în ultimii trei ani, datorită preşedinţilor IICCMER Andrei Muraru şi Radu Preda, numiţi de premierul Victor Ponta, au fost trimişi în judecată câţiva dintre cei responsabili pentru crime comuniste. Dar în primul rând trebuie judecaţi principalii responsabili pentru criminalitatea regimului comunist din România, chiar dacă aceştia nu mai sunt în viaţă.

 

Stimate Domnule Klaus Iohannis, Preşedinte al României,

Am convingerea că veţi acţiona în mod just şi demn pentru declanşarea procesului juridic al totalitarismului comunist, întrucât aţi fost timp de 14 ani primar al Sibiului, oraş martir al revoluţiei anticomuniste.

În urmă cu doi ani v-am prezentat demersurile mele legate de Procesul Comunismului şi am avut convingerea că sunteţi de acord cu acestea.

Recent, aţi participat la comemorarea primei mari crime a regimului comunist din România, comise cu 70 de ani în urmă, în ianuarie 1945, când peste 75.000 de cetăţeni români etnici germani, printre care şi bunicii domniei voastre, au fost deportaţi în lagare de muncă forţată din Uniunea Sovietică pentru a „reconstrui” economia devastată de război. 20% au murit. Supravieţuitorii au putut să revină în România abia în 1949-1950, aşa cum se arată în Raportul pe care l-am redactat acum zece ani.

Aşadar, vă rog să vă exprimaţi opinia faţă de prezenta solicitare pe care o consider de importanţă naţională, şi să mediaţi între puterile statului, între stat şi societate, aşa cum prevede Constituţia, pentru împlinirea acestui deziderat legitim al societăţii româneşti.

 

Excelenţele voastre,

Comemorăm un sfert de secol de la derularea procesului soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu, considerat un act de dezonoare naţională şi, totodată, o „mascaradă judiciară” (principalul cap de acuzare, „genocidul a 60.000 de morţi în zilele revoluţiei”, nu a fost confirmat, numărul de victime înregistrate până la arestarea soţilor Ceauşescu fiind de 162). În acest context, vă propun să analizaţi posibilitatea rejudecării acestui proces în cadrul viitorului Proces al Comunismului.

Rechizitoriul împotriva regimului Ceauşescu ar trebui să fie reprezentat de capetele de acuzare cu numerele 7, 11, 15, 16, 17, 18, 19, 20 şi 21 din raportul prezentat în finalul acestui mesaj. Acest proces ar fi trebuit să reprezinte debutul Procesului Comunismului.

 

Excelenţele voastre,

Începând din 1944, liderii comunişti din Uniunea Sovietică şi trimişii lor în România au acţionat pentru dispariţia prin sovietizare a statului român, a naţiunii române şi a elitelor ei (culturale, bisericeşti, financiare şi ţărăneşti), interzicerea religiei, introducerea ateismului şi distrugerea clasei ţărăneşti care reprezenta 80% din populaţie.

Teroarea comunistă a fost instaurată în România prin cea mai temută poliţie politică din Europa postbelică – Securitatea (înfiinţată după model sovietic în 1948) – şi prin cel mai mare număr de victime raportat la numărul populaţiei în Europa comunizată.

În viitorul Proces al Comunismului trebuie să se ţină cont de faptul că nu noi, românii, am inventat regimul comunist şi l-am instaurat cu forţa în mod nelegitim, nu noi l-am implementat ca un regim criminal. În schimb, noi am fost condamnaţi să-l trăim şi să-i îndurăm fărădelegile şi crimele, căutând să ne salvăm limba, cultura şi ţara, să ne salvăm fiinţa naţională de la desfiinţare. Această salvare a fost meritul poporului român, inclusiv al unor lideri comunişti.

 

Excelenţele voastre,

Rechizitoriul viitorului Proces al Comunismului ar trebui constituit din cele 21 de capete de acuzare ale raportului prezentat în continuare. Acestea reprezintă, în cea mai mare parte, un rezumat concis al materialului elaborat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului condus de d-l Romulus Rusan în cadrul Fundaţiei Academia Civică al cărei Consiliu ştiinţific a fost şi este format din: Stéphane Courtois – coordonatorul celei mai prestigioase istorii a comunismului mondial – Cartea neagră a comunismului: crime, teroare, represiune” – 1997 (Centre National de Recherches Scientifiques, Paris), Dennis Deletant (London University), Vladimir Bukovski (Cambridge), Thomas Blanton (National Security Archives, George Washington University, Washington D.C.), Helmut Müller-Enbergs (Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI, Berlin), Şerban Papacostea (academician,  Bucureşti), Alexandru Zub (academician, Institutul ”A.D.Xenopol” Iaşi). Materialul documentar de mai sus este cuprins în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, iniţiat în 1993 de d-na Ana Blandiana şi d-l Romulus Rusan. Argumentele recunoaşterii caracterului riguros ştiinţific al materialului documentar al Memorialului de la Sighet, sunt următoarele: (a) în 1997, Parlamentul Romaniei l-a declarat ansamblu de interes naţional; (b) în 1998, Consiliul Europei îl considera printre primele trei locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa; (c) în 2004, seminarul internaţional de la Weimar l-a recunoscut ca cel mai obiectiv ştiinţific dintre toate memorialele existente în fostele ţări comuniste.

