Cutremurul unei generații

În numărul 3-4/2014 al revistei brașovene „Astra”, continuând preambulul la însemnările despre Cenaclul de luni, am publicat amintirile mele despre cutremurul din 1977, eveniment cu care noi, lunediștii, ne-am intersectat volens-nolens, n-așa? Gentilii colegi de la Astra mi-au dat voie să public aceste notițe și pe blog.

++++++++++++++++++++++++++++

Înainte de a relata prima întâlnire cu Cenaclul de luni, aş vrea să vă povestesc despre propria mea experienţă de la cutremurul din 1977, eveniment petrecut a doua zi după debutul Cenaclului (la care eu n-am participat) şi care a constituit fundalul acelor zile şi nopţi dramatice.

Marele cutremur de 7.2 grade fusese precedat de un precursor mult mai mic, de 6.0, pe 1 octombrie 1976, pe care l-am perceput ca un zăngănit uşor de geamuri, în timp ce ne aflam la un seminar de Civil, seara târziu, într-una din vastele săli de la parterul Facultăţii de Drept din Bucureşti, fără ca eu să acord evenimentului nicio semnificaţie, ba chiar fiind tentat să-l confund cu-o trepidaţie banală a clădirii, în urma trecerii vreunui autovehicul mai greu. De altfel, pe vremea aceea aproape nimeni, cu excepţia seismologilor, şi ei puţini şi cu dotări tehnologice precare, nu avea decât o idee vagă despre cutremure, imensa majoritate a populaţiei ignorând cu desăvârşire faptul că sub solul ţărişoarei noastre se găseşte un veritabil Monstru geologic, ce provoacă din când în când înfricoşătoarele cutremure vrâncene.

Aveţi în figura de deasupra drăcia, respectiv blocul litosferic relict ce atârnă ca un imens ciorchine de scoarţa de sub Munţii Vranceişi şi ai Buzăului, un pietroi henorm, cu-o adâncime de până la 400 km şi-o lăţimede aproape de 100, care la origine a fost parte integrantă a străfundului Mării Tethys, a plăcii litice pe care se găsea această mare, mai precis, placă subdusă cândva, adică vârâtă forţat sub plăcile litosferice mai mari din juru-i (aşa cum se vede, schematic, acolo unde scrie 15 Ma), dar care pietroi, în decurs de 15 milioane de ani, s-a desprins succesiv dintre plăcile mai mari subt care fusese vârât, actualmente fiind pe cale de a se elibera total din subducţie, aşezat în poziţie aproape verticală şi prezentând tendinţa de a se scufunda încet-încet în materia mai moale pe care plutesc plăcile litosferice ale Pământului, recte în Asthenosferă, sub acţiunea forţei gravitaţionale, proces care se face cu viteza melcului geologic, de câţiva milimetri pe an, vezi bine, însă la mărimile şi masele ce sunt angajate în această ciclopică mişcare şi la torsiunile & presiunile ce se petrec acolo, precum şi din alte importante pricini, despre care nu voi detalia acum, blocul de piatră cu pricina se rupe sau crapă din când în când, provocând teribilele cutremure de peste 7 grade Richter, cam două-trei pe secol, cutremure care au băgat spaima în generaţiile trăitoare peste vremi şi jumătăţi de vremi pe aceste meleaguri (de aici, de pe lângă Craiova de-acasă şi până hăăt spre Moscova cârciumăreasă). Se crede, astfel, că ruptura sau crăpătura care a determinat cutremurul de la 1802, cel mai puternic de până acum, de 7.8 grade, s-a extins pe o suprafaţă de circa 70 de km din uriaşa rocă, de jos, de la adâncimea de 150 km, în sus, până pe la 80 km, iar ruptura din 1977 ar fi avut şi ea cel puţin 30 de km lungime, de sus, de la 90 de km, în jos.Ţinând cont de dimensiunile aproximative ale blocului litic de la Vrancea, savanţii au calculat că seismele cu originea în această zonă n-ar putea totuşi depăşi magnitudinea de 8.0 grade (din 10 posibile), însă veţi fi şi voi de acord că şi la 7.8, când pământul se vălureşte precum marea subt tempestă, e mult prea mult…

