Însemnările unui cenaclist iepocal

avp

Revista Astra mi-a acordat permisiunea să reiau pe my blog episodul 1 din „Însemnările unui cenaclist iepocal„, însemnări pe care le voi publica în câteva episoade, în cadrul unei colaborări cu celebra gazetă braşoveană de cultură. Episodul 2 va apărea odată cu numărul următor al revistei, spre sfârşitul anului. (avp)

Mărturisesc din start că n-am citit decât cu totul sporadic memoriile celorlalţi participanţi istorici, cum ar veni, la „Cenaclul de luni” (căruia îi voi zice, în cele ce urmează, Cenaclul), aşa că rog să luaţi relatarea mea de aici şi de acum doar ca pe o povestire de cel mai pur subiectivism, ce n-are decât o legătură întâmplătoare cu adevărul obiectiv al faimosului group literar, aşa cum o fi fost, ci reprezintă doar versiunea mea – printre atâtea altele – despre acel timp şi loc fabulos.

Aflu din simplă gugăleală Cenaclul ar fi debutat cu o zi sau două înainte de cutremurul din 4 martie 1977, însă memoria mea e obnubilată, din păcate, pentru acel segment temporal, de evenimentul dramatic pe care l-am trăit cu acuitatea fiinţei mele de atunci, aflându-mă în miezul „bombardamentului” seismic de 7.2 grade (aş vrea să scriu odată despre teribila întâmplare), aşa că nu mai pot reţine toate amănuntele facerii unui eveniment cultural nu lipsit de importanţă în istoria culturală, vezi bine, însă nu tot atât de impresionant precum celălalt eveniment de fizica pământului (tale quale). Ce pot spune cu precizie este că la prima mea participare lunedistă, la scurt timp după cutremur, pe când Cenaclul se ţinea la catedra de literatură contemporană a Facultăţii de Filologie din clădirea veche a Universităţii, de pe Edgar Quinet, m-am prezentat împreună cu prietenul şi comilitonul meu literar – din acea vreme – Călin Vlasie, acolo întâlnindu-ne cu aripa filologică a echipei lunediste clasice: Traian T.Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Daniel Pişcu, echipă la care se vor fi alăturat mai târziu (dacă nu cumva au fost de la bun început acolo, dar nu-mi mai amintesc eu): Mariana Marin, Mircea Cărtărescu, Doru Mareş, Bogdan Ghiu şi alţii. La rândul său, aripa non-filologică a Cenaclului era furnizată de mai multe facultăţi: Filozofie (Matei Vişniec, Călin Vlasie, Elena Ştefoi, Romulus Brâncoveanu – acesta ajuns mai târziu la Cenaclu, prin 78 –, Roman Istrati), Automatică (Domniţa Petri), Arte Plastice (Magda Cârneci), Institutul de Limbi Străine (I.B.Lefter), Drept (subsemnatul) etc.

Primul moderator student al Cenaclului a fost Radu Călin Cristea, un băiat prezentabil, uşor pempant, cu aere de bossuleţ încă de pe atunci, băgăreţ şi vorbăreţ, precum mai toţi lunediştii filologi, de altfel, care dacă nu greşesc a debutat ca poet la celebra gazetă de perete a Filologiei, ca şi colegii săi de serie, Coşovei, Iaru şi Muşina (Ion Stratan debutase aparte, la 14-15 ani, ca un ingeniu clasic, cu nişte texte de o matură imitaţie, cum se întâmplă cu toţi precocii). Într-o zi am fost martor întâmplător, în timp ce îl aşteptam pe dl Nicolae Manolescu în hol, spre a-i înmâna vreun proaspăt manuscris pentru un mic consult critic la botu’ calului, păi cum draq, la o şotie pe care i-au făcut-o Stratan, Coşovei, Muşina şi cu Iaru lui RCC, în vreme ce acesta se afla în faţa gazetei de perete a filologilor (predecesoarea gazetelor de wall, din vremea noastră), pe care o cerceta meditativ, ascunşi după colţul primului culoar, zgondoşii poeţi, dirijaţi de Traian sau de Nino, nu-mi mai amintesc precis, au început să scandeze în cor: „La oglindă ursul cere, ursul cere, ursul cere / La oglindă ursul cere, ursul cere, ursul cere/ O lume reductibilă la miere!”, aceasta fiind, de altfel, chiar poezeaua publicată de RCC în acel număr al gazetei de perete şi pe care poetul şi-o recitea, probabil, pentru a enşpea oară. Surprins şi uşor jenat la început, fiindcă nu-şi dădea prea bine seama ce se întâmplă şi de unde vine larma coriştilor, RCC s-a îmbujorat după ce i-a văzut pe cei patru tachinatori iţindu-se de după colţ şi a început să-i alerge pe hol, amical, evident. Întrucât pe vremea aia încă nu mă ştiam prea bine cu filologii, ci doar ne salutam condescendenţi, ca nişte tinerei ce abia se cunoscuseră la un cenaclu oarecare, io n-am avut nicio contribuţie la hazlia întâmplare, de care doar am luat o amuzată cunoştinţă.