Prezentăm fragmentele cele mai importante ale acestui raport:

 

 

RAPORT pentru condamnarea regimului politic comunist
din România (1945-1989) ca nelegitim şi criminal
– raport propus de Sorin Ilieşiu Preşedintelui României Traian Băsescu, în oct. 2005, în  numele societăţii civile –

 

[…]

Citat din mărturia lui Corneliu Coposu (1914-1995),

liderul anticomunismului şi al creştin-democraţiei din România postcomunistă.

 

 “Poporul român a fost singurul dintre popoarele ocupate de sovietici, din sud-estul Europei, care n-a capitulat după ocupaţia sovietică şi care a protestat retrăgându-se în munţi, formând echipe de rezistenţă. Poporul român n-a dezarmat după ce toate statele din jurul nostru s-au resemnat în a accepta comunismul care le-a fost impus de armata de ocupaţie sovietică, şi enumăr: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania de răsărit. Doar partidul nostru (P.N.Ţ.) a dat 272.000 de oameni arestaţi dintre care trei sferturi au murit în închisoare. Asta a fost adevărata rezistenţă românească. Victimele acestei rezistenţe au fost pe de o parte intelectualitatea română, ofiţerimea română, tot ceea ce a avut ca suprastructură neamul românesc, în frunte cu toţi şefii de partide, toţi foştii miniştri, foştii şefi de şcoală, foştii oameni de înaltă gândire filozofică, oameni care s-au realizat în toate domeniile. N-a scăpat nici unul de această persecuţie comunistă. Au fost sacrificaţi sute de mii de oameni care au murit în cele 50 de locuri de detenţie, în cele câteva zeci de lagăre, în lagărele de muncă, la canalul Dunăre – Marea Neagră, în toate instituţiile represive care au vânat tot ceea ce reprezenta o luciditate, o gândire, o dorinţă de independenţă în poporul român. Regimul comunist a concentrat, cu evident scop de exterminare, pe cei socotiţi că reprezintă vârfurile rezistenţei anticomuniste. Puşcăria nici nu avea rostul să conserve deţinuţii, ci dimpotrivă, să suplinească ezitările puterii politice de a-i lichida prin glonţ. De aceea au fost atât de puţini supravieţuitori. Sigur că scopul a fost realizat în proporţie de 90%. În orice caz, am verificat pe viu proverbul românesc să nu-i dea Dumnezeu omului atât cât poate să suporte. Omul suportă extraordinar de mult, peste limita pe care şi-ar îngădui-o să şi-o imagineze.”  (Notă: fragmente extrase din interviul acordat Luciei Hossu-Longin de Corneliu Coposu).

[…]

 

Regimul comunist din România (1945-1989)
a fost nelegitim şi criminal, având în vedere următoarele:

 

1). Trădarea intereselor României de către guvernul dominat de comunişti, impus de Stalin în martie 1945. Anexarea nedreaptă şi prin forţă a României la imperiul sovietic, începând din 1945. În februarie 1945 a avut loc Conferinţa de la Yalta la care au participat Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie, reprezentate la vârf de Stalin, Roosevelt şi Churchill. Printre acordurile neoficiale convenite a fost reconfirmată “influenţa” de 90% a Uniunii Sovietice în România, procent impus de Stalin lui Churchill cu patru luni în urmă, la Moscova. În timp ce la Yalta se pecetluia sacrificarea României ignorându-i-se în acelaşi timp meritele deosebite, armata română îşi continua campania antinazistă eliberând Ungaria, Cehoslovacia şi o parte a Austriei. (…) La 6 martie 1945, imediat după acordul de la Yalta şi conform prevederilor neoficiale ale acestuia, Stalin impune în România un guvern-marionetă dominat de comunişti, guvern care îşi va îndeplini sarcina de a începe sovietizarea ţării. (…)

 

2). Instaurarea nelegitimă şi prin forţă a puterii comuniste prin fraudarea uriaşă a alegerilor din 1946. În condiţiile de teroare instaurată de comunişti, alegerile din noiembrie 1946 au fost câştigate cu o majoritate covârşitoare de opoziţia anticomunistă care a obţinut între 70% şi 90% din voturi, conform unor mărturii orale şi unor documente. Însă comuniştii au inversat pur şi simplu rezultatul oficial: 70% în favoarea blocului politic dominat de comunişti. Fraudarea uriaşă a alegerilor a constituit o crimă împotriva poporului român, prin furtul voinţei naţiunii. (…)

 

3). Trădarea de către puterea comunistă din România a intereselor fundamentale ale României prin acceptarea condiţiilor nedrepte ale Tratatului de pace de la Paris din 1947.