În seara de 4 martie 1977, ora 21, mă aflam împreună cu alţi 3 colegi de cămin la o partidă de remy, refugiaţi în uscătoria de la primul etaj al corpului C din Complexul Studenţesc 6 Martie, situat pe bulevardul Gheorghe Ghorghiu-Dej, actualmente Mihail Kogălniceanu, între clădirea rectoratului Universităţii (unde se află şi facultăţile de Drept şi Filozofie) şi Opera Română. Abia ne aşezasem la masa de joc, când a băgat capul pe uşă un alt coleg, zicându-ne : « Băi, şase, vedeţi că o să fie control în cămin în maxim o juma de oră ! » (cu alte cuvinte, trebuia să ne aşteptăm la un control al echipelor de sicofanţi de la Asociaţia Studenţilor Comunişti, în urma rapoartelor cărora se putea lăsa cu exmatriculări disciplinare, aşa cum o păţisem chiar eu, cu doi ani mai înainte, când fusesem exmatriculat pe timp de un an din facultate « cu trimitere în producţie »). Ne-am precipitat şi am strâns pătura de pe masă, pietrele de remy, caietul în care ne consemnam creditele şi debitele, scrumierele şi pachetele de ţigări, apoi am părăsit micuţa încăpere, înţelegându-ne ca după ce trece controlul să ne reluăm partida. Eu am coborât în hol, cu gândul să mă uit la TVR, însă după ce m-am iţit în sala tembelizorului, unde prin ceaţa locală se întrezăreau 10-15 căminişti, sugându-şi chiştoacele de Carpaţi fără filtru şi bleojdindu-se la singura dixtracţie pe care le-o putea oferi societatea socialistă multilateral dezvoltată la ora aia, recte un film bulgăresc, am făcut imediat pasul înapoi şi, în lipsă altei preocupări mai de soi, am început să buchisesc gazeta de perete din hol, lipită subt panoul de sticlă reglementar şi editată de băieţii cu veleităţi literare din asc-ul gospodăresc-căminist.