Apropo de care cu care ne cunoşteam pe atunci, aş vrea să spun câteva cuvinte, în prealabil, despre un alt important cenaclu, care cel puţin pentru o parte dintre lunedişti a constituit şcoala anterioară de literatură vie, cum ar veni, cenaclu pe care l-am frecventat o bună bucată de vreme în paralel cu Cenaclul de luni : e vorba de cenaclul „Amfiteatru”. Acesta luase fiinţă în 1975, ca un atelier de lucru al revistei de cultură a studenţimii uaseceriste, Amfiteatru, fiind coordonat de poeta Constanţa Buzea, redactor, în acel moment, dar şi după aceea, al revistelor studenţeşti centrale, alături de Ion Cristoiu (redactor şef-adjunct), Mihai Tatulici (secretar general de redacţie), Cornel Nistorescu, Sorin Roşca Stănescu, M.N.Rusu, Grigore Arbore, Dinu Flămând, Mircea Florin Şandru şi alţii. De la înfiinţarea cenaclului „Amfiteatru” şi până când „Cenaclul de luni” îşi va fi luat suficient avânt încât să ne adsoarbă, precum o tornadă puternică, pe mai toţi cenacliştii iepocii (deci cam până în 79-80), am semnat condica (în ce mă priveşte, aproape săptămânal) la cenaclul „Amfiteatru”, alături de colegii lunedişti Călin Vlasie, Matei Vişniec, Ion Stratan, Domniţa Petri, Elena Ştefoi, Daniel Pişcu, Roman Istrati, Magda Cârneci, Carmen Francesca Banciu ş.a., acestora adăugându-se alţi bine cunoscuţi autori studenţi ai anilor 70 (dar care nu vor fi ajuns, fiecare din motivele sale, la next stage, de lunedişti): Mircea Scarlat, Constantin Sorescu, Dinu Adam, Costin Tuchilă, Smaranda Vultur, Cornelia Maria Savu, Ioan Buduca, Cleopatra Lorinţiu, Gabriel Stănescu, Patrel Berceanu, Vasile Poenaru, Katia Fodor, Constanţa Păduraru, Mihai Tatu, Marius Stănilă, Valeria Negovan, Sorin Preda, Adrian Pintea, Constantin Stan, Aurelian Titu Dumitrescu, George Stanca, George Geacăr, Paul Romaniuc, Adrian Demea, Nicolae Mircea Benn, Ştefan Mitroi, Nicolae Băciuţ, Sorin Şirineasa etc. Redactori-şefi ai revistelor studenţeşti din Bucureşti şi ai cenaclului Amfiteatru au fost, în vremea când l-am frecventat eu, Nicolae Dan Fruntelată şi Stelian Moţiu, nişte activişti utecişti relativ luminaţi, totuşi, în bezna culturală iepocală, despre care mulţi au chiar şi azi amintiri pozitive; renumiţi ca prieteni sau camarazi de armată, reali sau imaginari, ai „prinţişorului” Nicu Ceauşescu, aceşti activişti au putut acorda o libertate de expresie un pic mai largă, faţă de stass-ul vremii, redactorilor sau colaboratorilor lor la entităţile media pe care le-au păstorit cu voie de la Partid şi Miliţie, păi cum altcumva, astfel că per ansamblu pot fi încadraţi în categoria nomenklaturiştilor culturnici cât de cât faşti, precum Paul Nancă, Vasile Macoviciuc sau Lilian Zamfiroiu, să zicem.

Debutul meu ca poet, de altfel, s-a produs chiar la cenaclul „Amfiteatru”, în octombrie 1976 (după debutul absolut din martie 1974, în revista „Amfiteatru”, de data asta, cu un text ”Întru cinstirea poetului” Ion Barbu). De aceea, aş vrea să detaliez în cele ce urmează acest moment, mai ales că atunci şi acolo l-am cunoscut şi pe Nichita Stănescu, de care mă va fi legat o poeticească prietenie până la prematura-i dispariţie pământească, în decembrie 1983.

Poeta Constanţa Buzea, care în mod evident nu prea mă înghiţea, probabil pentru că eu eram the ugly duckling în cârdul de puişori absolut normali din juru-i (şi care ori de câte ori mă vedea îmbrăcat într-un costum pictat cu masinuţe– vezi foto – nu rata ocazia de a mă interoga maliţios : “Vai, Avp, câte maşinuţe ai ! Când te culci, unde le garezi?”, iar io îi răspundeam la fel de invariabil: “Păi, tocmai asta e, doamnă, că n-am unde! Mă puteţi ajuta?“) mă programase, în sfârşit, după ce în anul anterior devenisem unul dintre cei mai activi cenaclişti amfiteatrişti, oarecum specializat în critică literară ad-hoc, spre a-mi etala şi talentele poetice cu care mă tot lăudam, nu de alta, însă pentru a le oferi cenacliştilor ce formau cuibuşorul dumneaei de influenţă nesperatul prilej de a mă jumuli, la rândul lor, aşa cum îi smotocisem şi io până atunci, săracii. Vă puteţi imagina aşadar ce figură am făcut când, urcând spre sala de pe Schitu Măgureanu, vis-a-vis de Cişmigiu şi de Liceul Lazăr, am întâlnit pe scări şi-n hol lume mai multă ca de obicei şi am recepţionat zvonu’ că Nichita ar fi fiind să fie de faţă. Şi într-adevăr : în holul înţesat de tineri (poeţi, plasticieni, amatori de literatură, redactori, operatori tv, plezirişti, studenţi) parcă se produsese un eclat intens, parcă se aprinsese un bec nou de mii de lucşi : apăruse, ieşind din biroul redactorului-şef, însuşi poetu’. L-am remarcat pe dată: era exact aşa cum mi-l imaginasem: mare, moale, alb, blând, blond, superb şi urât, histrion tragic. Am înlemnit. De lângă mine, colegul şi prietenul Sorin Şirineasa (cunoscut pe Google ca procurorul Dumitru Cismaru) îmi trăsese un ghiont aproape isteric: “Uite-l pe Nichita!”. Cum poetu’ venea drept spre mine (aşa mi s-a părut), mi-am aprins o privire fanatică şi l-am fixat nebuneşte, precum orice fan ; omu’ însă (o posibilă traictorie de-a Angelului) nici nu m-a zărit; acompaniat de suita zgomotoasă, a intrat, inundat de luminile blitz-urilor, în sala de şedinţe cenacliste.