·         În cadrul tratativelor Conferinţei de pace de la Paris din 1946-1947 şi prin semnarea Tratatului de pace (10 februarie 1947), puterea comunistă din România, respectiv guvernul-marionetă dirijat de Stalin, se face vinovat că a acceptat ca României să nu i se recunoască statutul de ţară co-beligerantă conform meritelor României în lupta antinazistă, ci dimpotrivă, puterea comunistă a acceptat ca România să fie tratată ca o ţară învinsă de Uniunea Sovietică. (…) Puterea comunistă (din România) a ignorat eforturile umane şi economice pe care România le făcuse pentru cauza Naţiunilor Unite, precum şi faptul că datorită alăturării României la coaliţia antinazistă începând din august 1944, al doilea război mondial a fost scurtat cu minimum 6 luni, armata română jertfind pe frontul antinazist viaţa a peste 100.000 de militari, România plasându-se în această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumii după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie.

·         În cadrul tratativelor Conferinţei de pace, puterea comunistă (din România) a ignorat nelegitimitatea înţelegerii dintre Stalin şi Hitler prin pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi nelegitimitatea ocupării de către Uniunea Sovietică, în 1940, a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei. Nu a fost invocat faptul că ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei, şi de asemenea nu a fost invocat faptul că în 1918 Basarabia a decis unirea cu România, prin proprie voinţă. Nu a fost invocată legitimitatea intrării în război a României (în 1941) pentru a-şi elibera propriile teritorii. Acceptând condiţiile Tratatului de pace, puterea comunistă (din România) se face vinovată că a acceptat să fie cedate Uniunii Sovietice teritoriile româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei având o suprafaţă de 44.000 km2, locuite în acel moment de 3.200.000 de oameni, majoritatea etnici români. Ulterior, aceştia au fost supuşi deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagăre de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, precum şi a altor forme de exterminare. Teritoriile româneşti cedate de puterea comunistă au fost masiv colonizate cu populaţii alogene.

·         De asemenea, puterea comunistă a acceptat să plătească Uniunii Sovietice despăgubiri în valoare de 300.000.000 dolari şi a acceptat ca România să fie în continuare ocupată de trupe ale armatei sovietice pentru încă 90 de zile. Ulterior, armata sovietică de ocupaţie a rămas în România până în 1958, întreţinerea acesteia costând 2 miliarde de dolari.

·         Menţionăm în mod suplimentar, ca un merit al Tratatului şi implicit al puterii comuniste, recunoaşterea retrocedării teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la Romania, cedate în 1940 Ungariei horthyste prin Dictatul de la Viena.

 

4). Distrugerea forţată a regimului democratic multipartidic prin lichidarea opozitiei politice democratice şi înlocuirea democraţiei cu dictatura partidului unic (1947). Prin distrugerea forţată a celor trei partide româneşti tradiţionale (naţional-ţărănesc, naţional-liberal şi social-democrat), comuniştii au făcut trecerea de la un regim democratic multipartidic la dictatura partidului unic, partidul-stat. (…)

 

5). Suprimarea forţată a monarhiei (1947). (…) România a fost transformată de sovietici din stat aliat în stat  satelit. România era singura dintre ţările ce urmau a fi sovietizate care avea un rege iubit de popor – considerat astfel ultimul obstacol împotriva impunerii comunismului. După ce fusese recunoscut ca unul din artizanii sfârşitului războiului, decorat de ruşi şi americani, comuniştii l-au silit pe M.S. Regele Mihai să abdice pentru a instaura republica de tip sovietic. (…)

 

6). Sovietizarea totală, prin forţă, a României (1948). (…) Toate instituţiile statului au fost refăcute după şablonul existent în URSS: justiţia, securitatea, învăţământul, academia, cultele. Au continuat, cu şi mai mare amploare, batjocorirea justiţiei prin procese politice înscenate, precum şi supunerea cetăţenilor printr-o propagandă bazată pe neadevăr având scopul uitării adevărului (mancurtizare). (…) A fost adoptată constituţia republicii populare – după model sovietic. A fost constituit Partidul Muncitoresc Român, (…) organul suprem de conducere a statului (partidul-stat). Au fost schimbaţi conducătorii principalelor culte religioase (cu scopul aservirii totale a Bisericii ortodoxe) şi a fost interzisă Biserica greco-catolică. A fost decretată naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (au fost naţionalizate toate mijloacele de producţie, de la fabricile siderurgice, la atelierele de cremă de ghete). În mediul rural a fost copiat de la sovietici sistemul cotelor obligatorii de cereale (…). S-au făcut mii de arestări în rândul tineretului anticomunist, dar şi al membrilor de frunte al partidului comunist (cei neagreaţi de Stalin şi de Dej, ca de exemplu lotul Pătrăşcanu acuzat de “deviaţie naţionalistă”). A continuat procesul programatic de distrugere a intelectualităţii. A fost lichidată presa liberă. Academia Română a fost practic înlocuită în bloc cu favoriţi ai puterii, vechii membri au fost excluşi în totalitate, doar o mică parte fiind ulterior reprimiţi; mare parte a celor excluşi au fost arestaţi, unii murind în detenţie. Învăţarea limbii ruse în şcoli a devenit obligatorie, de asemenea, învăţarea istoriei partidului bolşevic şi a geografiei Uniunii Sovietice. Predarea religiei a fost interzisă. Au fost introduse defilările comuniste obligatorii (uneori chiar de Sărbătoarea Sf. Paşte), iar în şcoli, în locul icoanelor au fost introduse portretele conducătorilor comunişti.