Să fi trecut cam 5 minute de când începusem să examinez inomabilul wall protocronic, pufăind din Carpaţi-ul meu fără, mai plictisit şi ca flăcăii ce se uitau alături la filmul bulgăresc (era ora 21 :21 :54 trecute fix…), când am simţit cum întreg corpul de clădire în al cărui hol mă aflam porneşte deodată să se clatine, la început destul de lin, chit că bine desluşit, apoi din ce în ce mai lămurit, fenomen însoţit de un fel de un huruit tot mai cumplit, shiit…! (cu alte cuvinte, eu tocmai percepeam, aşa cum aveam să mă dumiresc mai târziu, faimoasa undă P, buzduganul seismic ce se propagă prin pământ ca o râmă (unduindu-se sus-jos) şi care precede cu aproximativ 25 de secunde – când ne aflăm în Bucureşti – unda S a cutremurelor cu epicentrul în Vrancea, un „buzdugan” care, dacă aş fi ştiut mai multe despre el în acel moment, ar fi trebuit să mă determine să părăsesc numaidecât clădirea, profitând de faptul că mă aflam la doi-trei metri de ieşirea blocului, însă pe moment habar n-aveam ce naiba se întâmplă!). Reţin că-n cele 10-15 secunde, de când simţisem clătinătura (ratând, totuşi, trebuie să precizez, percepţia şocului împingător-înălţător iniţial, un şoc specific debutului undei P, pe care nu-mi amintesc să-l fi simţit în tălpi, în tulbureala aia înfricoşătoare) şi până am realizat, în sfârşit, despre ce-i vorba, prin mintea mea s-au perindat cu repeziciune tot felul de gânduri groteşti-haioase, cum ar fi faptul că bălăngănirea tot mai accentuată a clădirii s-ar datora faptului că pe scări scoboară, venind de la etaj, patru tipi supergraşi – şi habar n-am de ce îmi închipuisem că fix patru inşi – , iar tipii ăştia ar fi fiind să fie chiar controlorii pe care-i aşteptam să treacă, sau că prin apropiere, prin buricul Bucureştilor, cum ar veni, defilează o brigadă de tractoare Kirov (tractoare cu şenile), care instantaneu s-a transformat în imaginaţia-mi surescitată într-un coloană de tancuri, pe cât de hurlătoare, pe atât de zguduitoare, această ultimă percepţie intrând în rezonanţă, probabil, cu amintirea trecerii tancurilor ruseşti prin satul nostru, în deplasarea lor de la Vest spre Est, ca urmare a retragerii trupelor sovietice din ţară, în 1957 (amintire pe care o crezusem definitiv îngropată în subconştientul meu de la etatea de 5-6 anişori, acoperind momentul în care, cu-o jumătate de oră înainte ca tancurile să apară pe şoseaua pietruită ce traversa satul, venind dinspre Bechet-Dăbuleni şi scurgându-se pe Valea Dunării, spre Corabia, auzeam mai întâi huruitul surd al monştrilor cu şenile, apoi percepeam din ce în ce mai intens înaintarea lor greoaie şi cutremurătoare, după care îi vedeam apărând, tanc după tanc, dinspre Grojdibodul vecin, unităţile de tancuri făcând obligatoriu un scurt popas şi-n satul nostru, timp în care blonzii tanchişti rusnaci, înduioşaţi probabil de dorul fraţilor sau copilaşilor lor de acasă, ne zâmbeau şi ne mângâiau prietenos şi chiar ne lăsau să urcăm, pe cei mai curajoşi sau mai curioşi dintre noi, copiii, în impresionantele lor maşinării, aceasta fiind, de altfel, prima şi singura ocazie pentru mine, care n-am făcut armata, să văd cum arată un tanc, pe dinafară şi pe dinăuntru… ups). Când, în fine, am realizat înfiorat despre ce-i vorba, m-am auzit strigând îndemnul (deşi în acea clipă nu era nimeni în preajma mea): „Gata, hai, CUTREMUR!” şi m-am repezit pe hol, spre uşa aflată la 3 metri în stânga mea, însă imediat a urmat un şoc infernal (pasămite, lovise teribila undă S, cea care se deplasează prin pământ forfecându-se stânga-dreapta ca un şarpe şi purtând cu ea 80% din energia seismului), iar clădirea s-a cutremurat atât de violent, încât am avut impresia că pur şi simplu calc în gol, iar de unde fusesem gata-gata să pun mâna pe pervazul metalic al uşii şi să păşesc pe terasa de la intrarea blocului, apoi imediat în curte, de-acuma, după şocul ce-mi crease senzaţia, odată cu căderea curentului electric, c-am călcat în neant, m-am pomenit că sunt azvârlit la 2-3 metri lateral-dreapta, faţă de uşă, abia ţinându-mă pe picioare din pricina violentelor zguduituri şi forţându-mă disperat, totodată, să ies prin înghesuiala de nedescris creată de studenţii ce năvăliseră din sala televizorului sau de cei care coborau pe scări, venind de la etaj, într-un vacarm total, printre disperaţii năvălitori aflându-se şi grupul compact al fetelor de la etajul II, apărut brusc în hol pe scara secundară, ca o viitură tropăitoare, după ce fetele luaseră efectiv în piept placajul destul de gros ce izola etajul lor – în mod normal ele având altă intrare, prin Corpul A al clădirii în formă de „U” – de cel al băieţilor, moment în care m-am văzut silit, în ciuda instinctului de supravieţuire, n-aşa? să le las să treacă pe lângă mine într-un chirăit continuu, chit că eu însumi eram îngrozit şi abia mă ţineam de pervazul uşii, pe care îl apucasem zdravăn cu amândouă mâinile, revenind lângă uşă din lateral-dreapta. Abia după ce fetele au reuşit să se strecoare, înghesuindu-se care cum putea, pe terasă, m-am luptat disperat să ies şi eu, ne mai lăsând să-mi treacă înainte, prin uşa de nici doi metri lărgime, pe care nu puteau încăpea mai mult de două-trei persoane deodată, decât pe un coleg căminist de la filozofie, infirm congenital, care se deplasa practic stând pe vine (nu-i mai reţin numele), apoi am irumpt şi eu în terasa semideschisă din faţa intrării, străduindu-mă din răsputeri s-o traversez cât mai repede şi să-i cobor scările, cu colegul infirm care mă strângea scâncind ca un copil speriat de mână, temându-mă că plafonul terasei ni se va prăbuşi acuş-acuş în cap. Din fericire, am reuşit să păşim teferi în curtea din faţa blocului şi chiar în momentul când mă îndepărtam cât puteam de repede de bloc (pe colegul infirm îl lăsasem de-acuma în urmă…ups), am simţit că teribilele zguduituri ale pământului încep să se moaie, potolindu-se apoi imediat, chiar în clipa când percepeam cu coada ochiului cum imensa clădire a facultăţii de drept, pe care o zăream pe fundalul clarobscur din stânga, 20-30 de metri mai încolo, tocmai îşi epuiza, greoaie ca o matroană planturoasă, ultimele bălăngăniri, vizibile mai ales spre cupola semisferică a Aulei Magna a clădirii Universităţii. Din momentul în care simţisem unda P a cumplitului seism trecuseră 56 de secunde, după cum aveam să aflu mai târziu, dar mie mi se păruse că trecuse o veşnicie !