Amicii veniţi să mă susţină în seara aceea (un grup de 7-8 colegi de facultate şi alţi prieteni) şi pe care subsemnatul, de ani de zile, îi năucisem cu adoraţia mea pentru Nichita, rămăseseră cu gurile căscate. Le-am strigat să se transbordeze în sală, ca să ocupe locuri, iar io m-am repezit în biroul poetei Constanţa Buzea, coordonatoarea cenaclului, şi am întrebat-o febril : “Doamnă, vă rog, io mai citesc în seara asta ?!”. Dânsa mi-a răspuns că s-ar putea ca programarea anterioară să nu mai fie valabilă, întrucât, aşa cum vedeam, cenaclul avea doi oaspeţi intempestivi : Nichita Stănescu şi Televiziunea Română. “Du-te însă, mi-a zis, la Viorel Grecu, redactorul TV-cultural, poate că te va selecta cu vreo poezie”. “In orice caz, fii pregătit pentru orice eventualitate”, a adăugat.

M-am prezentat urgent la numitul V.Grecu, care după ce m-a cântărit din ochi (eram îmbrăcat fistichiu, în inevitabilul costum cu maşinuţe), mi-a cerut o poezie patriotică, dacă am, şi m-a invitat, în cazul că vreau sa pozez la tembelizor (aşa cum îi ziceam eu, încă de pe atunci, tunului catodic), să-mi strâng părul (cam pletos) cu o agrafă, lucru pe care l-am admis pe loc, dar de unde oi fi făcut rost de agrafa ?! Mărturisesc că, excitat de ideea că voi declama pentru prima dată “în faţa întregii ţări” (cum mă ameninţase redactorul), uitasem, pe moment, până şi de Nichita, însă după ce am intrat în sală şi l-am revăzut, cu masca aceea de suferind felice, cu aura de geniu adulat, sclipitor, plângăreţ şi generos, idolatria mea s-a repus rapid in regim de vioiciune. Cred că îl priveam ca un tânăr călugăr ce tocmai îl zărise pe Absalom, căci poetu’, în sfârşit, mă remarcase : trăsese un fum adânc din ţigară, vărsase o lacrimă caracteristică, îmi arătase, socratic, pumnu’ şi degetu’ mare şi-mi răcnise peste rândurile de mese şi scaune : “Viorele (de unde mi-o fi stiut numele?! să fi aflat de cronicheta mea „Recitindu-l pe Nichita Stănescu”, publicată în „Viaţa studenţească” cu câteva săptămâni mai nainte?!), îţi ţin pumnii !”. Cum prin faţa aparatului de filmat începuse deja să se perinde tânăra generaţie buzeeană de atunci (despre care, între timp, n-am mai auzit nimic) la un moment dat m-am văzut solicitat şi io, cu agrafele mele şi cu poezia-mi patriotică cu tot, ca să păşesc “în faţa întregii ţări”, dar, mai înainte, am întrebat dacă pot s-o spun pe de rost, căci “nu e cine ştie ce”:) Primind aprobarea regizorului tv, în aplauzele maliţioase ale sălii, m-am repezit apoi la microfon (poza cu maşinuţe e chiar instantaneul foto al momentului) şi, cu voce dintr-o dată alterată (de!, apăream pentru prima dată la tembelizor…oops), am început să turui poesia despre patrida mea (poezeaua se intitula „Mireană” şi a fost citată de Cosmin Ciotloş în competentul său articol „Viorel Padina, poetul unei singure cărţi”, publicat în nr.9-10/2013 al „Vieţii Româneşti”). Dar numaidecât s-a reînălţat glasul poetului : “Bătrâne, eşti primu’ leu timid pe care-l văd!”. Credeam că leşin de emoţie… oops.

În fine, festivitatea recitărilor oficiale se terminase. Poeta Constanţa Buzea, după ce a exprimat onoarea pe care o resimte cenaclul de a avea în mijlocul său oaspeţi atât de marcanţi (Nichita & Televiziunea Română), a propus – după ce s-a sfătuit aparte cu vecinii săi de prezidiu, Nichita şi M.N.Rusu) ca în continuare să se deruleze şedinţa normală de lucru, în care vor citi, conform programării iniţiale, Viorel Padina (poezie) şi Valeria Negovan (proză). Toată lumea a fost de acord. “Viorel Padina, deci…!”, a anunţat poeta, cu un zâmbet mai mult maliţios.

Ce să mai zic, mi-am citit textele ca un automat…oops Erau nişte poesioare (o spun acum) pline de sentimentalismu’ si de ardoarea vârstei mele (literare) de atunci (dar nu erau cele mai reperzentative texte ale mele, ci doar textele finalizate până în acel moment şi publicabile fără probleme, într-un cenaclu sau într-o revistă iepocală); cu toate astea, în timpul “recitalului” meu, Nichita Stănescu m-a acompaniat cu “ah”-uri şi “oh”-uri admirative, cu lacrimi (lacrimile lui…) de încântare, cu întreruperi în care îmi cerea să repet, “pentru el”, ca un lăutar căzut cu tronc boiarului petrecăreţ, anumite versuri, ceea ce m-a făcut să tremur de emoţie şi a sfârşit prin a induce asistenţei (dintre care majoritatea îl vedea, ca şi mine, pentru prima oara pe celebrissimul poet) o antipatie definitivă pentru subsemnatul… oops. Dar terminasem, şi puţin îmi păsa … Mintea, memoria mea vuiau de laudele vestitului om (resimţeam acut fascinaţia brandului, păi cum naiba!), aşa că nici nu ştiu ce s-a mai întâmplat în continuare; îmi amintesc doar (iarăşi, ca pe un moment de graţie) că între ceilalţi comentatori s-a ridicat Nichita şi a zis : “Dacă se poate spune ca eu am niţel talent, copilu’ acesta are geniu!“… (:shock:) Se înţelege că, după toate astea, sala, tânăra generaţie confraternă, se umpluse ochi de pizmă:) Prozatoru’ Mihai Tatulici, pe atunci secretar de redacţie (proaspăt up-gradat, vezi bine) al revistelor studenţeşti centrale, a făcut chiar o remarcă răutăcioasă apropo de atitudinea poetului, ceva in genul : “Decât să-i lăudaţi atâta, îmbătându-i cu apă chioară, mai bine le-aţi da o mână de ajutor ca să publice…” Reţin, în amănunt, replica poetului : surprins, chiar şocat o clipă, fiindcă el nu era obişnuit să fie contrazis, ci ţinut numai în bis, i-a lansat îndrăzneţului o privire scurtissimă (aproape insesizabilă), plină de o ură feroce, apoi, înseninându-se brusc, fiindcă găsise replica, a zâmbit larg şi a exclamat (făcând şi gestul de rigoare, totodată) : „Nu le-o dau, mă, le-o arunc!”(deci le-o arunc ca pe o mănuşă, provocându-i la duel – aplauze furtunoase din sală). Ţin să menţionez că Nichita l-a memorat perfect pe cârcotaş, deşi, probabil, nici nu ştia cum îl cheamă : peste o lună, când a fost invitat la o altă reuniune a cenaclului, l-am observat ţintuindu-l cu o privire grea, în aşteptarea cârcotelii ipochimenului, stingherit în histrionismu-i funciar, care nu se putea manifesta decât faţă de fani, şi nu faţă de un rival sau de un opozant obraznic or maliţios. De altfel, această faţetă a personalităţii lui Nichita s-a manifestat, mai târziu, – deşi oarecum altfel – şi faţă de subsemnatul. De aceea, mi se pare hilară legenda, răspândită de hagiografi, că poetul de parcă ar fi fost castrat sau heredosifilitic, n-ar fi fost capabil de ură, invidie, răutate sau de alte asemenea sentimente normale.