 

7). Exterminarea programată a cetăţenilor prin acţiunile Securităţii, precum şi alte forme de reprimare (1948-1989). În anii ’50, Securitatea a căutat, la cererea partidului, să lichideze pe toţi virtualii adversari ai regimului. Astfel a fost inventată „reţinerea administrativă „, fără mandat, anchetă şi proces. Sub pretextul „reeducării prin muncă”, sute de mii de oameni au fost ridicaţi şi trimişi pe diverse şantiere de lucru, unde erau supuşi unui regim de exterminare în masă prin foame, istovire şi umilinţă. Arestările se făceau pe motive politice: complot, propagandă împotriva regimului, uneltire contra ordinii sociale etc.. După 1965 Securitatea pretindea că apelează, profilactic, la conştiinţa cetăţenilor. Prin aceasta se înţelegea creşterea numărului de “informatori” („turnători”), care îşi luau în scris obligaţia să semnaleze „pericolele care ameninţau patria”. În anii ’80, Securitatea a conceput un program sistematic de îndoctrinare şi manipulare în masă, prin zvonuri, intrigi, înscenări, delaţiuni, provocări, crearea de conflicte între diferitele pături ale populaţiei, înăsprirea cenzurii sau reprimarea celui mai mic gest de independenţă al intelectualilor. Urmele acestei siluiri a conştiinţei naţionale persistă şi azi în mentalităţile publice.

 

8). Exterminarea programată a deţinuţilor politici (1945–1989)

·         Numărul deţinuţilor politici este estimat ca fiind între 500.000 (limita minimă) şi 2.000.000 (limita maximă). Menţionăm că în timpul regimului Ceauşescu numărul deţinuţilor politici a fost doar de ordinul sutelor sau miilor, aceştia fiind camuflaţi intenţionat în infractori de drept comun sau internaţi în spitale psihiatrice unde erau trataţi cu şocuri electrice şi cu narcotice.

·         În România au existat peste 230 de locuri de detenţie politică, cifră în care se includ spaţiile de anchetă, de triaj, de încarcerare propriu-zisă (penitenciarele), ca şi lagărele de muncă forţată şi de deportare. Dacă adăugam sediile de Securitate în care deţinuţii erau aduşi după arestare şi supuşi interogatoriilor, cifra creşte cu peste 100. Azilele psihiatrice cu caracter politic unde celor arestaţi li se aplicau tratamente de „reeducare” erau cel puţin 15. Numărul locurilor de execuţie, al locurilor unde s-au desfăşurat lupte între partizani şi Securitate şi al gropilor comune descoperite în ultimii ani trece de 90.

·         Regimul penitenciar al deţinuţilor politici a fost un regim programat de exterminare lentă, în primul rând prin înfometare, prin frig, prin diferite forme de tortură, prin lipsa aproape totală a asistenţei sanitare, a igienei ş.a.m.d.. Înainte de a ajunge în penitenciare, în cadrul anchetelor de la Securitate, deţinuţii politici erau de regulă torturaţi prin metode de o cruzime extremă. Nu puţini au decedat în timpul anchetei. În penitenciare, torturile continuau şi sub alte forme. Deţinuţii consideraţi recalcitranţi erau izolaţi în obscuritate totală. (…) Deţinutul era încarcerat dezbrăcat şi desculţ. Raţia de hrană era redusă la jumătate. În întuneric, în frig, înfometat, uneori şi legat, era obligat să stea în picioare toată ziua şi toată noaptea.

Cităm din mărturiile lui Corneliu Coposu (fragmente extrase din interviul acordat d-nei Lucia Hossu-Longin): “Am trecut prin 17 puşcării. Am intrat în închisoare având 112 kg şi am ieşit cântărind 51 kg. Frigul era permanent. Temperatura aproape nemodificată şi vara şi iarna, din cauza grosimii zidurilor. Mâncarea era şi ea de exterminare, cu aproximaţie 400-500 de calorii pe zi: o turtă făcută dintr-un amestec de făină de mălai cu făină de seminţe de mătură. Am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej…, bine, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la tălpi. La ieşirea din închisoare (…) uitasem sa vorbesc. Bineînţeles că fiecare deţinut, fiind singur, era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai celulelor s-au făcut multă vreme prin Morse bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slabiciune în care ne găseam toţi deţinuţii acolo. Încrederea în supravieţuirea din holocaustul comunist a fost temelia rezistenţei.

În lagărele de muncă forţată deţinuţii erau exterminaţi din cauza eforturilor supraomeneşti, a regimului alimentar (între 500-1000 calorii pe zi faţă de cele 2000-2500 calorii ale unui regim alimentar normal), a lipsei de medicamente şi condiţiilor neomeneşti de cazare. La toate acestea, se adăuga de obicei tortura din timpul muncii sau de după muncă din cauza neîndeplinirii normei.

După expirarea pedepsei, numeroşi deţinuţi erau deportaţi în condiţii de mizerie extremă; după 2-3 ani, adeseori urma o nouă condamnare care de fapt însemna reluarea torturilor până la exterminarea foarte probabilă.