După momentul de stupoare post-factum, în care puteai să auzi şi-o muscă, a izbucnit hărmălaia exclamărilor, chemărilor şi întrebărilor, cu toţii chestionându-ne unii pe alţii, cu sufletul la gură, dacă suntem bine, iar apoi încercând să ne dăm cu părerea ce dracului a fost asta ! Cum niciunul nu aveam încă experienţa vreunui cutremur şi nici măcar noţiuni elementare de apărare antiseismică (făcusem în şcoala generală sau în liceu, poate, un curs de ALAApărare Locală Antiaeriană – , aplicabilă şi-n caz de bombardament atomic, însă nimeni nu se gândise să ne instruiască în legătură cu atacul mult mai probabil al monstrului de la Vrancea), unii dintre noi şi-au dat cu presupusul că e posibil să fi explodat reactorul Atomic de la Măgurele…ups. Când ne-am dumirit în fine c-am fost martorii unui seism (despre ale cărei consecinţe dezastruoase încă nu eram conştienţi, fiindcă în jurul nostru totul părea normal, cu excepţia unor avarii neînsemnate la tencuiala blocului căminist), studenţii au început să vocifereze şi chiar să-njure fără sfială nenorocitele autorităţi comuniste, care nu catadicsiseră să avertizeze populaţia, bătându-şi joc încă o dată de bieţii cetăţeni, chiorpecii dracului ! Iar când eu am încercat să explic grupului meu de discuţii că nimeni în lume nu poate să prevadă, deocamdată, un cutremur, fetele – mai ales – au sărit cu gura pe mine să nu mă mai dau mare savant, fiindcă n-am dreptate, ştie toată lumea că pentru oamenii de ştiinţă, n-aşa? asta e o floricică la ureche.