Ultimul care a vorbit a fost criticul M.N.Rusu, protectorul meu literar de atunci, aflat de-a dreapta lui Nichita (şi împăunându-se teribil cu asta), care s-a lansat într-un înflăcărat discurs despre de toate, între altele despre evoluţia unui misterios spirit poetic de la “Iancu Văcărescu…! Enăchiţă…! Anton Pann…! Heliade…! Bolintineanu…! Ion Barbu…! Nichita Stănescu…! şi până la…! până la…!”. “Până la Padina”, l-a ajutat, sec, flegmaticul poet şi activist utecist Mircea Florin Şandru, aflat chiar lângă critic (aplauze, chicoteli, de pe băncile “opoziţiei”) (de data asta io am fost cel care l-a privit cu o răutate ca smoala pe noul băşcălios, iar Nichita zâmbea a râde). Şedinţa odată terminată, am sbughit-o literalmente pe scări, abandonându-mi amici, admiratori şi admiratoare, tot (nu m-am oprit nici când cunoscutul prof. Tudor Opriş a vrut să mă felicite personal pentru „recital”), irumpând în marele oraş, rătăcind de unul singur pe străzi, până spre ziuă, în delir…

A doua sau a treia zi, trecând – cum făceam de obicei – pe la redacţia Amfiteatrului, criticul MNR m-a luat în primire încă de la uşă : “Ascultă, bă, figură, unde ai dispărut alaltăieri?! Te-a căutat Nichita după şedinţa de cenaclu, îţi dai seama ?! Am fost după tine şi la cămin! Ne-a invitat pe mai mulţi la el, dar tot timpu’ n-a făcut decât să întrebe de tine, că pe unde oi fi umblând, probabil cu vreo gagică admiratoare, şi că de ce ai fugit ca un ingrat ?! Iţi dai seama ?!” Apoi, de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva, criticul a exclamat : “A! Dar de ce m-ai minţit, mă?! De ce nu mi-ai spus că te cunoşteai cu Nichita?!… Ce?! Zici că nu vă ştiaţi, într-adevar?! Ai dracului ! – adică, voi, marii poeţi, vă cunoaşteţi dinainte de a vă naşte, a ?  Ai dracului !“

După acest interludiu comic, am admis, împreună cu tânărul critic Costin Tuchilă, aflat de faţă la discuţia noastră, să-l conducem pe fugosul MNR spre casă (stătea hipercentral, vis-a-vis de Palatul Telefoanelor). Am apucat-o pe lângă Cişmigiu, în sus, pe “6 Martie”, cum i se spunea bulevardului Regina Elisabeta pe atunci. Pe drum, criticul, între remarcile cu care acompania trecerea oricărei femei chic (inclusiv întoarcerea capului), ne-a delectat cu o teorie originală despre naşterea şi evoluţia unei noi tinere generaţii literare, pigmentându-şi oracolu’ cu subtile consideraţii despre rolul important al criticului foiletonist, spre deosebire, zicea, de criticul cu cărţi, care ar fi, cel mai adesea, un belfer tradiţionalist, dacă nu conformist, MNR neuitând să ne ofere noi amănunte despre străvechea lui amiciţie cu Nichita Stănescu, idolu’ nostru…