Prezentăm câteva exemple de torturi cu scop de exterminare (preluate din studiile lui Cicerone Ioniţoiu): bătăi cu ranga de fier, cazma, lopata, cravaşa, unii murind în urma traumatismelor, alţii rămânând schilozi pe toata viata; interzicerea tratamentului medical deţinutilor bolnavi şi scoaterea lor la munca, în mod forţat, contrar prescripţiilor medicale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea deţinuţilor în carcere descoperite iarna, dezbrăcaţi, sau chiar în pielea goala; alergarea deţinuţilor şi călcarea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor la lucru dezbrăcaţi, în timp de iarnă şi pedepsirea unora de a sta până la prânz în apa îngheţată; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ; unii deţinuţi s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit, datorită presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi.

·         Fenomenul Piteşti (1949-1951). “Ceea ce n-a ajuns însă – şi încă – la cunoştinţa tuturor este că în Arhipeleagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti.” – Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti. Alexandr Soljeniţîn – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 – consideră că experimentul de la Piteşti este “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, consideră Fenomenul Piteşti ca “una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moşieresc” erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile de muncă forţată. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de „duşman al poporului”. Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate „reeducare”. Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuţi „recalcitranţi”, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze (fizic şi psihic) reciproc. Victimele sunt transformate în călăi, deţinuţii sunt torturaţi chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinţă. Scopul: “reeducarea” prin distrugerea fizică şi psihică, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor.

Exemple de torturi psihice: a). În noaptea Paştelui, deţinuţii care refuzau să-şi facă “autodemascarea” totală (să spună tot ce se presupunea că n-au declarat în timpul anchetelor la Securitate) sunt împărtăşiţi cu materii fecale; b). Cei bănuiţi că încă ascund informaţii despre participanţi la acţiuni anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari cu capul în tinete cu urină; c). Deţinuţii sunt forţaţi să scuipe în gură pe şeful lor de luptă anticomunistă, pentru a-l face să se răzbune, “demascându-i”; d). În ziua de Crăciun, un deţinut este forţat să se aşeze pe tinetă pentru a simboliza naşterea lui Isus; ceilalţi deţinuţi politici sunt forţaţi să stea în genunchi şi să i se închine. “Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu (N.R.: şeful torţionarilor) se dezlănţuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau „botezaţi” în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce conţinutul făcea bulbuci. Când deţinutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre aceşti „botezaţi” căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.” – Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti.

În final, majoritatea celor “reeducaţi” ajungeau să recunoască faptul că merită orice înjosire şi că nu se pot reabilita decât parţial, devenind ei înşişi torţionarii noilor veniţi. La cea mai mică ezitare, erau din nou supuşi torturilor. (…)

·         Munca forţată. Munca forţată – adică folosirea deţinuţilor politici ca mână de lucru pe diverse şantiere sau în mine – a fost larg utilizată în perioada comunistă şi avea ca scop exterminarea în masă. Cel mai cunoscut dintre şantiere a fost Canalul Dunărea-Marea Neagră, început în 1950, întrerupt în 1953. Mâna de lucru era asigurată de „elementele reacţionare”, majoritatea „reţinute administrativ”, fără proces. Canalul era denumit „mormântul burgheziei româneşti”. După cele mai prudente estimări, în lagărele lui au fost concentraţi, numai în 1950, peste 40.000 de deţinuţi. Alţi 20.000 erau aşa numiţii „lucrători voluntari”.

·         Femei în închisoare. În afara închisorilor mixte, au existat unele rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau Arad. Naşterea, maternitatea capătă cu totul alte dimensiuni în închisoare. Uneori, mamele închise erau despărţite în mod tragic de copiii lor.

 

9). Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă în munţi (1945-1962). Rezistenţa împotriva comunismului a început să se manifeste imediat după preluarea conducerii de către comunişti. Erau arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului (…), ci şi rudele lor, fraţii, părinţii, surorile care îi ajutau. În faţa acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizaţi s-au refugiat în munţii României. Majoritatea acestora s-au organizat spontan în formaţiuni sau grupuri de partizani care împânzeau munţii. Astfel, în anii 1945-1959 găsim partizani atât în Carpaţii Orientali cât şi în cei Meridionali, în Făgăraş, Retezat, Semenic, în Carpaţii Apuseni şi în Obcinele Bucovinei, precum şi în pădurile Babadagului, în Munţii Gutâiului şi Ţibleşului. Armamentul partizanilor era repezentat de diferite arme recuperate după războiul mondial. Formaţiunile constituite (în medie, 10-40 de persoane) nu reprezentau o ameninţare majoră pentru puterea comunistă. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiar gravide sau cu copii mici), ţărani, foşti ofiţeri din armată, avocaţi, medici, studenţi, muncitori. Erau de toate vârstele, din toate categoriile sociale şi orientările politice, sprijiniţi de săteni, care le aduceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurau adăpost. (…) Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din munţi, a rudelor acestora, eliminarea din şcoli a copiilor lor, folosirea unor metode sălbatice, i-a determinat pe mulţi dintre ei să se predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnaţi la ani grei de temniţă şi confiscarea averilor, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”. Majoritatea au fost omorâţi. Ultimii partizani au fost capturaţi abia în 1962. (…)

 

10). Represiunea împotriva Bisericii. Arestarea sau exterminarea celor care se opuneau comunismului. (1948-1989)

Comunismul a urmărit dezrădăcinarea credinţei religioase şi impunerea ateismului.