Temându-mă că dacă voi continua s-o fac pe deşteptul voi fi linşat, naiba, în isteria aia, i-am lăsat pe colegi în plata Domnului şi-am pornit-o numaidecât spre centrul oraşului, apucând-o pe bulevardul Gh.Gheorghiu-Dej în sus, prin piaţa Kogălniceanu, apoi pe lângă Cişmigiu, vrând s-ajung la staţia auto din faţa spitalului Colţea cu gândul să iau autobuzul care mergea la platforma Pipera, la căminul unde locuia fratele meu mai mic, Mihăiţă-Costel, pe atunci elev la şcoala profesională pendinte de Uzina „Electronica”, de a cărui grijă eram înnebunit (şi regretând că bunul meu prieten şi coleg de facultate, Petre Dincă, nu se afla în căminul 6 Martie, întrucât de câteva zile doremea la un alt coleg de facultate, bucureşteanul Jean Dumitra, împreună cu care îşi pregătea lucrarea de diplomă). Pe drum, observând cele câteva balcoane avariate de la blocurile de vis-a-vis de Facultatea de Drept, precum şi alte avarii neînsemnate văzute în cale, atât cât puteam desluşi prin bezna în care se scufundase oraşul după izbucnirea seismului, m-am mai liniştit, socotind că dracul nu e atât de negru pe cât păruse, însă pe măsură ce avansam spre centru, iar agitaţia din jur părea să crească, odată cu bezna ce începuse să se amestece c-un smog sau fum neliniştitor, apărând chiar flăcările unor incendii, aşa cum aveam să văd la intersecţia bulevardului Dej cu strada Brezoianu, spre sud (era vorba de blocul „Belvedere”, de 10 etaje, care după ce făcuse implozie, ruinele sale fuseseră cuprinse şi de incendiu, astfel că n-a existat niciun supravieţuitor, cum aveam să aflu mai târziu), adrenalina revenea tumultuos în mine, fără ca să fiu totuşi panicat. O chestie care mi s-a părut bizară a fost faptul că, la jumătate de oră după cutremur, eu încă nu zărisem picior de miliţian, circulaţia din faţa unei intersecţii importante, cum era chiar cea de la Brezoianu, de pildă, fiind asigurată de un civil oarecare, în timp ce agenţii de circulaţie în uniformă păreau să fi fost adsorbiţi în neant, chit că era mare nevoie de ei spre a dirija şuvoiul de maşini crescând şi circulând aproape haotic, cu farurile aprinse la maxim şi claxonând strident, la sinistră concurenţă cu urletele sirenelor salvărilor ce se îndeseau pe traseu. La fel de bizar mi s-a părut faptul că n-am întâlnit pe nimeni, aproape, pe drum, vreau să spun pe trotuarul pe care mergeam, însă mi s-a părut firesc să constat că vitrinele magazinelor, inclusiv ale tuturor magazinelor din pasajul de la Universitate, erau toate sparte, cu manechinele şi jucăriile din ele privindu-mă ca într-un film sinistru (aveam să aflu a doua zi că la un sfert de oră după cutremur tâlharii Bucurescilor devalizaseră deja, cu rapiditatea fulgerului, păi cum dreq, majoritatea vitrinelor, pe multe dintre acestea spărgându-le chiar ei). Un fior special am resimţit în momentul când am zărit pe jos, lângă una din ferestrele demisolului de la clădirea Universităţii vechi, vis-a-vis de statuia lui Heliade, o gingaşă căciuliţă feminină albă şi mi s-a părut că desluşesc alături urme de sânge, dar în fine, am trecut repede mai departe destul de încurajat încă, din moment ce nu văzusem nicio clădire dărâmată sau, doamne fereşte, oameni răniţi sau morţi.