Minune ! Tocmai vorbeam de lup, când, hop, lupu’ la uşă – mai precis în faţa hotelului restaurant “Capitol” –, Nichita ! Nici n-am avut timp să mă emoţionez, căci, după ce ne-a pupat nichitian pe fiecare, poetu’, căruia MNR mă arăta cu degetul insistent, m-a recunoscut, în sfârşit, şi m-a întrebat : “Unde dispăruşi, bre, deunăzi ?”. Apoi, fără pauză şi fără a schimba tonul, ni s-a adresat : “Bre, sunt foarte emoţionat, totuşi, vă rog, nu vreţi să staţi cu mine la un s-sfert de v-votca d-demagogică ?” (cam de pe atunci, cred, începuse să se bâlbâiască uşor). N-am aşteptat să ne roage a doua oara şi am intrat toţi patru (Nichita, bineînţeles, după noi) în restaurantul “Capitol” (peste drum de “Capşa”), destul de pustiu la acea ora (11 sau 12 dimineaţa). Nichita s-a dus mai întâi la recepţie, unde a întrebat dacă au ţigări “mai fine” (nu aveau), apoi ne-am aşezat la o masă dublă, aproape de intrare, pe dreapta : eu în faţa lui Nichita, Costin Tuchilă în dreapta mea, MNR-ul în capul din dreapta al mesei. Personalul unităţii (de alimentaţie publică, dar ce credeaţi?) l-a recunoscut, probabil, pe Nichita, căci am fost imediat asistaţi de doi sau trei chelneri. S-a comandat votkă poloneză, tochitură de ciuperci, vin roşu, s-a trecut la fumat (doar io şi poetu’), s-au lansat discuţiile. Nichita şi-a exprimat, în felul său special, onoarea de a mă cunoaşte personal (ce dreaq, doar eram viitoru’ AVP, no…?) ; îl priveam, de acum, destul lucid, chiar oarecum circumspect ; probabil că el a remarcat imediat asta, căci a schimbat subiectul, derulându-se cu MNR, pentru un timp, într-un şir de amintiri comune. Pe urmă, subt impulsul băuturii, ne-am încins, iar io mi-am abandonat cenzura/ privirea criticistă. Nichita a simţit imediat schimbarea (căci el, aşa cum i-am spus chiar eu odată, ceea ce l-a flatat mult, era ca fiecare, cum ar zice Apostolul : „Cine este fericit, şi eu să nu râd? Cine este nenorocit, şi să nu plâng? Cine este deştept, şi eu să nu fiu şi mai deştept? Si cine este genial, mai genial ca mine ?!” – propoziţia din urmă fiind interpolarea mea, vezi bine) şi şi-a dat drumu’…

A început prin a ne povesti, cu o gestica inimitabilă, de veritabil actor, cum, întâlnindu-se nu demult c-un critic foarte important (ne-a spus şi numele criticului), l-a invitat la el acasă, la un s-sfert de v-votkă, însa acela l-ar fi refuzat pe motivul că : “Nu-mi place anturajul tău din ultima vreme”; la care poetu’, înfuriat şi jicnit cum nu mai fusese vreodată, i-ar fi replicat pe loc : “Ascultă, bă, nici mie nu-mi place cu cine s-a culcat mă-ta, căci prea te-a făcut prost!” (??). Nichita a continuat să fabuleze minute în şir despre răutatea fostului amic, aducând argumente pro-domo, apărându-şi dreptul de a avea un anturaj după chef, invocând libertatea individuală şi viaţa particulară, dar se vedea limpede că-i era frică să nu cumva să-l fi jicnit, la rându-i, prea tare pe foarte importanatul critic şi că voia să-l liniştim, să-i confirmăm că s-a purtat demn): “Nu-i aşa, bre?” ne tot întreba. “Nu-i aşa că am procedat bine?”. Apoi, schimbând brusc tonul (din lamentativ, la hâtru şi cald, complice) : “Bre, hai mai bine să vă spun ce-am descoperit ! Am aflat că, numărând de la 1 la 33, poţi şterpeli din asta un curcubeu poetic extraordinar, un “ce” plăcut, cum ar zice dragu’ nostru de Vasile Cârlova…Îmi permiteţi, bre ? Nu abuzez de bu-bunăvoinţa duuuuumneavoastră?” ne-a întrebat privindu-ne pe rând, cu ochii lui de faun martelat (ce ochi stranii avea! de parcă nu erau ai acelui chip, ci ai unuia de dinlăutru, inaccesibil). S-a pornit apoi să numere, să strige de fapt, de la 1 la 33, declamând ca un bufon însă în acelaşi timp foarte expresiv, scoţând, din accentuarea diferită a rostirii cifrelor, efecte într-adevăr surprinzătoare. Era vorba, cum mi-am dat seama, de rostirea specială a numerelor considerate “magice”, care căpătau astfel un “caracater” reificat : 1, 3, 7, 10, 13, 33. I-am spus că înţeleg asta şi i-am atras totodată atenţia asupra unor numere pe lângă care el trecuse cam în grab’ : 6, 8, 14, 15, 24…) S-a însufleţit teribil, descoperindu-mă încă o dată afinul său. Gândea probabil (şi începuse să mă flateze în acest sens) că subsemnatul sunt o “tânără speranţă” oficială, recunoscută ca atare nu numai de ceilalţi comeseni, dar şi de cercurile literare tinere ; mărturisesc sincer că n-am găsit puterea să-l dezmint pe loc, iar tovarăşii mei au avut gentileţea să n-o facă : în realitate, la acea data – octombrie 1976 –, încă nu publicasem niciun vers (deşi aveam în spate un munte de vechi încercări manuscrise, ce-i drept).