·         În cazul Bisericii Ortodoxe Române înalţii ierarhi au fost înlocuiţi în 1948, unii dintre ei murind în condiţii suspecte, alţii fiind arestaţi şi primind “domiciliu obligatoriu” în mănăstiri. De-a lungul anilor au fost arestaţi în jur de 2000 preoţi de mir. În plus au fost arestaţi un mare număr de călugări şi maici. În 1959, Securitatea şi Departamentul pentru Culte au redus cu două treimi numărul mănăstirilor şi al călugărilor, pe motiv că aşezămintele monahiceşti ascundeau partizani din munţi şi elementele reacţionare. Unele mănăstiri au fost evacuate prin forţa armată. În 1959-1960 au fost arestaţi sute de preoţi pe motiv că răspândesc misticismul, predică împotriva materialismului dialectic sau se opun orânduirii socialiste.

·         Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma), cea de a doua biserică naţională, cu 1,5 milioane de aderenţi români, a fost interzisă în 1948. Un număr redus de preoţi au semnat declaraţia de trecere la ortodoxie. Pentru că au refuzat, episcopii şi preoţii au fost arestaţi spre exterminare. De exemplu, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu – cel care a citit proclamaţia de la Alba Iulia în cadrul Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918 pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara-mamă, a murit în captivitate.

·         Biserica Romano-Catolică a fost considerată o „oficină imperialistă”, „cuib de spioni şi trădători” etc. pentru că avea „legături cu străinătatea”. O serie de procese politice s-au soldat cu condamnarea sau expulzarea. Ca şi în cazul celorlalte biserici, şcolile catolice au fost desfiinţate, preoţii „reacţionari” au fost înlăturaţi şi arestaţi.

·         Cultele protestante şi neoprotestante au fost, de asemenea, urmărite şi persecutate, pe motiv că ar fi fost „dirijate din exterior”.

 

11). Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare (1949-1962). (…) Rezistenţa ţăranilor a fost însemnată: în primii ani de după Plenara P.M.R. din martie 1949 (care a hotarât trecerea făţişă la colectivizarea de tip sovietic) activiştii trimişi pe teren erau refuzaţi şi goniţi, iar în multe comune au avut loc răscoale şi lupte cu trupele de miliţie, care s-au soldat cu morţi, răniţi, condamnări şi deportări. După datele P.M.R.-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe de închisoare. În răscoalele din 1959-1962 şi-au pierdut viaţa sau libertatea alţi ţărani. Răscoala din Vadu Roşca (regiunea Galaţi), în care şi-au găsit moartea nouă oameni, a fost reprimată de Nicolae Ceauşescu personal. În alte sate s-a tras cu tunul pentru intimidarea şi „lămurirea” ţăranilor. În 1962, 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 3.201.000 familii au fost cuprinse în structurile colectiviste, conform rezultatelor anunţate de Gheorghiu-Dej.

 

12). Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi “vânzarea” evreilor şi germanilor.

·         În ianuarie 1945 peste 75.000 de etnici germani, cetăţeni români, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru a „reconstrui” economia devastată de război. 20% au murit. Supravieţuitorii au putut să revină în România abia în 1949-1950.

·         În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii au fost încărcaţi în vagoane de marfă, puse sub pază militară, iar după zece-paisprezece zile de mers au fost aruncaţi în câmp şi lăsaţi să-şi construiască prin forţe proprii case din chirpici sau pământ bătut, acoperite cu paie sau stuf. În aceste aşezări – optsprezece la număr – majoritatea deportaţilor au fost reţinuţi cinci ani, până în 1956, însă alţii au rămas aici pentru totdeauna.

·         După revoluţia maghiară din 1956 comunitatea maghiară din Transilvania a fost supusă persecuţiilor, fiind operate numeroase arestări.

·         Prin procesele intentate sioniştilor în anii ’50 au fost efectuate persecuţiile împotriva comunităţii evreieşti din România.

·         Majoritatea cetăţenilor români de etnie germană şi evreiască au părăsit România în anii ’70 şi ’80 printr-o cinică şi umilitoare formă de “vânzare”, respectiv prin plătirea unei taxe oficiale substanţiale în valută forte (USD) în schimbul aprobării cererii de plecare definitivă din România comunistă. Această crimă istorică din punct de vedere cultural şi spiritual a fost  îndreptată împotriva celor care, trăind sute de ani pe teritoriul României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă la cultura şi civilizaţia poporului român.