Ieşind din pasajul pustiu spre Spitalul Colţea, perspectiva însă s-a schimbat brusc. Am găsit staţia plină de oameni ce discutau surescitaţi, aşteptând, ca şi mine, nişte autobuze care nu mai veneau. În acelaşi timp, un şuvoi de pietoni, unii îmbrăcaţi destul de sumar, a început să se scurgă în ambele sensuri, nord-sud, pe lângă noi, mulţi dintre ei oprindu-se să ne povestească propria experienţă a cutremurului trăit la etaje superioare, mulţumind Domnului că au scăpat cu viaţă şi subliniind că nu le pasă nicicum că şi-au abandonat apartamentele deschise, la cheremul rău-făcătorilor, din moment ce ei sunt, iacătă, vii şi nevătămaţi. Aşa fiind, am dedus încă o dată, încurajându-mă şi mai mult, că deşi cutremurul a fost cumplit, totuşi n-a cauzat cine ştie ce distrugeri şi nici pierderi de vieţi omeneşti, în afara faptului că ne-a speriat pe toţi de moarte, n-aşa? Constatând însă că autobuzele aşteptate, care în mod normal soseau din minut în minut în staţia de la Colţea, erau de nevăzut şi după un sfert de oră, ne-am dat cu presupusul, cei câţiva care ne încăpăţânam să-l aşteptăm acolo pe Godot, că traficul auto e perturbat pe undeva, n-aşa?, şi cu toate astea tot am mai fi stat acolo, spre a ne hrăni speranţa că totuşi nu se întâmplase nimic iremediabil, n-aşa? În timp ce aşteptam în staţie, fusesem însă intrigat de o mişcare sau de o agitaţie care se întrevedea prin beznă şi smog, dincolo, peste bulevardul Brătianu, din faţa laturei nordice a Spitalului Colţea, iar la un moment dat m-am decis să trec bulevardul printre autoturismele şi salvările ce circulau cu-o viteză nebună, venind dinspre Piaţa Unirii, şi nu mult a lipsit să fiu făcut praf de maşinile ce claxonau infernal, însă cu chiu cu vai am reuşit să trec strada şi să m-apropii de vânzoleala fumegândă, iluminată de farurile şi reflectoarele maşinilor de pompieri, cum am am înţeles când m-am apropiat mai mult, iar prin norii de praf de acolo am întrevăzut ceva ce m-a înfiorat total, abia în acel moment eu realizând proporţiile cataclismului prin care trecusem: era vorba de blocul de tristă celebritate, „Continental”, unde au pierit Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ, cu etajele superioare înghesuite ca burduful unei armonici stricate peste primele două etaje şi înconjurat, cum spuneam, de macaralele şi reflectoarele pompierilor, ce abia se desluşeau prin norul de praf. Atunci m-am retractat înfiorat, de parcă văzusem însuşi Diavolul şi, realizând că autobuzele alea spre Pipera nu vor mai veni niciodată, întrucât în Bucureşti era dezastru, am traversat înapoi prin pasaj şi am ieşit în bulevardul Bălcescu-Magheru, intenţionând să ajung la fratele meu fie şi pe jos, dacă altfel nu se mai putea, numai să m-asigur că frăţiorul n-a păţit nimic. Înaintând spre nord pe bulevardul devastat, am văzut în trecere blocul de la Dunărea, pe jumătate ruinat, apoi blocul Scala, transformat în întregime într-un morman de moloz pe care mişunau militarii şi pompierii, pe urmă blocul Casatta şi celelalte infernale ruine, atât cât le puteam percepe prin noapte şi prin norii de praf, în lumina puţinelor refectoare ce apăruseră între timp. Fără să mai pierd vremea în discuţii cu oamenii speriaţi şi surescitaţi, care asistau la sinistrul „spectacol” sau doar erau în tranzit forţat, ca mine, după ce am trecut de Hotel Dorobanţi, despre care m-am bucurat să constat că rezistase surprinzător de bine cutremurului, în ciuda masivităţii şi înălţimii sale, m-am rătăcit pe nişte străduţe total neluminate, cu desăvârşire necunoscute mie, astfel că am fost nevoit să renunţ curând la încercarea zadarnică de a ajunge la fratele meu, în oraşul decimat, neluminat şi complet pustiu, în zona aia, ca şi cum m-aş fi aflat într-un loc bântuit, rugându-mă Domnului să m-ajute să găsesc drumul înapoi, spre cămin. După miezul nopţii şi după ce trecusem prin Cişmigiul în care părea să se fi retras întreg Bucureştiul, bieţii oameni fiind în aşteptarea înfiorată a altui cutremur, am ajuns la căminul „6 Martie”, unde tocmai se formau echipe de voluntari care să participe la operaţiunile de salvare şi m-am înscris şi într-o astfel de echipă, fără să resimt niciun fel de oboseală, ci doar o surescitare imensă. După ce împreună cu echipa mea am adăstat, până la noi ordine, în sala de conferinţe a unei primării de sector, la două din noapte speriindu-ne cumplit când un student s-a trezit strigând isterizat „Cutreeeemur!”, după ce mai înainte apăruse zvonul că americanii anunţaseră o replică devastatoare, mai puternică decât cutremurul iniţial (însă n-a fost decât o falsă alarmă), am fost suiţi în autobuze spre a participa la o primă acţiune de salvare, în cartierul Militari, la blocul de tristă amintire OD16, unde când am ajuns am văzut sideraţi cum un bloc nou de 10 etaje se răsturnase cât era de lung peste bulevard, presupunându-se că prinsese şi un autobuz sub el, eu gândindu-mă că erau sute de morţi acolo (însă din norocire n-a fost chiar aşa, majoritatea locatarilor fiind la serviciu, în schimbul de noapte), astfel că în timp ce scurmam care cum puteam prin dărâmături, spre părţile mărginaşe ale dezastrului, fiindcă mai spre centru se aflau pompierii şi militarii, mă aşteptam în orice moment să-mi apară în faţa ochilor vreo mână sau vreun picior, însă eu personal n-am dezgropat decât un caiet de desen al unui copil de clasa a treia, podidindu-mă lacrimile şi hotărând pe loc să mă retrag, căci şi aşa nu ne băga absolut nimeni în seamă acolo, necum să ne coordoneze cineva, noi, cei câţiva studenţi timoraţi şi debusolaţi, mai mult încurcând lucrurile, decât fiind efectiv de ajutor. Astfel, am apucat-o pe jos pe Armata Poporului (azi bulevardul Iuliu Maniu), trecând pe lângă Academia de Partid Stefan Gheorghiu, căreia nu i se clintise nicio cărămidă, a dreaq, apoi pe lângă statuia Leului, Cotrocenii şi după circa o oră şi 4 km de mers, am ajuns la căminul nostru din „6 Martie”, în timp ce o burniţă măruntă începuse să cadă peste oraşul devastat şi înspăimântat. Dimineaţa, fără a fi dormit niciun pic, am repetat tentativa de ajunge la fratele meu, unde am reuşit s-ajung până la urmă, aflând că fratele nu păţise nimic, slavă Domnului, iar când am revenit în centrul Bucureştilor, în mulţimea uriaşă care se perinda pe bulevardul Magheru, uitându-se mută şi îngrozită la ruinurile infernale, m-am întâlnit absolut întâmplător, însă minunat, şi cu bunul meu prieten, Petre Dincă, teafăr şi el, care mi-a spus că-l prinsese cutremurul tot pe platforma Pipera, la căminul unde locuia viitoarea sa soţie.