In continuare, brusc, criticul MNR i-a cerut lui Nichita să scrie un articol de consacrare despre mine (în scopul, am înţeles, de a mă lansa ca pe o descoperire, totuşi, a sa, a criticului), însă poetu’ a arătat, în cuvinte alese, că, spre deosebire de distinsul său amic (adică de MNR), el nu se pricepe la critică, şi deci mai bine îmi va dărui o poesie, aceasta, desigur, numai dacă stimatu’ şi profundu’ său coleg (adică io…oops) e de acord. La care MNR, roşu de însufleţire, a ricanat : “Lasă, bă, poezia ca poezia, dar scrie textu’ ăla! ” Chiar atunci picase şi tochitura de ciuperci, dar eu, preocupat de ţigări şi de votkă (şi veţi recunoaşte că aveam nevoie şi de una, şi de alta), am lăsat să se înţeleagă, probabil involuntar, că n-aş consuma de felul meu aşa-ceva. Nichita s-a arătat uimit că nu-mi plac ciupercile şi a insistat să le gust măcar, făcând chiar gestul de a ocoli masa, cu farfuria în mână, pentru a mă servi personal ; eram totuşi suficient de lucid spre a-mi da seama că gestul, departe de a fi flatant pentru mine, era penibil ; l-am refuzat politicos, dar ferm. MNR-ul, însufleţit tot mai avan, a început atunci sa mă laude în sensul c-aş fi un improvizator nemaipomenit, capabil să compună pe loc, pe orice tema, o poezie valabilă. Nichita a sărit ca ars şi a propus un concurs fulger “între noi doi”, pe o temă dată de arbitrul MNR. Crticul, după o scurtă concentrare, cu paharul de vin roşu în mână, a ales o temă legată de convivatul nostru din acel moment, ne-a împărţit hârtie şi creion şi a strigat “start!”. Nici măcar n-am stat pe gânduri : am transcris, cât am putut de repede, o poezea pe care o compusesem mai demult şi pe care, ca pe toate poeziile mele, o ştiam pe de rost. Iat-o : “Unde-i unu’ e durere/ în suflete blandiene/ inime răsăritene! // Unde-s doi durerea creşte/ şase prin trei te pândeşte/ treişpele te amorţeşte// Iar sufletu’ meu nebunu’/ ce se tot uită la Unu?! / Iară mintea mea nebuna/ ce se tot uită la una ?!”) Terminasem ! Poetu’ s-a oprit atunci din scris, declarându-se copleşit de rapiditatea mea şi invitându-mă, cu mii de amenităţi bizantine, să binevoiesc a-mi ceti cu voce tare producţia. Am citit-o – în acompaniamentul exclamaţiilor sale admirative –, dupa care poetu’ a venit şi m-a îmbrăţişat, declarându-mă superioru’ său (şi şoptindu-mi la ureche, cu o voce brusc schimbată: “Vezi ca eu o să mor curând, vezi ce faci!…“), adăugând totodată că, faţă de o aşa minune, el, bietu’, nici măcar nu mai îndrăzneşte să-şi arate însăilările…ups. Drept care, criticul MNR a sechestrat atât poesia Maestrului (pe care nici măcar n-a vrut să ne-o arate), cât şi poezeaua mea, făcându-le să dispară cât ai clipi în enorma-i mapă de arhivar, cu expresia: “Paşol na turbinca!”… Cum Nichita a ţinut să-mi facă şi portretul din creion (neapărat din semiprofil), MNR-ul l-a colecţionat şi pe ăsta (iaraşi, fără să ni-l arate, baremi!), vârând foia cu desenul in servieta-i, tot cu expresia de mai sus, ceea ce a determinat remarca amara a poetului (către mine) : “Ce să facem, prietene, noi nu ne mai aparţinem, nu-i aşa?

In continuare, s-au spus bancuri (Nichita era campion şi la acest capitol). La sfârşit, la nota de plată, poetu’ a scăpat trei sau patru sute de lei pe jos, pe care până la urmă le-a dăruit chelnerilor (io având, la acea ora, 30 de lei in buzunări, din care trebuia să trăiesc o săptămână… ups), apoi ne-am sculat, ne-am dat întâlnire cât de curând la Nichita, ne-am pupat, am plecat…

În finalul acestui prim episod al amintirilor cenacliere, aş vrea să reproduc prima mea epistolă către Nichita Stănescu, datând chiar din martie 1977 (mai există încă două epistole ale subsemnatului către Nichita), pentru că ea vă poate oferi o sugestie despre stadiul meu personal şi cultural din acel moment, în care mă pregăteam să iau contact cu Cenaclul de luni, respectiv cu atelierul de creaţie din care se va fi plămădit ulterior prima generaţie postmodernă a literaturii române: generaţia 80. Abia ieşit din faza mistică a evoluţiei mele spirituale şi adâncit până aproape de descentare psihică în experimentele incipiente legate de Evanghelia după mine şi de Planeta-Ou, destinului meu i-a căzut la ţanc atmosfera sprinţară, sănătoasă, luminoasă, junimistă, concurenţială şi cald amicală a group-ului lunedist, atmosferă atent şi decent supervizată de criticul literar cel mai important şi cel mai influent, totodată, al unei întregi epoci – incluzând şi Iepoca Cea, n-avem ce face…ups –, astfel încât din tulbureala-mi magică şi din competenta fierbere a Cenaclului de luni să pot extrage, dintr-un munte de manuscrise vechi de peste 10 anişori, în acel moment, „Poemul de oţel” pe care unii dintre voi îl cunoaşteţi…:

Prima epistolă către Nichita

„Nichita. Dragă amice.// Bucuria de a te şti întreg şi în lucrare face din mine un prost, desigur, – mare, o supărare pentru duhul tău, duhovnicescule. Iartă-mă, deci, pentru norocul nemeritat ce-l am, de a te şti întotdeauna undeva, lângă mintea mea, luminos ca un viciu, – duios. Ştiu că tu n-ai acest noroc: ţie şi s-a dus şi viaţa, şi norocul ; tu ai fost şi sus, şi jos, – şi ai văzut că toate sunt la fel: de aceea nu-ţi mai găseşti liniştea, pe care ţi-o doreşti şi de care îţi este foame.// Prin urmare: // Îţi cer iertare, frate, că suferi de singurătate.// Îţi cer iertare pentru norocul ce-l am eu de a te şti pe tine ca pe un dumnezeu.// Mi-e milă de tine, milosule.// Mi-e rău de tine, bunule.// Mi-e urât de frumuseţea ta.// Mă uit la mine şi văd cât sânt de stupid, de vanitos, – de slab ; mă uit şi văd cât nu sunt. // Ei, şi? – Iată că, totuşi, mă bucur. Spun că nu-mi pasă. Căci, chiar dacă norocul de a şti (eu) că tu înţelegi totul, suferi totul, nădăjduieşti totul, – este nemeritat, se cheamă că tot noroc este, al meu. Şi cred în el, pentru că ştiu că tu nu eşti suflet raţional, suflete, – tu eşti iubire.// Ce noroc pe mine, ce dreptate să ştiu că în tine este numai „da”!// Dar ce durere pe tine, – doamne! ce MILĂ! // Mi-e milă de mila ta, bunule. // Ajută-mă.// Ajută-mă să te ajut.// Iartă-mă – şi ajută-mă, şi spală-mi inima, şi întoarce-mi limba către îmbătătorul Oţet ce-l sorbi.// Spune-mi să nu mai fii singur, suflete.// Porunceşte-mi să nu mai suferi. // Învaţă-mă să fii şi tu firesc.// Şi nu te teme, Lucidule ; Preainteligentule ; Ochiule-de-drac.// Căci nu sunt nebun.// Nu te cred pe tine, Dumnezeu.// Zic însă că tu nu eşti din lumină, de aceea lumea te urăşte ; zic că tu, uneori, umbli foarte firesc, călare pe chipul luminii, lumesc, – de aceea lumea te iubeşte.// Tu, uneori, îţi împărtăşeşti hrana ta neluminoasă cu îngerii luminoşi, – de aceea suferi.// Tu îţi alungi, uneori, Secundanţii, – zicându-le: „Bă, aflaţi că nu-mi place cu cine s-a futut muma voastră! Mai lăsaţi-mă dracului în pace!”// Dar, iubitule, – cum să rămâi în pace, cu dracu ? Ia seama ! Adu-ţi aminte că n-ai nevoie să clinteşti nici măcar un fir de păr de pe Capul tău, – căci nu e al tău. Ai uitat, oare, că „lumina” este moartea dinainte de a ne naşte ? Ai uita că tu eşti „lumina lumii, adevărata lumină”? Nu mai ai Duhul, oare ? Sau tu primeşti Duhul numai când vrei tu ? Cine eşti tu ? De ce tu ? // De ce, mărinimosule, – blândule, – iubitorule, – de ce nu poţi să primeşti ÎNGERUL decât la miezul nopţii ? De El de ce nu îţi este milă, milosule ? Nu este şi El, – El ? Sau crezi cumva că El eşti tu ? – Vanitosule ! Dracule ! Piei din faţa Lui ! // Ia seama, Arlechine, căci oricând El poate să plece definitiv de lângă tine, lăsându-te singur – cu viermii. // Ai putea fi şi mai singur decât eşti. // Ai putea fi singur-singurel, – singur tu.// Ai putea muri de moartea-rea. // Mă ierţi pentru ce-ţi spun, ştiu că mă ierţi. Tu, carele le ştii pre toate, ştii, desigur, că dacă te cert, pentru ca să mă ierţi te cert.// Iartă-mă, frate ! // Iartă-mă! – îmbată-mă! Ştiu că tot harul umilinţei stă în această iertare ; toată adevărata ştiinţă şi toată puterea, toată credinţa. // Într-adevăr : ce dreptate să ştiu că tu nu eşti numai tu – tu eşti şi El ; ce noroc să ştiu că El este El ! // Te iubesc, frate, – pentru că eşti Om, – nu dumnezeu, – nici dracu ! // Pentru că eşti, iertându-l şi pe dracu. // Pentru că eşti El, care este atât de milos, încât îl plânge şi pe „tu”. // Te pup, şi ne vedem în viaţa cea mare ! // Sigur că o să ne mai vedem şi în lumină, căci lumea este mică, dar te rog să nu acorzi importanţă faptului că, atunci, îţi voi părea altul, necunoscut. E firesc să fie aşa, – moartea este firească. // Viaţa este nefirească.” (pe care cititorii internauţi o pot observa live la adresa: https://viorelpadina.wordpress.com/2011/11/20/din-nou-despre-prima-epistola-catre-nichita/)

.

16 Răspunsuri to “Însemnările unui cenaclist iepocal”

  1. Goldmund Says:

    „Prima epistola catre Nichita” e fenomenala, livresc formulat, este de-a dreptul geniala. Trebuie sa recunosc ca am o asa mareata invidie pe talentul tau iesit din comun(ori de cate ori citesc ceva din opera ta), dar mai ales sunt invidios pe sansa de a-l fi cunoscut pe poetul-poetilor din razboinicul secol 20. Sper sa fie o invidie sanatoasa fata de un mare carturar, un domn al scrisului romanesc.
    Sunt convins ca exista cel putin mii de oameni care ar sorbi o lectura ce ar descrie in detaliu acea perioada efeverscenta din literatura romana – daca nu o scrie un martor(nu doar ocular, dar chiar si din breasla), atunci cine?

    Prietene,
    eu am descoperit Planeta-Ou de multisor, doar ca de curand am dau click pe like….
    Doamne ajuta!

  2. Marginalia non turpia Says:

    Ce au comun Nichita Stănescu și Viorel Padina, pe lângă „banalul” TALENT?
    Faptul că amândoi sunt inspirați și autentici creatori de limbaj.
    Că au o viziune originală asupra lumii.
    Că – pentru veleitari – sunt greu de digerat.

    Spun asta ca una care am scris despre amândoi, așadar i-am citit cu multă atenție și cu mare drag.

  3. Marginalia non turpia Says:

    PS. Dornici de ascensiune rapidă și de imperialism literar, unii dintre autorii din generația 80 l-au cam impins pe Nichita Stănescu în „conul de umbră”.
    Tineri poeți de azi, 2000-iști, de pildă, îl divinizeaza. Roata istoriei literare!

    Tineri critici de azi valorizează la adevărata sa dimensiune creația lui Viorel Padina. Tot roata istoriei literare!

    Pe aici s-au perindat mulți veleitari care i-au dat, cu obrăznicie, lecții de scris și de gândit creatorului Padina. Timpul a dovedit că au greșit.

    Numai bine vă doresc!

  4. AVP Says:

    E bine să ştii că ai prieteni şi colegi de înaltă clasă, care te înţeleg şi te acceptă aşa cum eşti, fără ca tu să fii nevoit să faci captatio benevolentiae sau umilitoare copromisuri spre a-i ţine prin preajmă, aşa cum bieţii creatori sunt nevoiţi să facă adeseori, ca să fie toleraţi, măcar, pe faţa pământului talibanilor şi tiranilor. Thank you, my friends.

  5. UN ''a'' Says:

    P.S Referitor la “patriotul” si “poetul”spun doar ca sunt doi senili cu ifose de mari analisti. Nu sunt decit… ceva … cu motz mare .
    Nici nu stiti cit de mult ma oftic ca am avut cindva incredere in cineva mai mult tembel decit “Poesel .”
    Ghici cine e ofticoasa si in ce cocina se spovedeste!
    Asta ca sa intelegi deplin firea celei pe care ai bagat-o in seama ani la rind.

  6. Goldmund Says:

    Aevea, precum pe o scena unde luminile isi schimba pozita, iar umbrele actorilor ii ajung din urma, devin uriasi aburind in caldura reflectoarelor, tot asa si cu politica a carei umbra ne ajunge din urma indiferent ca vrem sau nu,ca si cand ne-am indrepta fara vointa noastra spre un nor violator de ratiune.
    Ardem etapa dupa etapa, cu oameni cu tot,(„istoria e o drama” – dupa germani) dar ce ramane in urma lor este de fapt adevarata munca prestata in folosul natiunii: mai NIMIC! – saracia, este parca si mai vizibila azi, mizeria morala o catalogam banal implacabila, chiar normala.

    Ce nu pot accepta este dezarmarea in fata nemerniciei perverse gata de razboi total(v. si fenomenul antenele! – ce nu se poate compara cu nimic de pana acum…), rutina, obisnuinta cu neobisnuitul, insensibilul si mai ales cu ne(o)normalul.
    Mi-a duc aminte de un interviu laTVR cand un conferentiar universitar dr.(apartidic, independent) a disecat O reforma a invatamantului(PDL) pe care a laudat-o drept cea mai buna reforma de pana acum(atunci), cu toate nefericitele lipsuri pe care le are(de ex., lipsa banilor…)
    Comparatia cu ce se intampla azi e zguduitoare, naucitoare, dar mai intai il las pe cel care a tras primul semnal de alarma:
    http://www.revista22.ro/restaura539ia-imposturii-n-nva539amntul-romnesc-15418.html

    …si o ultima parere:

    http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ciorbea–bresa-cea-lacoma-din-planul-lui-ponta–341773

    Dar ce spune „lumea” despre noi?
    http://www.capital.ro/opinie-deutsche-welle-de-ce-nu-demisioneaza-oare-victor-ponta.html

    Numai de bine sa auzim!(topica asta nu-mi apartine, dar se pare ca reprezinta noua limba romana pe care eu nu am invatat-o…)

  7. Marginalia non turpia Says:

    A produce literatură bună poate fi un mod de a nu dezarma.
    A lucra bine acolo unde te afli, la fel.

    Eu nu mă identific cu niciunul dintre politicieni. Pot doar să-i privesc și să aleg ceea ce, imho, reprezintă „răul mic”. Așadar, când ei sunt criticați, nu mie mi se adresează critica.

    Foarte trist ce se întâmplă cu învățământul.
    Din nefericire, nici încercările anterioare nu au fost scutite de efecte perverse. Massa profesorilor nu a fost pregătită să le primească și să le aplice.

    Cu toate astea, mulți români au acces la școli bune din alte țări, mulți profesori lucrează bine și aici. Paradoxuri.

    „Să auzim numai de bine!” – urare ce merită să fie conservată în această formă. Ne făcea mult bine cândva.

    PS. În naivitatea mea, sper că și umila mea muncă, dacă o fac cu stăruință și veselie, folosește la ceva.
    Să auzim și de bine!

  8. AVP Says:

    Păi atunci care e deosebirea faţă de conformiştii cuminţei de pe vremea lu Ceaşcă ? Şi ăia ziceau că-şi văd de operă, în timp ce afară hurla mumosul infern colectivist.

    Dacă nu era internetul ista, pe care mi l-a dăruit Domnul Zeu înainte de a mă rechema în Virtualitatea Sa, io n-aş mai fi putut publica nimica, nici acu’, pe vremea libertăţii de expresie a democraţilor şi liberalilor lu pesce. Şi-atunci, cum să nu-ţi vezi de operă, n-aşa?

  9. Marginalia non turpia Says:

    Opera lor era… prea cuminte.

  10. Marginalia non turpia Says:

    Am stat, am mai meditat. Acum cred că o asemenea reacție la prestația ta, avută de Nichita Stănescu, te putea expune la ura confraților egocentrici și ușor frustrabili. Ură cu umbre lungi, până în timpul nostru, exprimată de neanonimi și anonimi.

  11. Marginalia non turpia Says:

    Inclusiv în spațiul acestui blog. De greșesc, iertare.

  12. AVP Says:

    Marginalia, izolarea sau ignorarea mea este expresa, nu intamplatoare ori subiectiva, la cheremul zavistiei unui scribaietz or altuia dup-aciia, ci s-a datorat si (aici e skepsisul) se datoreaza Manastirii Secu (dar nu aia de langa Pipirig). Manastirea, prin cutiile sale de rezonanta si prin flasnetele de invaluire media, m-a carotat preste tot pe unde a apucat, prin lumea de hartie, ba chiar l-a reactivat pana si pe batranul meu turnator, care nu doar ca nu si-a pus cenusa in cap pentru inomabilele sale fapte de pe taramul celalalt, ci isi continua mizerabila misie de demitizare a redactorului „singurului text vadit anticomunist scris de vreun intelectual roman in anii 80”. „Onorabilul” ziar unde infernalul moroi securoi isi depune icrele securistice si unde publica alti renumiti boieri ai mintii – cica – Ro face parte din cooperativa portokakie, of course. Unii dintre „boierii” de acolo sunt exploatati in orb, altii sunt orbi sau fac pe orbii.

    Hai ca mai vbim.

  13. Marginalia non turpia Says:

    Pericol mare când obiectivul se întâlnește cu subiectivul.

  14. Marginalia non turpia Says:

    Răul lucrează prin oameni, subiectivi.

  15. AVP Says:

    Postare noua.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s