 

13). Represiunea împotriva culturii. Cenzura extremă. Arestarea intelectualilor protestatari. (1945-1989) Odată cu instaurarea comunismului, partidul comunist a impus o orientare pro-sovietică, proletcultistă în toate domeniile. Bibliotecile şi librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic (peste 8.000). Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare. S-au luat măsuri pentru lichidarea a tot ceea ce însemna legătura cu tradiţiile europene şi cu propriile tradiţii. Istoria României a fost falsificată. S-a trecut la înlocuirea caracterului naţional al culturii cu “realismul socialist”. Cultura şi învăţământul au fost pervertite. Valorile autentice au fost distruse fiind înlocuite cu false valori. Numeroşi oameni de cultură au fost aruncaţi în închisori, altora li s-a interzis să mai publice. A fost un adevărat genocid cultural, ale cărui urmări dăinuie până azi în mentalităţile publice.

 

14). Reprimarea mişcărilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari. Pentru lagărul comunist, anul 1956 a însemnat revoluţia din Ungaria, lichidată prin intervenţia brutală a trupelor sovietice. Ecouri ale acestei mişcări anticomuniste s-au simţit însă în toate ţările est-europene. În România, cei care au reacţionat imediat au fost studenţii. În câteva centre universitare au avut loc proteste soldate cu numeroase arestări şi exmatriculări. Cea mai organizată mişcare studenţească a fost la Timişoara, unde au fost 300 de arestări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj s-au constituit grupuri organizate, care au încercat o solidarizare sau o simultaneizare cu mişcarea anticomunistă din Ungaria. Reacţia autorităţilor a fost imediată – arestarea studenţilor, suspendarea cursurilor, epurarea unor profesori, înfiinţarea unor asociaţii studenţeşti care să supravegheze activităţile studenţilor.

 

15). Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi Braşov (1987). Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari. (…) O parte dintre protestatari au fost arestaţi şi trimişi la închisoare, mare parte fiind obligaţi să-şi schimbe locul de muncă în alte regiuni ale ţării. (…)

 

16). Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70’ şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi. În 1979 a luat naştere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, organizaţie paralelă celor oficiale; întemeietorii sindicatului şi cei înscrişi ca membri au fost arestaţi şi internaţi în aziluri psihiatrice cu regim de reeducare. Începând cu Mişcarea Paul Goma şi S.L.O.M.R., cu acţiunile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv şi ale altor opoziţionişti din diferite oraşe şi medii, continuând cu „propaganda împotriva orânduirii socialiste” întreprinsă de zeci de tineri, între care Radu Filipescu, încheind cu omorârea inginerului Gheorghe Ursu, cu condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu şi cu editarea ziarului clandestin „România” de către un grup de ziarişti curajoşi, între care Petre Mihai Băcanu, toate acestea reprezintă cazuri de excepţie dintr-o ţară care fusese redusă la tăcere şi supunere.

 

17). Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin demolările din anii ’80. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele.   (…) Demolările făcute – în Bucureşti în anii 1980 de regimul lui Ceauşescu – au fost cele mai grave operaţii de distrugere a patrimoniului istoric şi cultural. Au fost distruse 29 de biserici şi mănăstiri, unele vechi de peste 300 de ani, alături de nenumărate case familiale, blocuri şi clădiri publice. (…) De asemenea, în majoritatea centrelor istorice ale oraşelor au fost făcute demolări pentru a fi construite “centre civice”. (…)

 

18). Consecinţele criminale ale “politicii demografice” (1966-1989). În scopul oficial al creşterii populaţiei, începând din 1966 şi până la Revoluţia din 1989 au fost interzise avorturile (în urma decretului dat de Ceauşescu în 1966). Femeile aflate la vârsta fertilităţii erau supuse unui examen ginecologic obligatoriu pentru a fi luate în evidenţă în situaţia în care erau gravide şi pentru a se constata dacă folosesc mijloace contraceptive (cele mai uzuale fiind “steriletele”). Femeile însărcinate care nu doreau să păstreze sarcina apelau la forme rudimentare şi extrem de riscante de avort clandestin. Se estimează că datorită acestor tentative, au decedat peste 10.000 de femei. Mulţi copii nedoriţi de părinţi s-au născut cu probleme grave de sănătate, în această perioadă crescând mortalitatea infantilă. (…) O parte dintre aceşti copii (probabil câteva mii) au murit la vârste fragede. (…)

 

19). Obligarea intenţionată şi nejustificată a imensei majorităţi a populaţiei României, în special în anii ’80, de a trăi în condiţii de mizerie extremă. Câteva exemple datorită cărora starea generală de sănătate a populaţiei a fost grav afectată: înfometarea populaţiei prin “raţionalizarea alimentaţiei” şi cartelarea alimentelor de bază (carne, făină, ouă, unt, zahăr, ulei etc.); neacordarea frecventă a asistenţei medicale de urgenţă în cazul persoanelor în vârstă; oprirea intenţionată a căldurii şi lipsa cronică a apei calde în blocurile de locuinţe; oprirea intenţionată a energiei electrice, a gazului metan şi a apei (de regulă, aceste opriri se făceau frecvent, pe perioade necunoscute şi fără o avertizare prealabilă; situaţiile de reluare a livrării de gaz metan au determinat accidente şi cazuri grave de intoxicare cu gaz, unele soldându-se cu decese); în anii ’80, iluminatul public a fost oprit total sau aproape total.