Am multe amintiri despre dramaticele clipe ale cutremurului pe care l-am trăit odată cu naştera Cenaclului unei generaţii, însă mă opresc aici.

 

Anunțuri

23 răspunsuri to “Cutremurul unei generații”

  1. Marginalia non turpia Says:

    Ești iscusit povestaș.
    Am trăit la blocul meu de zece etaje cutremurul.
    N-am avut pagube, dar frica ne-a făcut să stăm vreo două luni pe la prieteni cu case.
    Între timp, mi-am vindecat groaza de cutremure.
    Iar textul tău, deși foarte viu și încărcat afectiv mi-a trezit … admirație pentru talentul de povestitor, după cum mai spusei.
    Am învățat în clădirea Facultății de drept. La etajul II.
    Cunosc bine Căminul 6 Martie. Am mai și lucrat pe acolo în ultimii ani, pentru că funcționa în acea clădire un Centru de Consiliere psihologică.
    M-am trezit proiectată în timpul tinereții mele din vremuri comuniste.
    Eu am văzut urmele distrugerilor mult mai târziu. N-am avut curajul să trec pe acolo. Știam de la bunica despre cutremurul din ’40.
    Acum sunt pur și simplu nepăsătoare. Ceva mă face să cred că nu voi mai apuca unul de aceeași intensitate?! Probabil m-a sugestionat Mărmureanu. 🙂

  2. AVP Says:

    Lasă-l pe Mărmureanu. Ar trebui să stai cu ochii, mai degrabă, pe Baciu Vrâncean. Ai auzit de el ? 🙄

  3. Marginalia non turpia Says:

    Auzii.
    Am și un prieten care face predicții.
    Da am și speranță.
    Acu, ce să fac? Mi-e mai aproape speranța decât paltonul. 🙂

  4. AVP Says:

    Pe mâine 🙂

  5. Marginalia non turpia Says:

    Îl cunosc pe Paul Cernat. Un critic învățat și talentat.
    Te cunosc și pe domnia ta. Un creator învățat și foarte talentat.
    Am fost și eu pe la câteva premieri, ca simplu vizitator.

    Din nefericire, așa stau lucrurile, cum ziceți. 😦
    Domnia ta ai lărgit contextul, și bine ai făcut. 🙂

  6. Marginalia non turpia Says:

    On topic: câte grade Richter la USR?!

  7. Observator Says:

    Nu cred ca in textul preluat de pe facebook AVP e de acord cu contestatarii lui Nicolae Manolescu. As zice chiar ca din contra. E posibil, totusi, sa gresesc.

  8. Marginalia non turpia Says:

    OK. „ În definitiv, dacă în Istoria sa Critică N.Manolescu n-a văzut să existe decât un singur mare scriitor în literatura română de azi, recte M.Cărtărescu, ce mai contează, cel puțin pentru dânsul, tot restul de la nr.2 la nr.2222 și ce importanță mai are care ce premiu ia la o oarece serbare ?”.
    Da, nu e de acord cu contestatarii. 🙂 Vizibil.
    Scuze, greșala mea.

    Am confundat opinia mea, cu opinia sa (AVP). Ei, se întâmplă uneori. 🙂 Da.

  9. AVP Says:

    Ar trebui să știi, dear Marginalia, că eu nu mă sfiiesc niciodată să-l și laud pe om (fie el politician sau boier al minții), dar concomitent să-l și împung, dacă merită ambele tratamente. Apropo de discuție, iată ce tocmai îi spusei unui young friend al cărui comment îmi sări în ochi pe Home la f-b:

  10. Marginalia non turpia Says:

    Patria USR le e datoare tuturor câte o liturghie, zic eu, în a mea prostie. 🙂

  11. Marginalia non turpia Says:

    Și… mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut ce m-a făcut, și nu poetă! 🙂

  12. AVP Says:

    Trebuia să-i mulțumești din Timp 💡 Acum e prea târziu 🙂

  13. Marginalia non turpia Says:

    Mereu i-am mulțumit. La timp.
    Și-i mulțumesc mereu, inclusiv pentru prietenii pe care mi i-a dat. 🙂
    Uneori, și pentru dușmanii care m-au ajutat să mă călesc îi mulțumesc. 🙂

  14. Alexia Says:

    „iscusit povestaș” este cu adevarat cea mai potrivita formula cu putinta pentru autorul acestui post. Articolul aduce foarte bine cu o declaratie data la militie ca raspuns la cererea de a explica in detaliu „ce-ai facut in ziua crimei”. Reiese clar ca povestașul n-a furat rata ci viceversa. Sunt sigura ca orice millitian ar aprecia declaratia data si ar arata-o acasa copiilor ca exemplu de cum se scrie o compunere.

  15. Observator Says:

    @Alexia – inteleg ca ai fi preferat o relatare siropoasa, cu elemente din recuzita standard a reporterilor sau memorialistilor manelisti. Nu, AVP are alt mod de a povesti, care se adreseaza altor senzori si receptori. In acelasi stil e scrisa si „Povestea lui Ave”, in caz ca ai auzit de ea:

    https://povestealuiave.wordpress.com/

  16. Marginalia non turpia Says:

    Domnule Observator, aici se potrivește vorba aia din bătrâni: „Mulți vede, puțini cunoaște”!
    Iar cei care „nu cunoaște”, dau lecții celor care „cunoaște”.
    Nu-i bai! Fiecare pasăre, pre limba ei piere! 🙂

    WEEKEND FAIN, așadar! 🙂

  17. Marginalia non turpia Says:

    PS. Unii sunt mari povestași, alții doar criticei.

  18. Marginalia non turpia Says:

    PPS. Iar A LEXIA poate fi o afecțiune, chiar invalidantă. Zic și eu. Pentru dialog a lexic, vreme n-am.

  19. Observator Says:

    N-am spus ca textul e perfect, sau ca nu e perfectibil, ci doar ca e scris in stilul prozastic AVP: in care nu se pune accent pe aura cuvantului (ca in stilul poetic), ci pe actiune. Sau, daca vreti, cuvintele nu fac decat sa potenteze actiunea din realitate, nu sa creeze ori sa recreeze (transfigureze) ”realul”, ca in universul poetic. Nu degeaba l-au poreclit securistii pe AVP ”Cronicarul”. (Sper ca n-am ”supalat” pe nimeni).

  20. Marginalia non turpia Says:

    Rămân la opinia mea. Cunosc alexia. Boală pe care am studiat-o.

  21. AVP Says:

    My friends, pe acest blog oricine are libertatea să spună orice, atât timp cât afișează o semnătură verificabilă și își asumă riscurile.

    Postare nouă.

  22. Marginalia non turpia Says:

    Nu mă îndoiam de asta. În acest spirit am comentat. 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s