 

20). Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. Toate formele de reprimare fizică şi pshihică, toate formele de mizerie materială şi morală, menţionate anterior în mod explicit sau implicit, au reprezentat tot atâtea mijloace de lezare a demnităţii umane, de umilinţă, de dezonorare, de înjosire, de degradare, de terorizare. Toate acestea au sădit în sufletul cetăţenilor români frica de sine şi frica de semeni, spaima generalizată, desperarea, deznădejdea, exasperarea, sentimentul zădărniciei, neîncrederea în sine şi în semeni, suspiciunea faţă de oricine – colegi, vecini, prieteni şi chiar faţă de persoanele cele mai apropiate. Toate acestea au reprezentat în mod programatic mijloace de supunere şi de menţinere a puterii comuniste.

 

21). Masacrarea cetăţenilor în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989. Spre deosebire de toate celelalte ţări foste comuniste din Europa în care comunismul a căzut fără nici o victimă (sau aproape fără victime), România a fost singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut cu vărsare de sânge. Populaţia civilă paşnică şi neînarmată a fost masacrată: peste 1.100 de morţi şi peste 3.300 de răniţi. Numărul de victime vorbeşte de la sine despre criminalitatea regimului comunist din România.

 

Menţiune: În rechizitoriul viitorului Proces al Comunismului, captele de acuzare prezentate mai sus vor trebui completate cu faptele condamnabile descoperite ulterior redactării prezentului raport.

 

Excelenţele voastre,

În 1952, marele cărturar Mircea Vulcănescu a murit ca un sfânt, la 48 de ani, în penitenciarul elitei intelectuale româneşti, în urma regimului de exterminare la care a fost supus. Ultimele lui cuvinte au fost: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”

“Cine uită, nu merită!” – ne avertiza Nicolae Iorga. “Dacă ne uităm trecutul, suntem condamnaţi să-l repetăm” – afirma George Santayana. Nu avem voie să uităm crimele comuniste, pentru ca acestea să nu se mai repete niciodată.

Niciodată nu e prea târziu pentru a se face dreptate. „Condamnarea celor mai multe dintre crime ar trebui să fie exclusiv morală, în spiritul iertării creştine şi al reconcilierii naţionale” – aşa am propus în urmă cu zece ani în Proclamaţia pentru România. Testamentul moral al celor ucişi în numele comunismului a fost: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”

 

Cu încrederea că „nu vom uita şi vom merita”,

Sorin Ilieşiu – senator de Sibiu

 

23 ianuarie 2015

9 Răspunsuri to “Sorin Iliesiu ii scrie din nou Presedintelui Klaus Iohannis”

  1. AVP Says:

    Aș vrea să reiau aici și acum un răspuns pe care l-am dat unei anchete recente a revistei Contemporanul :

    Actuala clasă politică din România are încă rădăcinile adânc înfipte în Iepoca în care 80-⁠90% dintre actorii politici de azi au fost cel puţin mici fruntaşi utecişti sau uasecerişti, dacă nu activişti comunişti ori securişti. Din această cauză, eu nu cred că politicienii „care e” – cu celebra expresie a dlui Vanghelie – ar fi gata să condamne comunismul cu plăcere, tăindu-⁠şi singuri creanga de sub picere (cum ar ricana acelaşi ierou). Cu atât mai mare ar fi meritul liderilor politici sau al militanţilor civici care totuşi ar reuşi să-⁠i convingă pe parlamentari să voteze şi să pună în practică o condamnare reală, iar nu doar formală, a comunizmului, după ce şi-⁠ar convinge colegii şi comilitonii că e mai bine să piară o generaţie de politicieni depăşită de istorie, dimpreună cu o mentalitate socială la fel de anacronică (mentalitatea colectivistă, totuna cu mentalitatea ultraetatistă şi naţionalistă), decât să piară un întreg popor ori să i se compromită şansa unui mai bun viitor. Cu alte cuvinte, politicienii sau militanţii civic-⁠politici ce-⁠ar reuşi să impună actualei clase politice, prin charisma, autoritatea or abilitatea lor de negociatori, condamnarea reală a comunismului şi să pună în practică decomunizarea efectivă a societăţii româneşti ar juca rolul mântuitorului istoric al neamului lor, chiar dacă ei personal se vor expune, din această pricină, unor riscuri personale considerabile. Patria însă le va fi recunoscătoare, cândva, eroilor decolectivizării şi postmodernizării româneşti, n-⁠aşa?

  2. Marginalia non turpia Says:

    Pentru insistența sa, eu îi sunt recunoscătoare lui Sorin Ilieșiu.

    Șansele ca ceea ce el cere să se și realizeze sunt însă mici-mici-mici.
    Asta-i patria și nația, din nefericire.😦
    Iar Europa e bântuită rău de stafia comunismului.
    Ăștia nu se lasă până nu-l văd, ca să aibă ce „procesa” în secolul următor, dacă secolu’ ăla o mai veni.

    Așa că, Noapte Bună, Poesele.Ro!

  3. AVP Says:

    Postare nouă.

  4. AVP Says:

    Nu citesc producțiile acoperiților, sorry. E cel mai sigur mod de a te feri de manipulare.

  5. Marginalia non turpia Says:

    OK. Să-i vedem la lucru.🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: