Mitul Salvatorului in discursul politic din Romania post-comunista (1)

Salvatorul clasic: Cincinnatus

Fiindcă Marginalia a pomenit într-un comment de pe my blog de Mit, socotindu-l mare maestru în acest domeniu pe Mircea Eliade al nost, voi reproduce în topicele de wek-end un articol interesant pe această temă, cum ar veni, articol pe care l-am găsit pe Net mai demult (nu chiar întâmplător, cum voi detalia poate odată). Să zicem că nu știu cine e auctorul / auctoarea articolului, fiindcă nici siteul care îl găzduiește nu-l pomenește, însă amănuntul acesta nu poate sta în fața diseminării informației în era new media, firește. Iar dacă găzdoiul or auctorul / auctoarea se vor supala și ne vor cere să le scriem numele aici și acușica, vom vedea noi cum rezolvăm și chestiuța asta, n-așa? Articolul e databil 2006, însă referinţele din cuprinsul său își păstrează pe deplin prospețimea, a mon avis (avp).

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Cap.I – Argumentum. Despre pacatul fatal al ‘democratiei originale’ : personalizarea politica excesiva in detrimentul unor institutii democratice temeinice.

Legatura dintre oamenii obisnuiti si viata publica este data – conform doctrinei politice moderne – de modul in care scena politica reflecta clivajele sociale reale, in sensul ca de regula anumitor clivaje sau falii din societate le corespund anumite partide reprezentative de pe scena politica. Or, clivejele sociale ce pot fi decelate la ora actuala in Romania nu par a avea nici o legatura – sau au doar o legatura destul de aproximativa – cu acelea de pe scena politica autohtona.

Un motiv al acestei situatii este lipsa de fundamentare publica – deci un fundament axat pe interesul public – a conflictelor interpersonale de pe scena politica ; altfel spus, partidele si personalitatile noastre politice par sa reprezinte – deocamdata – aproape exclusiv sau in orice caz prioritar interese personale, de gasca sau de clan, iar nu in primul rand interesul public. S-ar putea spune fara teama de a gresi ca, deocamdata, ‘motorul’ vietii noastre publice l-au constituit aproape in exclusivitate conflictele – sau falsele conflicte, de ce nu ? – dintre diferitele personalitati ‘charismatice’ ce s-au perindat pe scena politica din 1990 incoace ; doar aceste conflicte, iar nu tensiunea/ interactiunea normala dintre clivaje, sunt cele care au condus la ascensiunea si decaderea partidelor. In acest mod, conflictele interpersonale dintre diferitele vedete politice, fiecare sustinute de ‘clanul’ sau (mai degraba decat de partidul sau), s-au substituit pietei politice veritabile, din care ar fi trebuit sa alegem alternativa politica la guvernare. Exacerbarea rolului personalitatii in viata politica a condus chiar la efecte perverse, aproape grotesti, unul dintre acestea fiind si transformarea politicienilor in vedete media si a luptei politice in teleshow-uri.

Dar nu numai la noi, ci in orice democratie icipienta dezbaterea publica axata aproape exclusiv pe persoane se substituie unei dezbateri serioase, pe fond, a problemelor, asa cum se intampla intr-o democratie evoluata, de tip ‘vest’ clasic. Intr-o democratie precara (pe care unii o numesc si ‘originala’) lipseste deci cadrul in care solutiile politico-partidice alternative (existente intr-o piata politica normala, deschisa) pot fi oferite opiniei publice sau electoratului („cumparatorului’ de ‘produse’ politice). Aceasta deficienta conduce, indirect, la stagnarea evolutiei doctrinelor politice din tara respectiva si la intarzierea cristalizarii unor oferte politice bazate pe idei si concepte coerente din punct de vedere doctrinar-filosofic.

O dovada in sensul celor aratate mai sus este lipsa unei axe ideologice reale in politica romaneasca postdecembrista. La noi, impartirea partidelor in ‘stanga’, ‘centru’, ‘dreapta’, cu toate combinatiile si permutarile de rigoare, este aproape intamplatoare si in orice caz fortata, artificiala. La noi nu exista, in realitate, o axa stanga-dreapta, dupa cum nu exista nici liberalisme, social-democratii sau crestin-democratii autentice, acestea fiind doar simple etichete electorale, maimutareli de jargon politic pseudodemocratic. Ofertele electorale ale majoritatii partidelor politice romanesti actuale nu numai ca nu difera prea mult in ceea ce priveste scopurile, doctrinele si ideologiile, dar nu difera nici in ceea ce priveste mijloacele si solutiile gasite pentru punerea in practica a programelor, iar uneori sunt pur si simplu calchiate unele dupa altele, cu mici ‘adaptari’. Repetam: structurarea sistemului politic romanesc postdecembrist nu s-a facut in functie de doctrine, programe si obiective de guvernare ale partidelor, ci in functie de relatiile interpersonale, de cumetrie sau de clan (eventual de clanuri rivale) existente la un moment dat intre liderii politici mai populari, ori in functie de oportunitatile ivite sau de aura providentiala a anumitor personalitati sau entitati mai mult sau mai putin salvatoare. Istoria noastra politica recenta a demonstrat un lucru trist, insa din pacate adevarat : si anume ca, atunci cand au incetat sa se mai ‘oboseasca’ a se identifica, fie si de ochii lumii sau dupa cum era moda, cu programe concrete si s-au rezumat a emite simple demagogii, minciuni sfruntate sau enorme ‘gogosi’ servite imaturului – in mod fatal, dupa 50 de ani de Gulag – electorat aborigen prin gura unor personalitati charismatice, partidele au avut doar de castigat, nu-i asa ? Si atunci nimeni nu a mai avut interes sa-si bata capul cu programe concrete sau/ si cu doctrine serioase si bine structurate, cand (nu-i asa?) succesul electoral putea fi asigurat pe cai mai putin obositoare, costisitoare ori responsabilizatoare.

Evident ca entitatile salvatoare sunt solutii doar atunci cand nu functioneaza institutiile democratice, de exemplu in perioadele ‘revolutionare’, cand trebuie create noile institutii, dupa ce au fost distruse cele vechi, ‘reactionare’. O democratie autentica, stabila si functionala e obligatoriu sa se bazeze pe institutii puternice, iar nu pe persoane, oricat de ‘providentiale’ ar fi acestea. La Palombara si Weiner sugerau, e.g., ca partidul (o institutie democratica prin excelenta) devine o organizatie realmente democratica si puternica numai atunci si numai daca se dovedeste ca el rezista mai mult decat viata membrilor sai, capatand astfel dimensiune istorica, institutionala si impersonala. Acesta e testul dupa care deosebesti o democratie functionala, matura, de una inca necoapta sau chiar falsa: intr-o democratie autentica, mesajul sau programul candidatului conteaza mai mult decat imaginea sa, stilul personal (charisma) ori spectacolul de prezentare a candidatilor (show-ul) conteaza mult mai putin decat mesajul programatic al candidatilor, iar victoria politica nu poate fi obtinuta in nici un caz doar printr-o strategie de imagine de tip campanie de promovare. Or, la noi, deocamdata, e invers : dezbaterea publica e concentrata aproape exclusiv pe imagine, pe mituri si pe persoane salvatoare, providentiale, ‘sfinte’ ori charismatice, si foarte putin pe programe si pe proiecte coerente de dezvoltare. Iar aceasta mentalitate subzista in general in Estul recent eliberat de stafia comunismului, deci nu doar la noi, doamne fereste.[1]

Iata de ce credem ca este utila o lucrare de diploma care sa analizeze mitul salvatorului – cu o factologie de ultima ora, eventual -,acesta fiind mitul politic cel mai uzitat de persoanele sau clanurile (mai degraba decat de partidele) care au detinut puterea in Romania post-comunista, ori macar sa incerce sa treaca in revista materia existenta in domeniu.

Cap.II – Scurte consideratii despre imaginarul colectiv. Definitii ale mitului.

Inainte de a ne ocupa de prezenta mitului Salvatorului in discursul politic din Romania post-comunista, credem ca este utila o scurta introducere in teoria imaginarului colectiv, imaginar din care face parte si mitul despre care vorbim.

Domeniul imaginarului nu numai ca este greu de definit, dar pana si circumscrierea sa din punct de vedere tematic si metodologic este dificila. Nu intamplator, imaginarul constituie la ora actuala obiectul de studiu al mai multor discipline : istoria religiilor, istoria artelor si a literaturilor, istoria stiintelor si a ideologiilor, istoria mentalitatilor, antropologia istorica etc. „Toate isi impart vastul domeniu al imaginarului, descurajind orice tentativa de decolonizare”[2].

Conceptul imaginarului s-a dezvoltat mai ales in ultimii ani, in urma multiplelor cercetari din varii domenii si ca urmare atat a respectului din ce in ce mai pronuntat pentru pluralism si nuante, propriu epocii postmoderne, cat si a sentimentului ca adevarata explicatie a experientelor tragice ale ultimului secol se regaseste de fapt la un nivel mai profund decit cel al cauzalitatii conventionale, si anume la nivelul imaginarului colectiv. Pe de alta parte, curiozitatea publica tot mai accentuata din ultimii ani pentru fenomenele si tipurile de experienta paranormale, onirice si abisal-psihologice, asociata cu o voga neobisnuita a insolitului si fantasticului au alimentat un soi de contracultura populara, opusa celei rationale, culte si sofisticate, pe care o promoveaza elitele rationaliste si iluministe, cultura pe care am putea-o numi a irationalului si care este cu atit mai sensibila la rolul reprezentarilor, al viselor, miturilor si utopiilor, cu cat aceiasi factori, multa vreme neglijati, au inceput sa intre si in zona de interes a specialistilor rationalisti, a oamenilor de stiinta, universitarilor si intelectualilor. Multa vreme marginalizate, ‘tinute sub obroc’, ca urmare a propensiunilor aproape strictamenete scientiste, rationaliste si materialiste ale civilizatiei europene din ultimele doua secole (marxismul fiind, in aceasta privinta, printre cele mai elaborate formule doctrinare, cu al sau ‘socialism real‘, care dupa cum se stie a fost ateu), fenomenele de tip imaginarul colectiv par a-si lua astazi revansa, ceea ce explica diversitatea preocuparilor cercetatorilor de stiinte umaniste in acest domeniu, din ultima vreme, fie ca cercetatorii s-au ocupat de imaginarul politic si de expresiile mitologice care il definesc (conspiratia, salvatorul, virsta de aur, unitatea etc.)[3], de utopiile istorice si de imaginarul escatologic[4], de viziunile asupra lumii ori de raporturile mitului cu istoria[5], de geografia imaginara si de arhetipuri[6] etc. Explicatia acestui interes crescand al cercetatorilor pentru subiectul imaginarului rezida in spiritul acestui sfirsit de veac si de mileniu, nu mai putin inceput de nou veac si de nou mileniu, spirit dispus a-i recunoaste imaginarului, in sfarsit, un rol istoric activ (chiar mare) si o legitimitate intelectuala refuzata, in mod sigur pe nedrept, de epoca anterioara.

Din punct de vedere semantic, imaginarul se deosebeste de fantastic sau de fabulos, chiar daca sensul sau este, intrucatva, apropiat de al acestora. Daca fantasticul ori fabulosul presupun un exercitiu liber al fanteziei, in care realul este doar un simplu pretext pentru zborul free al acesteia, imaginarul inseamna, mai degraba, o „fantezie strunita”, structurata de un ansamblu de reprezentari referitoare la o realitate despre care oamenii stiu precis – nu-i asa? -ca exista, dar pe care ei nu au vazut-o sau nu o pot vedea (inca). Practic, tocmai din cauza dificultatilor semantice, filosofice si epistemologice, exista putine incercari de definire a imaginarului. Potrivit unei autoare franceze de origine romana, Evelyne Patlagean, e.g.[7], „domeniul imaginarului este constituit de ansamblul reprezentarilor care depasesc limita impusa de constatarile experientei si de inlantuirile deductive – logice – pe care acestea le autorizeaza”. Celebrul Jacques Le Goff prefera sa arate mai curind ce nueste imaginarul, decit ceea ce este. Dupa opinia sa, imaginarul nu se identifica nici cu reprezentarile realitatii exterioare, nici cu simbolicul, nici cu ideologia, chiar daca are multe lucruri in comun cu fiecare. Prin insasi natura sa, el constituie o notiune diferita[8]. Istoricul Lucian Boia, la randul sau, spune ca imaginarul poate fi definit ca ‘o istorie a arhetipurilor’[9], arhetipurile fiind constante sau tendinte esentiale ale spiritului uman, scheme de organizare si interpretare a datelor realitatii, a caror materie este istoric determinata, intr-adevar, dar numai in sensul ca este determinata de anumite matrice arhetipale,care nu se modifica nicicind.

Literatura de specialitate dedicata arhetipurilor e vasta si nu o putem nici macar trece in revista aici. Putem insa rezuma ca, potrivit majoritatii opiniilor, exista opt structuri arhetipale care par a se combina in toate tipurile de imaginar:

1) convingerea in existenta unei alte realitati, invizibila si transcendenta, tinind de domeniul supranaturalului sau al sacrului. In istorie, sacrul se manifesta fie prin credinte simpliste (totemismul, animismul, cultul stramosilor, fetisismul), fie prin religii amplu elaborate si complexe (religiile politeiste si monoteiste). Modernitatea nu a dus la disparitia sacrului, ci doar la camuflarea, dispersarea si alterarea lui, intr-o multitudine de noi forme, secularizate ; aceasta cand sacrul nu a reizbucnit tumultuos, in forme stravechi, ortodoxe, in Europa de Est, dupa caderea ‘socialismului real’ si ateu, de exemplu ;

2) convingerea potrivit careia corpul fiintei umane (invelisul material) este dublat printr-un element imaterial si independent (numit „spirit”, „suflet”, „dublu” ‘kharma’, ‘corp astral’ etc.), convingere aflata la originea tuturor credintelor despre calatoriile extatice si peregrinarile vrajitoarelor, vracilor, yoghinilor, ingerilor etc si, totodata, a topografiilor Infernului si Paradisului, cu care s-a hranit imaginarul colectiv al societatilor de-a lungul timpului;

3) alteritatea, ca principiu identitar fundamental, ce defineste legatura dintre Eu (Noi) si Ceilalti, regasindu-se, astfel, ca atare, in orice istorie sociala si in orice discurs asupra fiintei umane. Gradele alteritatii sint insa diferite: de la o diferenta minima, ce il poate deosebi pe un credincios ortodox de unul catolic, de exemplu, pina la alteritatea radicala, care il „impinge” pe celalalt dincolo de limitele umanitatii, intr-o zona apropiata fie de animalitate, fie de divin. Intr-un sens mai larg, alteritatea se refera la diferenta dintre spatii, peisaje si fiinte, intrind in alcatuirea imaginarului geografic, biologic si social (utopiile) ca o componenta esentiala;

4) unitatea sau aspiratia de a supune toate diferentele unui principiu unic. Ea reflecta tendinta intrinseca fiintei umane de a investi lumea cu un sens unificator, asociindu-i o interpretare globala. Evidenta mai cu seama in societatile premoderne (Evul Mediu), aceasta aspiratie de a reduce diversitatea realitatii la un principiu unic sau de a-i dezvalui coerenta ascunsa printr-o hermeneutica foarte complexa nu a disparut nici astazi, cum o demonstreaza supravietuirea activa a religiilor sau, printre multe altele, asa-zisa teorie a „complotului universal”, de exemplu;

5) actualizarea originilor (sau permanenta miturilor fondatoare), specifica tuturor comunitatilor de ieri si de astazi, prin care trecutul este legat de prezent, conferind, astfel, oamenilor deopotriva sentimentul identitatii si garantia perenitatii in istorie, generatie dupa generatie, neam dupa neam ;

6) dorinta de a descifra viitorul, cu convingerea ca acesta are un sens predeterminat si ca nimic, in istorie, nu este intamplator, ci fixat de Creator – insa desigur ca in linii mari, neexcluzand liberul arbitru uman – o data pentru totdeauna ;

7) dorinta de a evada din conditia umana si din istorie care poate imprumuta fie forma “nostalgiei originilor”, fie a imaginarii unui viitor purificat si a existentei in locuri fantastice sau utopice (care a inspirat toate viziunile “milenariste” din trecut);

8) lupta si complementaritatea contrariilor, care se regaseste, intr-o forma sau alta, in toate culturile, nu doar in sistemul filosofic hiper-elaborat al lui Hegel, sa zicem.

Avand o semnificatie universala, in sensul ca sint comune tuturor tipurilor de comunitate umana, indiferent de epoca istorica, arhetipurile nu sant, in pofida stabilitatii care le caracterizeaza, structuri rigide. Dimpotriva, ele se combina necontenit, continutul lor adaptandu-se mediului social in continua schimbare, de-a lungul vremurilor. Structurala fiind, istoria arhetipurilor este, in acelasi timp, si dinamica. Definirea imaginarului presupune renuntarea la prejudecata modernista a conceperii sale ca un substitut sau ca o contrapunere a ratiunii.[10] Concordanta sau neconcordanta dintre imaginar si ratiune este o chestiune secundara, cita vreme ambele notiuni, departe de a se exclude, sant, dimpotriva, consubstantiale lumii sociale vii, amestecandu-se si actionand impreuna ca o forta motrice importanta.

Cu atat mai mult, aceasta intelegere a imaginarului social este valabila pentru imaginarul politic. Asa cum spune un autor francez, Jean-Jacques Wunenburger, ‘ „istoria si actualitatea politica ar fi mai bine intelese daca am lua in calcul (si) faptul ca, in acest domeniu, totul este in mod intim amestecat: atit «logos»-ul, cit si «mythos»-ul, gindurile argumentate si rationamentele, dar si imaginile simbolice si miturile fondatoareTesatura de elemente rationale si irationale constituie, poate, trama ireductibila a reprezentarilor si credintelor politice” ; si tot el : „politica nu se face doar cu idei abstracte, universale, dezcarnate; realismul ne obliga sa luam in calcul (si) imaginarul, ca parte a unui fapt socio-politic total”[11]. Considerarea dozei de imaginar care intra in componenta ideilor si a convingerilor politice ajuta la mai buna intelegere a complexitatii acestui tip de istorie si, in aceeasi masura, a rezistentelor neasteptate sau, din contra, a succesului ‘monstruos’ pe care il au anumite initiative, partide sau personalitati politice, dupa cum acestea sunt sau nu convergente cu imaginarul social al momentului. Deciziile, optiunile, angajamentele in viata politica nu au loc numai in functie de rationamente de tip logico-matematic si nu se raporteaza numai la entitati neutre, depersonalizate, purificate de afecte. Ele sint, in aceeasi masura, tributare imaginilor, simbolurilor si miturilor, iar acest fapt se explica prin cel putin doi factori: 1) mai intii, prin faptul ca, in politica (dar si in alte domenii ale gindirii), abstractiile conceptuale pure, precum „legea”, „statul”, „poporul” au nevoie, pentru a fi pe deplin asimilate de constiinta si a genera convingeri, afecte etc., sa fie personificate si incarnate. Imaginarul politic (bunaoara, al „eroului national”, al „puterii”, „viitorului”, ‘salvatorului’ etc.) potenteaza principiile si concretizeaza valorile. 2) a doua explicatie tine tocmai de aceasta intrepatrundere dintre gindirea politica si imaginar: pe cit sint de inspirate convingerile, adeziunile sau refuzurile noastre politice de idei si concepte, pe atit sint de fortificate de analogiile, simbolurile si arhetipurile care le insotesc subiacent, le potenteaza puterea de expresie, ca un backround mai mult sau mai putin constientizat, dar mereu prezent acolo ‘in adancuri’, in zona esentiala a sentimentelor primordiale. Astfel, orice Principe reprezinta si simbolul „tatalui” sau al lui Dumnezeu. Capitala unui stat, indiferent de locatia acesteia, este asociata „centrului”, ‘casei’, ‘at home’. O frontiera poate fi perceputa atit ca o punte catre un spatiu prielnic, cit si ca un meterez de cetate impotriva unui pericol amenintator. Si exemplele pot urma.

Pe de alta parte, imaginarul este el insusi o realitate independenta, o structura in sine, autonoma, acumulind varii elemente si cu o dinamica proprie, nu intotdeauna determinata de factorii de context. Dupa cum ne-au aratat-o, cel putin pana acum, atitea nefaste utopii si toate religiile cunoscute, produsele imaginarului nu sant numai deosebit de complexe, dar si foarte coerente in articulatiile lor, integrind deopotriva reprezentari si imagini elaborate sau chiar idei abstracte, mituri si simboluri – toate avind o dimensiune colectiva.

Dintre toate aceste componente, notiunea care apare cel mai frecvent in relatie cu imaginarul este mitul. Termen ambiguu, mitul poate fi definit, din punctul de vedere al filosofiei si al antropologiei culturale, drept o „povestire, reprezentare sau idee, care urmareste intelegerea esentei fenomenelor cosmice si sociale in functie de valorile intrinseci ale unei anumite comunitati si in scopul asigurarii coeziunii acesteia” [12] Mitul nu propune o explicatie de tip stiintific. In schimb, el re-produce, pe cale narativa, o realitate originara, perceputa ca fundamentala (mai mult: intemeietoare), pentru comunitatea in care apare, implinind, in acest fel, anumite cerinte (sau asteptari) colective de ordin religios, moral, social si politic[13]. Potrivit faimoasei definitii a lui Mircea Eliade, mitul nareaza o istorie sacra, povesteste un eveniment care a avut loc intr-un timp imemorial – timpul fabulos al inceputurilor. Altfel spus, el relateaza cum a aparut o anumita realitate, indiferent de natura acesteia, legitimind-o simbolic in toate aspectele sale. In culturile primitive, mitul formuleaza, codifica si impulsioneaza credinte, protejeaza si consolideaza ordinea morala, confirma insemnatatea ritualurilor si mijloceste regulile practice de conduita[14]. Aceasta functie nu este insa evidenta doar in comunitatile primitive, semisalbatice. Mitul indeplineste o functie riguros identica si in culturile dezvoltate, dobindind, aici, statutul unui factor constitutiv (formativ) esential, din punct de vedere social si cultural. Din acest unghi, gindirea mitica nu se opune doar practicii rational-cognitive si stiintific-explicative de tip modern. In egala masura, ea se situeaza in opozitie fatisa si cu rationalitatea sociala, de sorginte iluminista, care intemeiaza actiunea sociala pe principiile gindirii rationale (contractul social al lui Jean-Jeaque Rousseau si celelalte)[15].

Pornind de la constatarea ca in practica sociala si politica moderna formele si expresiile gindirii rationale, stiintifice, s-au confruntat neincetat cu impulsuri, convingeri si atitudini colective de natura irationala, aflate in penumbra celor dintii, unii autori, considera ca notiunea de mit, ca o componenta principala a acestui versant irational al gindirii, se confunda – in sensul ei comun, curent – cu aceea de mistificare. Iluzie, fantasma sau camuflaj, mitul altereaza datele observatiei experimentale si contrazice regulile rationamentului logic, interpunindu-se ca un ecran intre adevarul faptelor si exigentele cunoasterii[16]. Altora, mitul le apare mai ales ca un factor de mobilizare, care invita la actiune. Intr-o alta prestigioasa incercare de definitie, ‘mitul politic este o inventie partiala, o exagerare a anumitor elemente autentice ale spatiului politic – forta ii vine tocmai din lipsa de timiditate conceptuala. Lucrurile la care doctrinarii traditionali abia fac aluzie, mitografii le transforma in afirmatii socante, neihibate de contra-argumentele rationale. Sa ne amintim de Houston Stewart Chamberlain sau Joseph de Gobineau : nici unul dintre ei nu s-a lasat intimidat de critica profesionista impotriva fanteziilor rasiste. Dimpotriva, ei au tratat aceste analize ca proba suprema a faptului ca teoriile lor erau juste. Metapolitca, asa cum arata Pieter Viereck, isi are radacinile in acet gen de aroganta a mitologiei politice, conform careia un anumit grup (‘rasa araiana’ sau chiar clasa proletara) poseda virtuti transcendentale. Secolul al XIX-lea, cu amestecul lui ciudat de scientism si romantism, a pregatit terenul pentru constituirea mitologiilor majore care au condus la catastrofele totalitare ale secolului XX‘.[17] Si tot Tismaneanu dixit : ‘Mitul ramane un dat fundamental al lumii politice, in special in societatile amenintate de discordie, dusmanii, traditii democratice problematice. Mitul nu are doar puterea de a oferi explicatii relativ facile pentru conditia de victima sau pentru esec, ci poate mobiliza, stimula si chiar instiga la actiune grupuri largi. De exemplu, mitul unui Kosovo ca altar al identitatii nationale sarbe, amenintata de albanezii ‘barbari’ (majoritatea acestora fiind musulmani), a jucat un rol central in canalizarea maniei si a urii in timpul distrugerii Iugoslaviei. Functia principala a mitului nu e aceea de a descrie, ci de a imagina o realitate conforma anumitor interese politice.[18] In fine, acelasi autor mai spune : ‘Revolutionarii milenaristi au folosit mitul rasei superioare (sau al clasei) pentru a-si justifica pofta de putere si instalarea tiraniilor ideocratice (Wetlanschauungstaat, cum a descris Hannah Arendt Germania nazista). Intr-adevar, mitul predestinarii istorice, al investirii istoriei cu puteri providentiale, substituirea ei cu Dumnezeu si identificarea salvatorului carismatic cu sensul istoriei, toate acestea au generat tiraniile certitudinii din secolul nostru. Astfel ca mitul politic este parte a modernitatii, ilustrarea rolului erorilor ideologice in justificarea experimentelor de inginerie sociala si rasiala fara precedent. Asemenea experimente s-au bazat pe premisa ca viziunea utopica suprema justifica cele mai crude si sordide mijloace. Dar, asa cum scria Isaiah Berlin, ele se bazau pe credinta irationala si fundamental asasina in plasticitatea naturii umane, precum si pe convingerea ca se poate concepe o ‘solutie deinitiva’ pentru toate situatiile umane conflictuale‘. [19]

Lucian Boia scrie ca „mitul ofera o cheie, permitind accesul atit la un sistem de interpretare, cit si la un cod etic (un model de comportament). El este puternic integrator si simplificator, reducind diversitatea si complexitatea fenomenelor la o axa privilegiata de interpretare. El introduce in universul si in viata oamenilor un principiu de ordine”, in conformitate cu necesitatile si idealurile unei societati date. A distinge aici intre „adevar” si neadevar” constituie un procedeu pe cit de gresit, pe atit de inadecvat. Mitul reprezinta o structura, care combina materiale adevarate si fictive, pe care le dispune, insa, dupa regulile imaginarului. Mitul condenseaza o istorie „adevarata”, dar „adevarul sau se vrea mai esential decit adevarul superficial al lucrurilor”. Dupa cum pe buna dreptate a constatat Marcel Détienne, „partea cea mai secreta a identitatii unei culturi este incredintata mitologiei sale”

Pot fi identificate mai multe trasaturi ale mitului, comune, deopotriva, miturilor sacre ale societatilor traditionale si miturilor politice moderne: 1) polimorfia, potrivit careia, aceeasi serie de imagini onirice pot fi vehiculate de mituri aparent foarte diverse. Intr-o alta formulare, un mit este polimorf cand el include mai multe semnificatii, fie complementare, fie – chiar – opuse. 2) caracterul ambivalent. Bunaoara casa, locuinta, poate simboliza apartenenta, refugiul, protectia, dar, tot atit de bine, si inchisoarea, opresiunea carcerala, mormantul. Sarpele este, in acelasi timp, obiect al dezgustului, dar si promisiune a fecunditatii si instrument al seductiei. Dupa cum bine a observat Raoul Girardet, posibilitatile de inversiune proprii mitului reflecta constanta reversibilitate a imaginilor, simbolurilor si metaforelor. Dincolo, insa, de aceasta ambivalenta si fluiditate, exista ceea ce se poate numi o anumita logica a discursului mitic.

Mitul nu este nici imprevizibil, nici arbitrar. Intocmai cum imaginile onirice pot fi relativ usor sistematizate potrivit unei grile a repetitiilor si asociatiilor, la fel si mecanismele combinatorii ale imaginatiei colective par a nu avea la dispozitia lor decat un numar relativ limitat de formule. Puterea de reinnoire a creativitatii mitice este mult mai restransa decat o indica aparentele. Succesiunea si combinarea elementelor sale de continut „asculta” de o „sintaxa” precisa, in sensul ca ele sint „prinse” in textura unor asociatii permanente. Bunaoara, tema Salvatorului, a conducatorului providential apare constant legata de simboluri ale purificarii si asociata cu imagini ale luminii si verticalitatii. La fel, tema conspiratiei malefice va avea mereu drept referinta o anumita simbolistica a macularii (universuri fetide, intunecate, populate de vietati respingatoare etc.) sau a contaminarii (atunci cind actiunile oculte sint asemanate cu infectia sau otravirea) Etc.

Cap.III – Mitul Salvatorului, unul dintre cele patru mituri poltice fundamentale.

Pionierul cercetarii moderne a mitologiei politice este socotit francezul Georges Sorel, ganditorul asociat cu traditia marxista si sindicalista de la inceputul secolului trecut. Sorel a fost printre primii care au observat ca actiunea sociala a fiintelor umane necesita un cadru de referinta, adica un set de imagini relativ stabile prin care oamenii sa identifice trasaturile unei ordini superioare, dezirabile, ori explicatii pentru esecurile lor reale sau imaginare. Cu alte cuvinte, oamenii – sau cel putin oamenii obisnuiti, deci marea majoritate a oamenilor – au nevoie de mituri politice. Sorel a inteles perfect ca indivizii se angajeaza in politica nu pentru a atinge scopuri rationale, ci in numele unor imagini capabile sa le organizeze universul mental, sa le dea un sens si o utilitate vietii lor searbade, in care nu se intampla nimic spectaculos. Probabil insa ca Sorel se insela atunci cand proclama – pe linia gandirii marxiste a epocii lui – valoarea atotcuprinzatoare a mitului grevei generale, sa zicem, la fel si in privinta virtutilor sacrosancte, cathartice ale violentei, mult apreciate de Lenin. Insa intuitia sa corecta si net non-marxista s-a consumat atunci cand el a reliefat puterea mitului ca discurs sau poveste despre origini, miscare si directie, ca o sursa quasimetafizica de mandrie pentru dezmostenitii soartei, pentru loseri, si de consolare pentru eul umilit.[20] El a inteles ca indivizii nu pot accepta sa fie stigmatizati, umiliti sau nedreptatiti la nesfarsit, ci tanjesc mai mult sau mai putin fatis / constient sa se simta egali cu cei mai realizati indivizi din societate sau chiar superiori acestora. Sorel a fost primul care a facut observatia subtila ca valoarea mitului nu are nici o treaba cu fabula sau povestea mitului ori cu ‘adevarul’ pe care el – la prima vedere – il transmite, caci mitul transcende, in realitate, veridicitatea lui. In cazul mitului, nu importa daca povestea pe care el o nareaza este adevarata sau nu, caci avem de-a face propriu-zis cu basme, da, dar acestea sunt basme ce pot inspira maselor de cetateni obisnuiti emotii intense si frenetice sentimente, sunt basme ce descatuseaza energii si exalta rolul vointei umane. Miturile nu sunt descrierea banala a unei societati ideale, dorite in mod utopic de publicul larg, ci apeluri mobilizatoare – desi mobilizarea nu se face aproape niciodata explicit, ci uneori chiar si subliminal – la actiune. Ele sunt expresia palpabila a ceea ce Henri Bergson numea elan vital. Dupa Sorel : ‘Mitul nu poate fi refulat atat timp cat, in adancul lui, este identic cu convingerile unui grup, fiind expresia acestora in limbajul miscarii si, in consecinta, imposibil de analizat in planul descrierilor istorice’.[21] Ideile lui Sorel au influentat hotarator doi ‘revolutionari’ ai secolului 20 (de convingeri radical diferite), Benitto Musssolini, ‘il duce-le’ (conducatorul) Italiei fasciste, si Antonio Gramsci, unul din liderii istorici ai comunistilor italieni, care la randul lor au insistat, de asemenea, asupra rolului covarsitor al mitului in politica moderna ; totusi, Sorel a avut o afinitate mai mare pentru Lenin, parintele URSS. Desi Lenin l-a ridiculizat public pe Sorel, ei impartaseau aceiasi ura pentru valorile burgheze si o atractie fata de cultul violentei. Sorel a apaudat revolta bolsevica, a criticat incercarile occidentale de izolare a Uniunii Sovietice si s-a simtit dator sa-si incheie articolul In apararea lui Lenin cu aceste cuvinte dramatice : Injurat de democratii plutocratici care infometeaza Rusia, nu sunt decat un batran a carui viata este la cheremul accidentelor neansemnate ; dar s-ar putea ca inainte de a cobori in mormant sa vad umilirea democratiilor burgheze arogante, astazi nerusinat triumfatoare‘. Si nu s-ar spune ca aceste cuvinte ale lui Sorel nu au fost profetice, nu ?[22] Isaiah Berlin, unul dintre cei mai originali politologi contemporani, considera filosofia mitului politic al lui Sorel drept o paradigma fundamentala pentru intelegerea epocii noastre : ‘pentru Sorel, functia mitului nu este de a stabiliza, ci de a dirija energiile si a inspira actiunea. Mitul reusesete acest lucru prin intruchiparea unei viziuni dinamice a cursului vietii ; nefiind rational, mitul este si mai puternic si, in consecinta, nu devine obiectul criticii si reputatiei atotstiutorilor universitariFunctia mitului este de a crea o stare de spirit epica’. [23]

O lucrarea esentiala in domeniul mitologiei politice este binecunoscuta ‘Mituri si mitologii politice‘ a lui Raul Girardet[24], lucrare aparuta in editie princeps la Paris, 1986. Filiera intelectuala pe care autorul si-o revendica este prestigioasa, pe linia celebrilor cercetatori ai miturilor universale : Claude Levi-Strauss, George Dumezil, Mircea Eliade s.a., cu precizarea ca intentia declarata a autorului este de a defini modalitatile de adaptare ale datelor eminentelor studii mitologice anterioare la o realitate concreta (in speta, politica) si actuala. Evident ca Raoul Girardet acorda prioritate in eseul sau realitatilor politice franceze, avand ca limite cronologice ultimele doua secole, insa datele problemei pot fi usor extrapolate si la alte spatii, avand in vedere valoarea lor de generalitate, precum si modul ingenios de abordare a miturilor analizate. Investigatia nu este orientata (asemeni lucrarilor clasice de istorie a ideilor politice) doar la nivelul gandirii organizate, rational constituite si logic conduse, ci se deschide spre imaginarul colectiv, prin manifestarile sale ‘periferice’ (romane populare, manifeste, jurnale etc.).

Dupa Girardet, nici unul dintre conceptele cunoscute asupra mitului (si pe care noi le-am trecut in revista, succint, mai sus) nu poate epuiza sau contura continutul mitului. Deopotriva fabulatie, mistificare si exercitand o functie explicativa, mitul ni se dezvaluie ca fiind, in opinia lui Girardet, o grila capabila sa ordoneze haosul tulburator al faptelor si evenimentelor incluse in imaginarul colectiv al unei anumite epoci.[25]

Dincolo insa de ambivalenta discursului mitologic sau de precaritatea diverselor definitii posibile, Girardet (dar si alti sociologi) distinge patru teme ce apar cu precadere, cel putin in istoria politica a Frantei din ultimele doua secole – iar noi ne grabim sa spunem ca ele apar de fapt in mod universal, inclusiv in istoria tarilor din Est, respectiv Romania -, teme pe care le denumeste ‘mari ansambluri mitologice’ si care sunt : Conspiratia, Varsta de aur, Unitatea si Salvatorul.

1. Mitul Conspiratiei (sub cele trei forme ale sale: ale complotului iudaic, iezuit sau francmasonic) are in centrul sau imaginea inspaimantatoare a Organizatiei secrete, care lupta cu mijloace perfide pentru dominatia universala. Fidel grilei de interpretare schitate, Girardet analizeaza acest mit atat ca mit mobilizator (in terminologie soreliana), ca expresie a unor fundamente obiective, iar in final ca modalitate de intoxicare, dezinformare si manipulare. Mitologia Conspiratiei ii apare astfel autorului ca fiind ‘o perceptie negativa a unor aspiratii tacite, ca expresie inversata a dorintelor mai mult sau mai putin constiente, dar intotdeauna nesatisfacute.[26]

Insusirea de capetenie a Organizatiei e secretul ei total. Complicii – membrii organizatiei – sunt legati prin juramantul tacerii – omerta, ca la Mafie – si o pedeapsa cumplita ii va lovi daca vor trada. Oricare ar fi natura si motivatia aparenta a conspiratiei (complotul iezuit sau masonic, complotul vanzatorilor de arme sau al savantilor lumii, complotul Guvernului Mondial etc), pentru cei ce o conduc ea, Organizatia, inseamna satisfacerea unei nepotolite vointe de putere, implinirea acelui vis al unificarii lumii sub aceeasi autoritate deplina. In orice caz, Organizatia se inscrie intr-un climat psihologic si social de nesiguranta, frica, angoasa si de aceea tema Conspiratiei malefice s-a pretat si se preteaza foarte usor la crearea diversiunilor politice, diversiunea devenind o specialitate incontestabila si aproape exclusiva a discursului politic specific crizelor de orice natura.[27] Asa cum arata si Vladimir Tismaneanu, ‘teoriile conspirationiste infloresc in vremuri de mari transformari. De exemplu, ‘Protocoalele Batranilor Sionului’, cea mai marsava plastografie din lume, fabricata de Ohrana tarista la sfarsitul secolului al XIX-lea, a fost retiparita si distribuita in noile state democratice europene de catre grupurile extremiste, convinse ca toate relele sunt, intr-un fel sau altul, legate de un complot evreiesc pentru a pune stapanire pe planeta. In pornirea lor nebuneasca de a demasca conspiratii diabolice, grupurile radicale de dreapta reitereaza fantasmele maniacilor rasisti din secolul al XIX-lea. In trecut, mitul aliantei secrete dintre stanga revolutionara si marii finantisti ai lumii (pactul dintre internationalele comunista si capitalista, dintre ‘Comintern’ si ‘Capintern’) a fost folosit pentru explicarea convulsiilor economice si politice. Cum ordinea comunista s-a prabusit, se aud astazi glasuri vindicative care reinvie un alt mit : intelegerea secreta dintre democratia liberala si plutocratia evreiasca. Mitologiile politice sant astfel parte integranta a imaginatiei colective a Vestului si Estului fin-de-siecle[28]

2. Mitul Varstei de Aur, acest vis al unui trecut luminos – asemanator viitorului luminos prezent pana la greata in sforaitoarele discursuri de lemn ale demagogilor comunisti -, sta in relatie directa cu notiunea caderii in pacat din Biblie si se structureaza in raport cu doua valori esentiale: pe de o parte, cele ale inocentei si puritatii, pe de alta parte, cele ale solidaritatii sociale, ambele aceste valori nemairegasindu-se decat caricatural in prezentul intunecat, evident. Astfel, nostalgia trecutului de aur va fi dublu orientata contra unei modernitati care corupe, grabind distrugerea frumoaselor obiceiuri si moravuri de altadata. Ca reactie la situatii sociale in care vechile echilibre sunt amenintate, manifestarile acestui mit iau adesea formele unor subculturi (cum ar fi miscarile puritaniste, ecologiste, chiar science-fiction-ul s.a.m.d. – asa cum a aratat si Mircea Eliade in Sacrul si profanul[29]). Ca o observatie interesanta, Girardet releva faptul ca in backround-ul unui astfel de discurs, ce se vrea generalizator, sunt intotdeauna perceptibile referinte strict autobiografice si personale, intr-o confruntare a unei duble nostalgii: cea a trecutului individul si cea a timpului trecut al istoriei.[30] Mitologiile politice ale Virstei de aur oscileaza astfel intre tristetea pierderii iremediabile a ceea ce a fost si speranta ce o pastreaza intotdeauna amintirea prin ambitia regasirii ‘vremurilor de altadata’.[31]

3. Mitul Unitatii pare a fi unul dintre cele mai dificile prin ‘eclectismul’ sau, el jucand un rol central in disputa din timpul Revolutiei franceze, pe care o evoca R.Girardet, intre autonomia individului si capacitatile de a decide singur asupra sa, pe de o parte, si vointa de a uni si de a contopi totul potrivit imaginii unei societati omogene si coerente, pe de alta parte. Este vorba, in esenta, de doua moduri de a vedea destinul social/ national comun. Aceste doua atitudini se regasesc de atunci – sustine Girardet – si in privinta separarii sistemului teologic de cel politic (secularizarea) si in privinta conceptiilor istorice comune privind unitatea si coerenta Frantei.

Joseph de Maistre, filosoful francez contra-revolutionar din secolul XVIII, spunea: ‘Tot ceea ce este impartit tinde spre unificare’. Esenta cu adevarat nobila a omului se confunda cu necontenitul efort de a impune o vointa unica si ordonata. Putem vorbi astfel de existenta unei Unitati (NATO, UE) catre care unii aspira, avand convingerea unor avantaje, iar altii se tin cu incapatanare deoparte. In functie de aceste doua tendinte exista, desigur, si doua tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul accentueaza dezavantajele aderarii la aceste organisme.

4. Mitul Salvatorului. Exista situatii, cand ordinea existenta pare a fi suspecta si ostila, cand oamenii practic nu mai suporta o anumita ordine, cum s-a intamplat de exemplu cu vechiul regim politic din Romania. Le­gaturile dintre oameni si mai ales dintre oameni si autoritati sau vechile institutii se rup. Iar in momentul in care traumatismul social se transforma in traumatism psihic – se naste mitul politic al Salvatorului, in cadrul caruia oamenii isi transfera dorinta de schimbare, de regenerare si – in ultima instanta – de salvare catre o persoana ori institutie politic mitizata. De unde putem con­chide ca importanta esentiala a mitului politic este cea de restructurare men­ta­la si de resuscitare a sperantei pierdute. Fiecare popor isi are Salvatorii sai, iar omni­pre­zenta acestora se face simtita mai cu seama in timpul perioadelor de criza.

In stiintele politice exista anumite norme, care reglementeaza trecerea de la istoric la mitic, realizindu-se, astfel, procesul de “eroificare” sau de ‘legendarizare’, care con­du­ce la transmutarea si transfigurarea, sublimarea realului si la absorbtia sa in imaginar. Dupa Girardet pro­cesul de “eroificare” se produce treptat, gradual, la anumite intervale de timp”. Exista astfel mai intai un “timp al asteptarii” si al “chemarii”, cand se for­meaza si se proiecteaza pe fundalul subconstientului colectiv si al orizontului sau de asteptare imaginea Salvatorului. Este foarte posi­bil ca imaginea preconceputa sa nu se incarneze niciodata intr-un personaj re­al, iar asteptarea sa fie zadarnica, insa atunci cand asteptarea – si cu cat ea este mai puternica – este confirmata de aparitia unui Salvator, influenta sa asupra publicului va fi coplesitoare. Partea a doua a elaborarii mitului coincide cu asa-numitul“timp al prezentei”: Salvatorul a venit – iata-l – si el va influenta cursul istoriei, inconjurat de aura care deja il precedase si adulat cei pe care i-a salvat. Etapa a III reprezinta “timpul amintirii”, in ca­re figura Salvatorului proiectata in trecut se va modifica dupa “filtrele” me­moriei cu mecanismele sale selective si va trece treptat in legenda, in imaginarul colectiv, toate ‘impuritatile’ din biografia reala a insului salvator evaporandu-se in aura legendara a mitului.

Girardet, dar si alti cercetatori ai Mitului Salvatorului, identifica patru modele esentiale ale tipului de Salvator :

1. Primul model este cel al lui Cincinnatus [32], care a generat imaginea tutelara (model) a unui barbat in varsta, ce si-a indeplinit cu dem­nitate – la vremea sa – mandatul puterii, apoi a ales calea unei retrageri modeste si sobre, fara surle si trambite, fara spectacol ieftin si fara cereri de recunostinta vesnica din partea patriei. Misiunea acestui tip de salvator e sa linisteasca lucrurile, dupa ce va fi salvat poporul de pericolul dusmanului extern (de regula). Virtutile care ii sant atribuite lui Cincinnatus co­res­pund intru totul termenului general folosit de latini pentru a desemna o anu­mi­ta forma a exercitarii autoritatii politice, asa-numita „gravitas” (gravitate, seriozitate): fermitate in ceea ce faci, experienta, prudenta, sange rece, masura, modestie, moderatie.

2. Notiunii de „gravitas”, adica intelepciunea de a se retrage in plina glorie, fara fast si fara tam-tam, aproape pe neobservate, i se opu­ne notiunea de „celebritas” (celebritate, sete de glorie), care evoca elanul, indrazneala tineri­lor lideri politici avizi de o glorie spontana si, daca se poate, nesfarsita. Acest tip de lideri ia in stapanire multimea si o subjuga. Un erou clasic in acest sens este tanarul Alexandru Macedon, care la moartea sa, survenita la doar 33 de ani, a lasat in urma cel mai intins imperiu al antichitatii preromane, iar intr-un context istoric modern, modelul de salvator ‘celebritas’ e ta­narul Napoleon – general la 24 de ani, consul la 30, imparat la nici 40 si toate acestea la un simplu corsican ‘pornit din popor’, nu-i asa?

3. Al treilea model de salvator il reprezinta liderul providential, caruia in istoria anitica ii corespunde Solon [33], iar in istoria contem­porana generalul de Gaulle[34], cel din 1958, care a stabilit principiile celui de-a V-a Republici franceze, dupa ce in 1944 fusese Eliberatorul de sub ocupantul nazist. La acest tip, ima­ginea liderului providential se confunda deseori cu asa-numitii “parinti in­temeietori”. Astfel majoritatea familiilor politice istorice, de mare prestigiu sau traditie, atunci cand este necesar sa-si afirme legitimitatea sau sa-si asigure continuitatea pe scena politica, fac apel la exemplul “marilor inaintasi” (cum ar fi, la romani, Bratienii), sacralizati de legenda, liderul provin­den­tial constientizindu-se intotdeauna in asemenea cazuri ca un mare luptator, ca un combatant si erou al neamului. Evident ca liderul providential este astfel inerent si regimurilor monarhice, mai ales monarhiilor ereditare, un­de legitimarea puterii politice se produce, dupa Weber, in baza traditiei si nu a autoritatii legal-rationale.

4. Ultimul model de salvator il reprezinta Moise (eroul bibilic al poporului iudeu) sau arhetipul pro­­fetului. Un astfel de lider va intui mersul istoriei, vazand clar in viitor ceea ce altii abia deslusesc ca prin ceata. Fiind condusi de un impuls din interior, quasi-mistic, ei isi calauzesc adep­tii spre un viitor mai bun, chiar luminos, nu-i asa? De exemplu, in epoca moderna, batranul Napoleon „exilat” pe insula Sfanta Elena, dupa ce in tinerete fusese eroul salvator tanar si impetuos, dupa modelul sau din antichitate, Alexandru Macedon, anun­ta profetic eliberarea popoarelor si ascensiunea natiunii si nationalistilor – ceea ce s-a si intamplat.

Destinul individual al liderului-profet se identifica cu destinul colectiv al poporului sau, de la un moment dat. Profetii politici – vizionarii politici – sunt de regula mari oratori, aproape “sacri”. Ei actioneaza prin vraja cuvantului vorbit – iar nu scris -, prin oratorie, cuvantarile lor putand schimba intr-o singura ora cursul istoriei. “Ce a facut Isus Hris­tos? – se-ntreaba Goebbels[35]. A scris carti, sau a tinut predici? Si Mahomed? Uitati-va la epoca noastra. Mussolini este el un mare scriitor, sau un mare ora­tor? Atunci cand Lenin s-a dus de la Zurich la Sankt-Petersburg a alergat el de la gara la masa lui de lucru pentru a scrie o carte, sau a vorbit mul­ti­mii? Doar marii creatori de cuvinte – oratorii – au facut sa existe bolsevismul si fascis­mul”.[36]

Gratie impactului puternic al cuvantului vorbit in mari adunari publice, se reali­zeaza adeziunea intre conducatorul profet – marele orator – si multime. Se produce astfel o ab­sorbtie reciproca intre popor si conducator. Astfel, s-a spus ca orice sistem politic, ori­cat de democratic pretinde a fi, trebuie sa tina cont, intr-o mai mare sau mai mica masura, de principiul personalizarii puterii. Iar liderul Salvator – detine un rol preponderent in imaginarul politic (sau cel putin asa a fost pana acum).

Claude Levi-Strauss sesizeaza si el, de altfel, ca elementele ce construiesc povestirea mitica – chiar si a celor mai salbatice popoare, de la tropicele triste[37] – sunt grupate in serii identice, structurate in asociatii permanente, arhetipale. In astfel de povestiri, mitul Salvatorului, al conducatorului providential apare intotdeauna asociat simbolurilor purificarii: eroul care mantuieste poporul sau, cel care elibereaza, zdrobeste raul. El e intotdeauna asociat luminii : de ex., aurul, soarele urcand pe cer, stralucirea privirii, sau/si verticalitatii: spada, sceptrul, arborele secular, muntele. Tot astfel, motivul conspiratiei malefice va fi pus intotdeauna – tocmai din contra – in relatie cu o ‘solistica a murdariei’ ; conspiratorul malefic (sau ‘teroristul‘, mai nou) este asimilat animalelor respingatoare, se taraste, se furiseaza, raspandeste otrava.[38]

Putem incheia acest capitol cu un citat semnificativ din Vladimir Tismaneanu: ‘O data cu colapsul mitului si ordinii staliniste, societatile est-europene s-au organizat haotic, atomizat si incoerent. Aceste societati se afla inca in cautarea unui axis mundis, dat fiind ca au aparut prea multe mitologii noi. In vreme ce cateva dintre aceste mitologii si discursuri noi incurajeaza atitudinea civica, cele mai multe intarzie si blocheaza, pur si simplu, dezvoltarea institutiilor pluraliste. Unele mitologii noi diminueaza sau anihileaza sensul responsabilitatii individuale, altele, ca intiativa normativa a unei societati civile, inspira optiuni ferme pentru drepturile omului si protejarea minoritatilor persecutate. Problema fundamentala este ca marxismul a fost o doctrina oraculara : departe de a fi stiinta transformarilor sociale idolatrizata de partizanii lui, marxismul a fost o eschatologie seculara, a carei functie principala a fost sa furnizeze un raspuns (chiar si unul mistificat) la dilema individului nevrotic, ranit de istorie. Potrivit opiniei lui Robert Tucker, succesul acestei soterologii nu poate fi explicat decat daca o consideram o colectie de afirmatii cu privire la pozitia ingrata a individului in lume si o proiectie a salvarii supreme ca o posibilitate intramundana. Alienarea poate fi surmontata hic et nunc, a declarat profetic Marx.’[39]

Cap.IV – Scurt istoric al Salvatorului la romani.

Romania a fost dintotdeauna tara in care mitul Salvatorului a putut ecloza in conditii optime, avand in vedere inclinatia spre fantasm si religiozitatea quasi-pravoslvnica a romanilor. Simplul fapt – destul de recent – al sanctificarii de catre Biserica Ortodoxa Romana (BOR) a sfintilor Stefan cel Mare si Constantin Brancoveanu arata permisivitatea spatiului public romanesc actual la mitologia Salvatorului, mai ales cand acesta este sau pare si sfant. Insa chiar in societatile mai evoluate din punct de vedere politic si/ sau cultural, ideea de Salvator apare adeseori in stransa legatura cu anumite stari de disconfort momentan ale corpului social, printre care : pesimismul, lipsa de orizont, insatisfactiile materiale, bulversarile sociale, ocupatiile straine (efective sau simbolice), oprimarea excesiva, nedreptatea. Dupa cum se stie, majoritatea covarsitoare a existentelor omenesti decurge anodin, banal, plictisitor, in plin spleen, cum ar veni ; iar daca acest banal mai este si cenusiu sau chiar mizer, ori atunci cand o proasta conducere sau birocratie statala, ca sa nu mai vorbim de un regim totalitar ori concentrationar, unde ‘drepturile omului’ – care dau fermec si sens, in ultima instanta, existentei umane – sunt calcate brutal in picioare, facand din viata omului fara insusiri [40] un infern de zi cu zi, un supliciu continuu, atunci ‘fandacsia e gata’ – cu vorba lui Nenea Iancu al nostru -, iar dorinta de a evada din realitate sau – in ultima instanta – de revolta este cu atat mai mare. Inconstientul colectiv se pomeneste astfel ca ravneste – fara a-si constientiza aceasta nostalgie, desigur – la un mare lider, la un erou salvator, care sa puna destinul individual al fiecaruia sub semnul maretiei sau macar sa-i dea un sens, un motiv in plus pentru a exista pe pamant.

Imaginarul colectiv romanesc, dupa cum stim astazi ca era structurat in Evul Mediu, era intesat de credinte magico-religioase si de asteptari politice ce tineau de supranatural. Coincidenta dintre formula uzuala pentru divinitate si cea pentru conducatorul politic al tarii („Domnul‘) este expresia cea mai clara a acestei confuzii intre puterea politica si cea religioasa. Din acest Ev Mediu s-au extras de altfel primele referinte ale mitului Salvatorului, la romani. Pana si astazi, unul dintre locurile comune folosite de politicieni, cand vor sa para fermi, este apelul la Vlad Tepes, ca simbol al stoparii rapide si violente a hotiei. Dar si Mircea cel Batran ori Mihai Viteazul, Stefan cel Mare ori Constantin Brancoveanu, de care am mai amintit, pot fi modele tipice pentru eroii salvatori din zilele noastre.

Salvatori au fost sau au dorit sa fie – in timpurile noastre mai moderne – Tudor Vladimirescu, pasoptistii, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, generalul Alexandru Averescu, Regele Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu, generalul Ion Antonescu, Nicolae Ceausescu (care a atins o adevarata ‘culme’ in acest sens, ambitionand sa fie identificat cu toti eroii tutelari din istoria neamului), Ion Iliescu & Frontul Salvarii Nationale (sic!), Monarhia care salveaza Romania (sic!), Golania sau Piata Universitatii, cu al sau Marian Munteanu, Conventia Democratica din Romania, ce clama ca in 200 de zile va realiza schimbarea multasteptatasi ne va salva, Alianta ‘DA’, care ne va salva si ea de baronime si de tagma coruptilor, tribunul Corneliu Vadim Tudor, care ne va salva de mafioti, de unguri, de tigani si de oculta mondiala, apoi – insa de fapt mai inainte – americanii salvatori, in fine NATO & Europa, si, ultissimul de pe lista – iarasi, vezi bine, ‘cu voia dumneavoastra’ – ‘razboinicul luminii’, Gigi Becali[41] Apelul tuturor acestora la o simbolistica mitica sau mitizata (unitatea nationala sau etnica, trecutul national glorios si luminos, sau, din contra, viitorul luminos, unicitatea romaneasca, diversele amenintari interne – masonii, evreii, homosexualii, securitatea, comunizmul etc – sau externe, in special rusii, terorismul international, sau pericolul nuclear, europa unita etc) furnizeaza combustibilul pentru alimentarea miturilor salvatoare. Fiecare dintre acesti salvatori identifica si mobilizeaza asteptarile populare si fiecare a avut sau are momentul sau – „his finest hour‘. Acesti salvatori tind aproape toti sa se situeze intr-un fel sau altul in preajma divinului, iar daca nu – macar a miticului, nu-i asa ? Constient sau nu, ei s-au dorit adevarate epifanii ale sacrului (cu o expresie mai sofisticata) intr-o lume quasi-desacralizata. Un exemplu graitor, in acest sens, este liderul Miscarii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu (pe care ar vrea sa-l imite in zilele noastre, pe undeva, Corneliu Vadim Tudor). Scriind despre miscarile de extrema-dreapta din estul european dintre cele doua razboaie mondiale, Nicholas Nagy-Talavera[42] isi amintea o secventa din copilaria-i transilvana. O vizita a lui Corneliu Zelea Codreanu (a ‘Capitanului’ Miscarii Legionare) intr-un sat din Ardeal s-a transformat intr-un eveniment mistic, autorul citand o batrana din multime care, uitandu-se la Capitanul incalecat pe cal alb, le soptea celor din jur: „E trimis de Arhanghelul Mihail![43]. Toate acestea arata ca un lider charismatic nu poate fi totusi inlocuit – cel putin intr-o lume ca a noastra, cu doar vagi traditii democratice sau mai putin civilizata, in sens occidental, fireste – de o birocratie statala oricat de competenta si de eficienta ar fi aceasta, birocratie care poate trezi cel mult o acceptare si supusenie tacuta, dar in nici un caz o adeziune entuziasta la proiectele sale de dezvoltare sociala, si cu atat mai putin atunci cand aceste proiecte presupun eforturi uriase sau prea putin ‘placute’ din partea ‘poporului’ – cum ar fi, sa spunem, integrarea europeana, in cazul nostru, al romanilor de azi. Si deci, ca ne place sau nu, la noi – dar si in alte parti, nici o grija -, oamenii obisnuiti voteaza in primul rand oameni – pe cat se poate de charismatici, nu-i asa? – si nu structuri birocratice, oricat de perfecte.

In Romania de azi, salvatorul indeplineste functii oarecum diferite de cele pe care le avea in trecut (pana – sa zicem – la jumatatea secolului 20). Desi Salvatorul trebuie sa raspunda in orice epoca nevoii mai generale de reasigurare simbolica (adica de linistire / reconfortare a publicului si de afirmare a unei directii clare pentru viitorul sau, prin resuscitarea sperantei), astazi – intr-o lume bulversata de ‘iesirea din infern’, din ‘Lagarul Socialist’ sau Gulag[44] si intrarea in ‘jungla capitalista’ – se asteapta de la el in primul rand sa faca ordine si dreptate. Aceasta ordine include reducerea la minimum a protestelor diferitelor grupuri, reducerea (fie si doar mediatica!) a infractiunilor, pedepsirea (macar simbolica!) a cazurilor de imbogatiri ilegale si a coruptilor, redarea unei anumite preeminente unor institutii puternic ierarhizate cum ar fi Armata, Politia, Biserica, chiar si birocratia de stat sau serviciile secrete. Pe linia acestui ultim tip de Salvator (salvatorul care-face-ordine, precum altadata IMGB – ‘imeghebe face ordine!’ [45]), Romania de azi a consumat deja experienta C.V. Tudor – Vadim, care in anul 2000 a ajuns in turul 2 la alegerile prezidentiale, dar care dupa aceea a inceput sa stagneze in barometrele de opinie publica, daca nu chiar sa dea inapoi, fie din pricina unor incongruente si extremisme vadit nelalocul lor, din discursul sau politic, fie datorita ‘tradarilor’ masive ale fostilor sai tovarasi de idealuri nationalist-peremiste, incununate de tot atatea ‘demascari’ ale ‘dictatorului Vadim’ de catre aceiasi fosti tovarasi si oameni de incredere (faimoasle – deja – defectiuni ale unei serii nesfarsite de fosti lideri PRM, incepand cu Radu Theodoru si sfarsind, recent, cu poeta, ex-luptatoare pentru drepturile basarabenilor si pentru ‘unirea cu tara’, Leonida Lari), fie – mai ales – de faptul ca Alianta ‘Dreptatea si Adevarul’ a preluat ‘din zbor’, pentru ea insasi si pentru candidatul sau Traian Basescu, paradigmele mitului Salvatoruluicare-face-ordine-si-dreptate si care ii va trage pe corupti in tepe, recuzita cu care, de altfel, ADA a castigat ultimile alegeri, atat pentru parlament, cat si pentru presedintie. Aceste exemple arata ca mitul Salvatorului nu e nicidecum epuizat in politica romaneasca de azi, vezi bine

Cap.V – Frontul Salvarii Nationale & salvatorul Ion Iliescu.

Este destul de limpede de-acum ca evenimentele din decembrie 1989 s-au montat pe o clasica operatie de dezinformare, rezultand in final o diversiune politica bazata pe mitul salvatorului providential, asociat cu mitul conspiratiei malefice (cel putin in prima faza a revolutiei). Este clar ca discursul politic dominant din timpul revolutiei din 1989 si din perioada urmatoare a fost subordonat unui urias scop dominant, fiind un discurs aproape mono-ton pe plan intern, insa desigur ca nu singular in tarile din fostul Lagar Socialist, tipul respectiv de discurs aparand cam peste tot in Estul post-comunist, mai ales in tarile controlate de fostul KGB[46]. Scopul sau target-ul discursului politic de care vorbim a fost acela de a mentine la putere, intr-o lume teorietic eliberata de stafia comunismului, fostul ‘detasament de avangarda al clasei muncitoare‘ din regimul comunist, ‘detasament’ pe care l-am putea numi, cu o sintagma nu foarte academica, insa sugestiva, al activistilor si securistilor, discursul cu pricina urmarind sa inoculeze opiniei publice, in mod persuasiv, la nivelul mentalului sau colectiv, o imagine a realitatii diferita decat aceea de fapt.

Cine au fost “activistii”? Au fost oamenii forte ai Partidului Comunist Roman – deci nu membri de partid de rand -, asadar oamenii pe care partidul comunist s-a bazat in actiunea de indoctrinare, manipulare si in ultima instanta de supunere si dirijare a “maselor largi populare de la orase si sate’. Despre acest Partid al activistilor (care in nici un caz nu era partidul “poporului muncitor”, cum pretindea Statutul PCR, fiindca partidul se reificase deja demult, devenind un fel de Golem anti-democratic, organizat si functionand in mod similar Kastelului[47] kafkian, sa zicem, ori structurii ierarhice concentrationare – Big Brother – sugerate de Orwell in romanul “1984”) un poet-activist[48] a scris niste versulete celebre in iepoca : ‘Partidul e-n toate: e-n cele ce sunt / Si-n cele ce maine vor rade la soare’. Profetice cuvinte, intr-adevar! Caci, desi bazele regimului comunist s-au prabusit incepand din decembrie 1989, cei mai multi dintre fostii „tovarasi” (cu exceptia celor care au fost rezervati pentru rolul de „tapi ispasitori”, deci oamenii „clanului Ceausescu”, in primul rand, apoi „caracuda” mai marunta „de partid si de stat”) se regasesc chiar si astazi in prim-planul vietii publice si economice autohtone, centrale sau locale, ori sunt diseminati sau „infiltrati” in mod discret cam peste tot, in primul rand in PSD, apoi in toate celelalte partide, in proportii aproape egale, in fine, in organele legiuitoare, in administratie, autoritatea judecatoreasca etc.

Sa vedem acum cine au fost „securistii”. Au fost oamenii mai mult sau mai putin „secreti” ai fostului regim politic, incadrati in principal in fostul Departament al Securitatii Statului (DSS), cu directiile si serviciile sale specializate, inclusiv securistii „acoperiti” sub diferite slujbe civile, insa cu totii „lucrand’ pentru acelasi scop (chiar oamenii securitatii isi ziceau intre dansii „lucratori de securitate”): pentru garantarea Statului comunist si deci a Partidului Comunist Roman, partid care practic s-a confundat cu structurile statale, cel putin dupa 1980 incoace. Asa fiind, putem spune ca securistii au servit Romania si pe cetatenii acesteia exact in aceeasi masura in care si PCR a facut-o : deci destul de indoielnic, nu-i asa? cel putin daca judecam dupa faptul ca regimul comunist a fost condamnat vehement de istorie si de istorici, inclusiv de actuala clasa politica, ce va tine cont – cat de curand – de concluziile Comisiei Tismaneanu.[49] Iar daca ne gandim ca la randul sau PCR incepuse sa se confunde de la o vreme cu Ceausescu si cu interesele „camarilei” acestuia, rezulta ca Securitatea nu a avut decat menirea de a asigura siguranta dictatorului. Si atunci, normal ar fi fost ca dupa ce dictatorul a fost silit sa fuga, activistii si securistii, garantii din trecut ai lui Ceausescu, sa se retraga ori sa fie retresi din prim-planul vietii politice, spre a permite aparitia fortelor regeneratoare, odata cu renasterea morala a poporului roman. Or, n-a fost asa, ci din contra: vazand ca practic nu avea cine sa le pericliteze locul din fruntea tarii, caci Securitatea avusese grija sa inabuse in fasa, prin metode mai mult sau mai putin violente, orice miscare de rezistenta fata de PCR-Ceausescu, oamenii fostului regim au inceput o ofensiva extrem de virulenta de dezinformare si de mistificare, in scopul de a convinge poporul roman si puterile democratice occidentale ca ei nu mai sunt ce-au fost, ci sunt de fapt exact oamenii de care era nevoie pentru a se face tranzitia linistita de la totalitarism la societatea democratica. Ei bine, chiar acesta a fost si este discursul politic practicat de cei care detin puterea in Romania, din 1989 si pana in prezent.

Realitatea istorica la care s-a aplicat discursul politic pe care il analizam a debutat cu „o minciuna mare cat secolul” (cum s-a exprimat un ziarist francez intr-o carte celebra)[50] : revolutia romana din decembrie 1989, „revolutie” pe care discursul politic postdecembrist – cel dominant – a prezentat-o ca pe un fenomen social spontan si regenerator, ca pe o revolta populara impotriva Dictaturii si Totalitarismului, iar Frontul Salvarii Nationale, entitatea politica „nascuta-n fum de batalii” (cum ar fi scris acelasi poet activist), a fost subsumat, dupa cum ii sugereaza de altfel chiar numele, Mitului Salvatorului, al eroului providential, cel care apare brusc din esenta luminoasa, pozitiva, a vietii si-i elibereaza pe cei buni („oamenii de bine”, cum li s-a zis in literalitatea discursului in cauza) de sub imperiul Raului, mantuindu-i, zdrobind Raul precum a zdrobit Sfantul Gheorghe fiara apocaliptica din Biblie sau precum a zdrobit Moise capul sarpelui cu toiagul. In paradigma Mitului Salvatorului din orice discurs politic profesionist eroul providential (care e tot una cu eroul civilizator din miturile esentiale ale civilizatiilor) apare intotdeauna asociat izvoarelor Luminii, energiilor purificatoare si regeneratoare: debuteaza cu aurora radioasa, evident, apoi cu soarele urcand pe cer, iar la nivelul personificarilor umane, se detaseaza chipul bland si radios al Eroului, privirea optimista, limpede si stralucitoare, zambetul larg, stenic si datator de sperante, fundalul floral alcatuit din flori in culori calde, rosii sau aurii, sugerand sanguinitatea vietii sau/si izvorul cosmic al luminii, fundalul sonor mobilizator, chemand la lupta impotriva Raului etc. Or, toate aceste conotatii ale discursului politic montat pe mitul Eroului Salvator, providential, se regasesc strictamente in recuzita revolutiei din Decembrie 1989: astfel, Salvatorul se numeste chiar Frontul Salvarii Nationale, el are ca simbol electoral trandafirul (exempli gratia), ca asociat sonor imnul „Desteapta-te romane!”, iar cel mai cunoscut slogan asociat lui Ion Iliescu, figura centrala si parintele FSN, a fost binecunoscutul :”Iliescu apare / Soarele rasare” , slogan despre care condeie stralucite ale intelighentiei sau ale gazetarimii noastre au compus la vremea respectiva pamflete savuroase, dar, dincolo de frumoasele figuri de stil, autorii pamfletelor au dovedit ca n-au priceput mare lucru din arta scriptorilor discursului politic dezinformator postdecembrist, a profesionistilor care se aflau in spatele recuzitei Revolutiei din Decembrie 1989, a Frontului Salvarii Nationale si a „eroului” Ion Iliescu insusi. La randul sau, Raul impotriva caruia lupta eroul bicefal FSN & Ion Iliescu era, bineinteles, „Odioasa si Sinistra Dictatura”, reprezentata initial prin cuplul Ceausescu si printr-un grup restrans de acoliti fanatici ai acestuia, grup despre care in zilele „de fior si ras” (cum s-a exprimat cineva, cu referire la zilele „revolutiei” romane) se spunea ca se ascunde prin catacombe sau prin cimitire si ca actioneaza in mod malefic, ucigand noaptea fiinte nevinovate, otravind fantanile, sabotand activitatea marilor inteprinderi, acest grup devenind faimos sub denumirea generica de „teroristii” si fiind asociat cu forte oculte, stranii si/sau straine. Se stie ca in simfonia clasica a discursului politic ce isi propune sa inoculeze in mintea auditoriului imaginea Raului ce provine dintr-o conspiratie malefica, acesta este asociat cu animalele sau cu fiintele respingatoare, care se tarasc ori se ascund, se furiseaza prin coclauri sau cotloane intunecoase, raspandesc otrava peste tot etc. ; or, aceste conotatii se regasesc strictamente in recuzita discursului politic „din vremea Zaverei” (recte revolutiei), asa cum a fost el propagat prin intermediul „Televiziunii Romane Libere” (unicul post TV la acea vreme, cu o forta de manipulare coplesitoare), in principal, precum si prin zvonul public impecabil intretinut prin „zvoneri” si „raspandaci” profesionisti, probabil agentii si infromatorii fostei securitati, inca activi. Ulterior, cand presiunea strazii, a incipientei Aliante Civice si a ramasitelor „partidelor istorice” a impus autorilor discursului politic si diversiunii din decembrie 1989 o alta realitate factologica, Raul a fost transferat de pe imaginea Dictatorului, Dictaturii si Teroristilor („teroristi” care au disparut brusc in neant, nefiind identificati nici pana azi) pe o noua paradigma malefica, reprezentata chiar de personalitatile partidelor istorice (Coposu, Diaconescu, Ratiu, Campeanu, C-tin Ticu Dumitrescu, Cunescu etc.), pe Monarhie (pt care pledau partidele istorice, PNTCD si PNL, mai putin PSDR), pe unele personalitati ale societatii civile (Doina Cornea, Ana Blandiana etc.), pe unii reprezentanti ai culturii (N. Manolescu etc.) si mass-media (P. M. Bacanu etc.), iar in ultima instanta asupra totalitarismului, dar nu si asupra comunismului si comunistilor, autorii discursului diversionist ferindu-se ca dracu’ de tamaie sa pronunte aceste cuvinte, – de ce oare ?

O cercetatoare a simbolurilor mitice folosite in discursul politic contemporan si mai ales in campaniile (electorale) de imagine (autoarea fiind specializata pe cercetarea mitologiei din discursul politic basarabean)[51] crede, cam exagerat, probabil, ca Ion Iliescu – eroul revolutiei salvatoare din 1989 – este cel mai reusit prototip de ‘Moise‘ contemporan, in sensul pe care il da cuvantului deja amintitul Raul Girardet.[52]. Interesant de observat ca discusul politic postdecembrist a asociat imaginea lui Ion Iliescu nu numai mitului salvatorului providential, profetic precum Moise (tipul respectiv de salvator fiind valabil strictamente in cei cativa ani predecembristi, cand a fost pregatita imaginea ‘salvatorului Iliescu’ si propulsata in mentalul colectiv pe cai submerse, in zilele ‘revolutiei’ propriu-zise si ai primilor 2-3 ani post-decembristi, sa zicem), dar si – apoi – mitului eroului ca „om de bine”, perfect normal si uman, adica „alaturi de oameni, impreuna cu ei”, cum suna lozinca fanion chiar a ultimei campanii prezidentiale iliesciene (din 2000), in care focusul imaginii exemplare se fixeaza nu pe providentialitatea „eroului”, ci din contra, pe mediocritatea sa si a destinului sau ; prototipul respectiv este un „om” perfect normal, atat prin locul sau natal (provine, in speta, dintr-un orasel de provincie, cum sunt sute in Romania), prin originea sociala „sanatoasa” (familie de muncitori, „cinstiti si saraci”), prin viata sa particulara (casatorit cu o doamna casnica, presupus buna gospodina, cu moralitate desavarsita, modesta si discreta). In retorica unui astfel de discurs, normalitatea personajului central nu mai este doar deliberat construita, ci ea devine „ostentativa”, cum spun specialistii, astfel ca auditoriul unui asemenea discurs (marea majoritate, in cazul nostru) este practic obligat sa se identifice cu personajul promovat prin tehnica de manipulare, personaj care capata in final o autoritate enorma, emanand din insesi vointele cucerite/ supuse / subsumate prin charisma personajului (augmentata infinit, gratie tehnicii manipulatorii) ale indivizilor ce compun Multimea, acest tip de erou corespunzand – atentie – mai degraba tipului Monsieur–tout–le–monde, al lui Schwartzenberg[53], decat salvatorului clasic, insemnand mai degraba omul simplu, lipsit de pretentii si care in­­cearca sa se identifice cu alegatorii sai. Dupa Roger-Gerard Schwartzenberg, liderul care isi doreste aceasta imagine va lasa impresia unui om ca oricare altul, neangajat politic, pe care nu ambitia personala, ci exclusiv dorinta de a sluji comunitatii il impinge sa candideze.[54] Nu-i asa ?

In concluzie, este suficient de clar, de-acuma, ca Frontul Salvarii Nationale, Ion Iliescu si chiar asa-numita Revolutie romana din 1989, in ansamblul ei, au jucat rolul clasic al calului troian, asa cum il cunoastem din istorie si din tratatele de dezinformare, acesta fiind darul otravit pe care ‘defunctul regim’ l-a lasat noii Romanii care trebuia sa se nasca dupa 22 decembrie 1989.[55]

Cap.VI – Monarhia salveaza Romania, Seniorul-martir Coposu, cele 200 de zile salvatoare ale CDR & mitul Golaniei.

In ianuarie 1990, vechiul militant taranist Corneliu Coposu, fost secretar personal al lui Iuliu Maniu si fost lider al tineretului taranist, impreuna cu alti fosti detinuti politici, ca: Ion Diaconescu, Gabriel Tepelea, Ion Popescu-Galbeni, Barbu Pitigoi, Constantin Ticu Dumitrescu, dar si cu Ion Ratiu, un vlastar din vita memorandistilor ardeleni, la ora aceea presedinte (in exil) al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi si cu alti vechi militanti anticomunisti au reinfiintat legal Partidul National Taranesc, partid care, dupa preluarea puterii de catre comunisti, in urma falsificarii alegerilor din 6 martie 1945, reusise sa supravietuiasca in clandestinitate. Fostii lideri ai PNT, in frunte cu marele Iuliu Maniu, fusesera azvarliti in inchisori, unde cei mai multi au si murit, in timp ce Corneliu Coposu, Ion Diaconescu si alti lideri taranisti mai tineri, dupa eliberarea din inchisoare (unde C.Coposu si I.Diaconescu indurasera un regim penitenciar de 17 ani fiecare!), au foat pusi sub stricta supraveghere de catre Securitate, insa chiar si in aceste conditii ei au reusit sa afilieze PNT-ul clandestin la Internationala Crestin-Democrata, astfel ca imediat dupa evenimentele din 22 decembrie 1989, Partidul National Taranesc a putut reaparea cu o structura organizatorica destul de consistenta si, in plus, afiliat la marea familie a crestin-democratiei europene, de unde si noua sa denumire: Partidul National Taranesc – Crestin si Democrat (PNTCD).

Imediat dupa reintrarea in legalitate a PNTCD, s-au reinfiintat si celelalte doua ‘partide istorice’: Partidul National Liberal (sub conducerea lui Radu Campeanu) si Partidul Social Democrat Roman (sub conducerea lui Sergiu Cunescu), iar liderii acestor partide, sub autoritatea morala a lui Corneliu Coposu, vor incepe furtunoase negocieri cu Frontul Salvarii Nationale, condus de Ion Iliescu, mamutul ‘apartidic’ sub ale carui falduri ‘salvatoare’ se ascundea de fapt fostul PCR si fosta Securitate, mai precis Nomenclatura de rangul 2 (deci practic ‘rezerva de cadre’ sau ‘pepiniera’ Partidului Comunist Roman) si o buna parte din nomenclatura ‘bratului inarmat al Partidului’, cum mai era denumita Securitatea. Scopul negocierilor era de a impune FSN-ului si lui Ion Iliescu ca in CPUNConsiliul Provizoriu de Uniune Nationala[56] – ‘apoliticul’ si ‘apartidicul’ FSN [57] sa aiba un numar de mandate cel mult egal (iar nu majoritar, cum ar fi vrut Frontul, ce-si aroga meritele revolutiei din decembrie 1989 si ale victoriei impotriva teroristilor) cu al celorlalte forte reprezentate in cadrul parlamentului provizoriu, printre care si mai sus-pomenitele partide istorice. Negocierile au fost sustinute, concomitent, de masive demonstratii pasnice si manifestatii organizate de catre partidele istorice si de ‘Alianta Civica’, inclusiv de celebra manifestatie cunoscuta sub numele de ‘Fenomenul Piata Universitatii‘ (si careia i se va pune capat prin mineriada din 13-15 iunie 1990), astfel ca FSN-ul a cedat si a fost de acord ca numarul de locuri distribuit in CPUN intre cele doua parti sa fie egal, insa, bineinteles, Frontul si-a pastrat presedintia CPUN, prin Ion Iliescu, precum si presedintia guvernului provizoriu nou format, prin tanarul si necunoscutul (pe atunci) Petre Roman[58]. De fapt, prefacandu-se ca cedeaza cu greu in cadrul bataliei politice din CPUN, FSN & Ion Iliescu au acaparat (aproape fara ca celelalte forte politice de opozitie sau ‘presa democratica’ sa bage de seama) toate posturile de putere administrativa[59] ce-i vor permite apoi sa organizeze si sa castige detasat atat alegerile din 1990[60], cat si alegerile din 1992, de dupa adoptarea noii Constitutii [61].

De notat amanuntul esential – cel putin in raport cu tematica acestui capitol – ca liderii cei mai de seama ai PNTCD, atat Corneliu Coposu, cat si Ion Diaconescu sau Ion Ratiu[62], erau cu totii promonarhisti, ei fiind de parere – si afirmand public si raspicat acest lucru – ca singura sansa ca Romania sa-si revina cat mai repede din marasmul comunist era reinstaurarea Monarhiei, prin Regele Mihai I, aflat in exil, insa gata oricand a-si relua coroana pierduta dupa abdicarea sa fortata din 30 decembrie 1947. Aceasta idee a fost preluata din zbor de catre cotidianul cel mai popular din ‘anii revolutiei’, Romania libera, ziar apropiat de partidele istorice (in special de PNTCD) si de ‘Alianta Civica’ (P.M.Bacanu, directorul ‘Romaniei libere’, era si vicepresedinte al ‘Aliantei Civice’), care a inceput sa titreze pe prima pagina, cu litere de-o schioapa si-n sute de mii de exemplare: ‘Monarhia salveaza Romania‘.

Din pacate, dupa ce trecusera aproape 50 de ani de la abolirea monarhiei, ani in care propaganda comunista nu incetase a prezenta Monarhia si pe regele Mihai ca pe o piovra[63]a trecutului intunecat si in conditiile in care criptocomunistii veniti la putere pe saua calului troian numit revolutia romana din 1989 nu au acceptat niciodata, cel putin in primii ani ai revolutiei, ca poporul sa fie informat in mod obiectiv, nepartinitor, asupra rolului istoric al Monarhiei in Romania, ci din contra, au pus in joc intreg aparatul de propaganda de care dispuneau discretionar – si in primul rand Televiziunea Publica, TVR, unicul post de transmisie TV pana la aparitia primului post privat, PRO TV, la 1 decembrie 1995 – spre a compromite si mai mult ideea de monarhie[64] si pe Regele Mihai I personal, astfel ca fortele politice care sustineau monarhia au sfarsit prin a parea in ochii opiniei publice majoritare teribil de anacronice, plus ca realmente incongruente si chiar deadreptul neserioase, din moment ce, desi personalitatile promonarhiste isi clamau nostalgia pentru vremurile de aur ale Monarhiei si exaltau valorile acesteia, totusi, bizar, respectivele personalitati n-au pregetat a prezenta candidati proprii la alegerile prezidentiale, asa cum au fost Ion Ratiu, candidatul PNTCD la alegerile din mai 1990, si Emil Constantinescu, candidatul Conventiei Democratice[65] la alegerile din 1992 ; dar si mai socant – din punctul de vedere al imaginii publice – a fost faptul ca unul dintre partidele istorice importante in acele vremuri postdecembriste, respectiv Partidul National Liberal, prin vocea presedintelui sau, Radu Campeanu, a vrut sa-l propuna pe Regele Mihai drept candidat al sau pentru alegerile prezidentiale din 1992, ceea ce a aruncat si mai mult in rizibil si grotesc imaginea Monarhiei, anulandu-i pur si simplu Regelui Mihai sansa de a mai juca vreun rol politic in salvarea Romaniei – familia regala abia mai reusind, in ultima instanta, sa-si salveze fostele proprietati[66]– si compromitand in mare masura, in acelasi timp, credibilitatea partidelor istorice ca salvatori.

Dar ceea ce va ingropa definitiv sperantele romanilor (ale celor ce nu erau legati prin fire vazute sau nevazute de fostul regim sau de mastile de ceara[67]ale acestuia) de salvare prin monarhie si prin partidele istorice a fost modul absolut diletant in care Conventia Democratica din Romania, care va castiga totusi – pe valul de schimbare – alegerile din 1996, atat parlamentare, cat si prezidentiale, prin Emil Constantinescu, va intelege sa-si gestioneze mandatul sau de 4 ani, perioada in care, in loc sa faca reformele profunde – inclusiv reforma morala promisa si mult asteptata de electoratul CDR, asadar desecretizarea dosarelor securitatii si aplicarea lustratiei (lucruri ce se incearca a se face abia acum), cat si o reabilitare eficienta a ideii de Monarhie, printr-o prezentare obiectiva, sincera si completa a acesteia (asa cum de altfel se angajase Emil Constantinescu in campaniile electorale 1992 si 1996) si sa dizloce astfel vechile structuri criptocomuniste, CDR s-a complacut in reforme destul de timide si intr-o continua si dezastruoasa – din punctul de vedere al imaginii publice – cearta pe algoritmul guvernarii[68], deci pe impartirea posturilor administrative aducatoare de ciolan, ceea ce a sfarsit prin a dezgusta definitiv electoratul schimbarii, care n-a ezitat a sanctiona drastic, la alegerile din 2000, PNTCD-ul, partidul ‘hegemon’ al CDR, socotit a fi (desi poate pe nedrept!) singurul sau in orice caz cel mai responsabil pentru aceasta nefericita gestionare a perioadei 1996-2000 de catre CDR & aliatii. Fiasco-ul deplorabil al CDR – entitate politica care cu ocazia alegerilor din 2000 va iesi definitiv din cursa politica loco – a fost rezumat cel mai plastic de insusi ‘eroul’ Convetiei Democratice, controversatul Emil Constantinescu, care in anul 2000 (cand va renunta sa mai candideze pentru inca un mandat de presedinte) a spus: ‘M-au invins securistii’. De fapt, il vor fi invins propriu-i orgoliu si diletantismul politic al echipei sale de consilieri, precum si ‘cei 15 mii de specialisti’, pe care se laudase CDR ca ii va aduce in politica si-n administratie spre a-si indeplini contractul de 200 de zile cu Romania si care specialisti s-au dovedit a fi – ca in binecunoscuta butada – doar trei: Luca si Matei

Sfarsitul iluziilor legate de mitul salvarii prin opozitia democrativa va fi incununat, ca un finis coronat opus, de prefigurarea chiar cu ocazia alegerilor din 2000, la care CDR va participa pentru ultima oara, a adevarului crunt ca Marian Munteanu [69], eroul Golaniei[70], e posibil sa fi fost – horribile dictu ! – provocatorul serviciilor secrete criptosecuriste, din moment ce el s-a vrut a fi, in anul 2000, candidatul la presedintie al Partidului Noua Romanie, condus de un alt pion iliescan, Virgil Magureanu, fost sef al SRI in vremea Pietei Universitatii[71]

Cap.VII – Tudor Vadimirescu si Gigi Becali, tribunul salvator si razboinicul luminii. Nationalismul si populismul post-comunist.

Isaiah Berlin, cunoscutul politolog contemporan, a spus: ‘Mi se pare ca toti aceia care, oricat de perspicace ar fi in alte privinte, au ignorat forta exploziva generata de combinatia dintre ranile mentale nevindecate (indiferent cum s-au produs ele) si imaginea natiunii ca o societate a celor vii, morti si inca nenascuti (oricat de sinistra s-ar putea dovedi aceasta atunci cand e impinsa spre punctul exasperarii patologice) au demonstrat o aderenta insuficienta a realitatii.’[72]

Radacinile nationalismului contemporan apar in zorii erei ideologice: mitul natiunii a fost creatia istoricilor, poetilor si filosofilor intr-o perioada in care statele-natiune pareau sa fie unitati politice prin excelenta. Mitul nationalist isi datoreaza forta hipnotica amestecului unic de pretentii stiintifice si emotionale. Ramane deschisa problema definirii termenului de fratie intru natiune; liberalii pun accent pe legaturile civice, in timp ce nationalistii militanti subliniaza puritatea etnica bazata pe originea comuna si un presupus destin comun. Cei dintai se pronunta in favoarea dialogului, tolerantei si includerii, cei din urma sustin si apara asimilarea, segregarea sau excluderea celor de origini diferite.

In tarile post-comuniste, printre nationalistii neliberali se intalnesc fosti comunisti, socialisti, neofascisti, conservatori traditionali si populisti care cauta ‘a treia cale’, banuita undeva intre comunism si capitalism. Ce-i uneste pe toti acestia este probabil convingerea ca indivizii trebuie sa nenunte la drepturile lor in favoarea aspiratiilor si intereselor colective. Pe de alta parte, o viziune liberala sau civica asupra nationalismului e sustinuta de unii fosti comunisti convertiti sincer la valorile societatii deschise ; pentru acestia, liberalismul nu inseamna inabusirea diferentelor etnice si a identitatilor de grup, ci un efort cultural si institutional pentru a diminua si organiza aceste diferente, suficient pentru a creste sansele coexistentei pasnice si cooperarii in beneficiu reciproc. Or, nationalismul radical se opune tocmai acestor valori ale cooperarii, tolerantei si dialogului.

Sfarsitul comunismului si noua era a conflictelor interetnice care a urmat Razboiului Rece au facut din nationalismul radical principalul concurent al liberalismului si al societatii civile. Nationalismul se substituie certitudinilor pierdute (de exemplu, in cazul comunistilor romani : ‘partidul-ceausescu-romania‘- ‘certitudinile’ Nomenklaturii ‘de partid si de stat’), el atenueaza anxietatile colective, diminueaza temerile si reduce indivizii la un singur numitor comun, cel mai de jos, la simplul dat al apartenentei etnice.

Nationalismul etnic apeleaza de cele mai multe ori la instinctele primare de unitate si identificare cu propriul grup. In perioadele de frustrari sociale, de exemplu, exista tendinta ca strainii sa fie demonizati sau transformati in tapi ispasitori. Nationalismul nu contribuie doar la prezervarea sentimentului identitatii etnice, ci totoodata reinventeaza traditia, regenereaza mitologia istorica, dau un continut transcendental sentimentului identitatii nationale. Mai intai, intelectualii sunt cei care produc discursuri nationale, apoi masele valideaza aceste discursuri, aceste majoritati, cu identitatile si certitudinile lor zdruncinate, bulversate, ‘nestiind cu cine sa voteze’, precum ‘cetateanul turmentat’, si tocmai ele asigura un teren fertil pentru inflorirea tuturor fantasmelor xenofobe si ultranationaliste.[73] Astfel, aproape toate noile constitutii adoptate in statele post-comuniste localizeaza sursa suveranitatii de stat in natiunea etnic majoritara, si nu in cetateanul ca individ. In mod potential, aceste constitutii discrimineaza minoritatile ; ele sunt folosite pentru a consfinti suveranitatea si privilegiile natiunii dominante, in timp ce pretentiile minoritatilor sunt taxate drept comportament anti-national.

Miturile nationaliste ii procura omului obisnuit sentimentele de mandrie, securitate si unitate atat de ravnite in ‘vremuri de bajenie’. Unii dintre dictatorii comunisti (de exemplu, Ceausescu in Romania sau Enver Hodja in Albania) au inteles ca retorica nationalista le-ar putea garanta mentinerea la putere, ei prezentandu-si regimurile autarhice ca reincarnari ale visului milenar de independenta al poporului roman (sau albanez, in speta). Dupa caderea mitului utopic al societatii colective si prabusirea dictaturilor comuniste, discursurile nationaliste au reintrat, paradoxal sau nu, in scena, pregatite sa umple aparentul vid ideologic, asa cum s-a intamplat in Serbia lui Slobodan Milosevici ori in Croatia lui Franjo Tudjman sau cum s-ar fi putut intampla in Rusia lui Jirinovski ori in Romania lui Vadim Tudor, daca acestia ar fi ajuns la putere. Slobodan Milosevici, ales secretar general al partidului comunist iugoslav in 1987, observand ce se intampla in jurul sau, mai precis vazand prabusirea comunismului, a abandonat principiile marxiste si s-a transformat intr-un demagog sarb hypernationalist, declansand abominabilele razboaie din anii ’90 din Iugoslavia (cu Slovenia, Croatia, Bosnia-Hertegovina, foste republici reunite in federatia socialista iugoslava), cu scopul de a crea in final Serbia Mare, insa rezultatul a fost ca n-a facut decat sa destrame Iugoslavia, ‘eroul’ Milo fiind in final arestat de catre Tribunalul Penal International, in a carui inchisoare va si muri recent (2006), in timp ce era judecat pentru crime impotriva umanitatii ; cat despre visul Serbiei Mari, se pare ca s-a ales praful de el, din moment ce chiar si Kosovo, provincia istorica a Serbiei, pare, din contra, gata sa se desprinda de aceasta, capatandu-si cel putin autonomia, daca nu cumva kosovarii vor dori sa se uneasca cu dusmanii cei de moarte ai sarbilor, albaezii musulmani. Un alt fost lider comunist, generalul Frajo Tudjman, a devenit in 1995 presedintele extrem de popular al unei Croatii independente, el urmandu-si cu succes strategia constituirii statului national omogen prin alungarea sarbilor din zonele in care locuisera de secole. Astfel, ‘tocmai pentru ca – in tarile postcomuiste, n.m. – spatiul social este imprevizibil, in sens negativ, alcatuit din societati civile slab dezvoltate si partide politice inca lipsite de consistenta, oamenii isi investesc aspiratia la solidaritate si sentimentul apartenetei la natiune. Mai mult, celebrarea comunitatii ca rezervor suprem al demnitatii umane este, de obicei, asociata cu exaltarea virtutilor militare, cultul statului si persecutarea gandirii independente[74].

Dupa parerea lui Vladimir Tismaneanu si a altora, intensitatea populismului etnocentric din sud-estul Europei, comparativ mai ales cu partea nordica a hartii post-comuniste, nu e pur si simplu consecinta manipularilor politice exercitate de cativa demagogi priceputi. Pentru a intelege ce se intampla, trebuie sa aruncam o privire asupra traditiilor locale, sa observam rolul religiilor nationale (in special al Bisericii Ortodoxe) si atitudinea lor fata de stat, intrepatrunderea dintre comunism si stalinism in culturile politice locale de dinainte de 1989 si, in cazul Romaniei si al Albaniei, izolarea extrema fata de lumea de afara. La asta se adauga si absenta oricarei analize complexe a experientelor pre-comuniste, mistificarea rezistentei antifasciste si denaturarile comuniste privitoare la relatiile interetnice. Tocmai datorita slabiciunii traditiilor civice si amintirilor despre liberalism, aceste societati difera de vecinii lor central-europeni. Ce-i drept, disidentii nu a fost totusi foarte populari in Ungaria si Cehoslovacia (compartiv cu Polonia), insa ei au impus totusi chiar si aici un concept al libertatii care se va dovedi fundamental pentru noile politici post-1989. Pe de alta parte, in culturile balcanice raportarea la conceptul universal al drepturilor individuale, tolerantei, alteritatii, acceptarii diversitatii etnice si egalitatii depline in fata legii a fost intotdeauna problematica. Asta nu inseamna sa negam existenta, in spatiul respectiv, a traditiilor liberale si pluraliste, ci, pur si simplu, sa le recunoastem precaritatea[75]

Sa ne oprim insa la ieroii nationalismului si populismului romanesc post-comunist, Corneliu Vadim Tudor si Gigi Becali.

Vadim (n.1949) a debutat la inceputul anilor ’70 ai secolului trecut ca ziarist la Agerpress, iar ca autor de fictiune literara cu un volum de poesii neoriginale ca stil si pasunist-patriotice ca tema, se intelege. Cam in acelasi timp se petrecu si momentu’ astral al vietii sale, intalnirea cu patronu’ „Saptamanii”, controversatul prozator Eugen Barbu, fost ofiter de jandarmi prin anii ’40, apoi activist cultural PCR, autor al unor opuri de simpla comanda politica („Soseaua Nordului”, „Un August in flacari”), dar si al unor romanturi si scenarii de film pitoresti („Groapa”, „Principele”, „Haiducii lui Saptecai”), scrise cu suficienta acuratete, iar pe alocuri cu surprinzator mestesug. Dupa ce i se incredinta conducerea nou-infiintatului saptamanal cultural al Uniunii Scriitorilor, „Luceafarul” (1966), unde publica o buna parte a generatiei de scriitori „saizeci”, E.Barbu (aflat perpetuu „la cutite” cu confratii din scriitorimea vremii, mai precis cu „aripa liberala” a acestora, care il suspecta de legaturi mult prea stranse cu activul de partid si de stat si, mai ales, cu Securitatea) fu debarcat curand de la conducerea prea „vioaiei” gazete (partidul – comanditarul ideologic absolut – ferindu-se sa intre in conflict deschis cu „lumea buna” & cat de cat ‘liberala’ a intelectualitatii romanesti, adversara lui Eugen Barbu, mai ales ca tocmai ne aflam in iepoca infloririi tanarului stejar din Scornicesti[76], iar Praga era in plina „primavara[77], insa primi in schimb, drept rasplata pentru vechile si credinciosele servicii de activist cultural, un debuseu numit „Saptamana culturala a Capitalei”, unde „patronul” (cum il alintau intimii pe parintele faimosului erou picaresc Margelatu) isi mobiliza rapid o echipa dupa chipul si asemanarea sa, un comando de polemisti rai ‘de rupeau lantul’, prin gura carora nu conteni apoi sa se rafuiasca, pana la Revolutie, cu inamicii reali sau inchipuiti, practic cu toata „floarea” intelighentiei romanesti loco sau din diaspora, de la rivalul pe taramul prozei, Marin Preda, celebrul autor al „Morometilor”, la nu mai putin celebra fiica a primicerului modernist E.Lovinescu, Monica Lovinescu, autoarea emisiunii „Teze si antiteze la Paris”, ce se transmitea saptamanal la radio „Europa Libera” si era urmarita de toata suflarea noastra intelectuala, sau la mai tanarul, dar nu mai putin celebrul cronicar de la „Romania literara” – socotita, in iepoca, bastionul „rezistentei prin cultura”-, universitarul si criticul Nicolae Manolescu [78]. Din echipa de „baieti rai” a „patronului” Eugen Barbu nu putea lipsi, ati ghicit, C.V.Tudor, cel mai negru in cerul gurii dintre ei si de departe, vai, cel mai talentat Deocamdata, Vadim isi facea mana ca sicofant cultural, articolele sale polemice din „Saptamana” fiind percepute ca veritabile denunturi impotriva unuia sau altuia dintre scriitorii „aripii liberale” a intelighentiei iepocii, „note” dupa care „paratul” intra automat, se spune, in colimatorul Securitatii. Alta marota ori sarcina de serviciu a lui CVT erau editorialele politice, implementate obligatoriu pe un ton bombastic-nationalist si supertamaios la adresa „conducatorilor iubiti”, cu ocazia deselor aniversari scornicesteano-partinice, iar cand CVT simtea nevoia sa-si mai indulceasca limba specific-pamfletara, destinata exclusiv vituperarii inamicilor lui Nea Jenica[79], ai culturii neaose si ai patriei proletare si pur-nationale (inca de pe atunci!), imbraca haina dalba a unui poet ingenuu, sentimental si gratios-patetic, dedicandu-si suavele cantari „maicutei noastre dragi”, „tovarasei de lupta si de viata” a ieroului Ceausescu, „savantului de renume mondial”, deci ‘Cabinetului Doi’[80], Elena Ceausescu[81]

Dupa o scurta retragere in umbra, imediat dupa evenimentele din decembrie 1989 si dupa ce Corneliu Coposu, asa cum a declarat acesta, i-a refuzat intrarea in PNTCD, Corneliu Vadim Tudor, impreuna cu Eugen Barbu (care in curand va deveni vioara a doua in tandemul ex-saptamanist) au gasit sprijin la conducerea FSN, deci la Ion Iliescu si Petre Roman personal, care le-a dat binecuvantarea pentru infiintarea in 1990 a revistei ‘Romania Mare’, unde cei doi temuti pamfletari s-au pornit sa atace virulent opozitia democratica, in special pe liderii partidelor istorice, disidenta romaneasca si personalitatile intelighenkiei, adica sa faca aproape exact ceea ce facusera si inainte de 1989 la Saptamana. In acelasi timp, Romania Mare deborda de limbajul nationalist, sovin si antisemit, ceea ce i-a atras o certa popularitate in randul dezmostenitilor soartei, deci in primul rand al membrilor fostei nomenclaturi ceausiste si ai fortelor de represiune comunista (securitate, militie, armata) afectati nemijlocit de timidele masuri de destramare a ‘vechilor structuri’ incercate de guvernul Petre Roman, ‘Romania Mare’ devenind totodata populara si in randurile maselor largi afectate de incipientele masuri de liberalizare economica si care mase au cazut, bineinteles, in capcana celor care clamau demagogic pe toate canalele : ‘Noi nu ne vindem tara!‘, in timp ce chiar ei o furau vartos prin ‘firmele capusa’ et aliis ejusdem farinae, dezinformand bineinteles poporul[82], in sensul ca de vina pentru toate relele ce-au cazut pe capul bietului roman sunt numai partidele istorice, regele, disidentii gen Doina Cornea[83] sau Paul Goma[84] sau membrii intelighentiei liberale, gen Nicolae Manolescu, iar nu situatia mostenita de la vechiul regim, si in nici un caz eroii pozitivi ai FSN, revolutionarii zambitori, buni si luminosi care, vai, chiar ei vor incuraja sau – in unele cazuri, nu-i asa? – executa direct sau prin faimoasele capuse[85] cel mai mare jaf din istoria Romaniei, mascati, din contra, in salvatorii tarisoarei noastre dragi si parand a fi alaturi de oameni, impreuna cu ei[86]. In urma acestui jaf istoric, Silviu Brucan[87] a putut conchide ca 90% dintre marii nostri capitalisti de azi sunt fosti activisti si securisti.[88]

Vazand succesul de care se bucura ‘Romania Mare’, C.V.Tudor si Eugen Barbu vor infiinta Partidul Romania Mare, sub presedintia lui Corneliu Vadim Tudor, partid care va intra cu cativa deputati si senatori in parlamentul rezultat in urma primelor alegeri generale de dupa adoptarea Constitutiei din 1991 si care, alaturi de Partidul Democratiei Sociale din Romania (PDSR, fostul FSN, viitorul PSD, condus de Ion Iliescu), Partidul Unitatii Nationale Romane (PUNR, condus de Radu Ceontea si Gheorghe Funar) si Partidul Socialist al Muncii (PSM, condus de fostul prim-ministru ceausist Ilie Verdet si de fostul poet de curte, Adrian Paunescu) va constitui asa-numitul patrulater rosu, deci platforma parlamentara necesara PDSR-ului spre a constitui majoritatea necesara spre a sutine guvernul condus de Nicolae Vacaroiu (1992-1996). Folosindu-se de tribuna parlamentului, cat si – in continuare – de revista ‘Romania Mare’[89], al carei tiraj va creste de la un an la altul, C.V.Tudor, sociolog de profesie, plus un pamfletar redutabil si un maestru al demagogiei a reusit sa proiecteze incet-incet (ajutat fiind probabil si de centrul national – ca sa zic asa – de diversiune politica) in orizontul de asteptare al unei anumite parti din electoratul romanesc al anilor ’90 imaginea unui salvator nationalist, care atunci cand va veni la putere ii va mantui pe romani de tot felul de pericole, pe care ‘Romania Mare’ n-a incetat a le striga pe drumurile sale propagandistice ; aceste pericole fiind – e.g. – mafiotii, ungurii, tiganii, evreii, oculta mondiala s.cl.,s.cl. Rezultatul acestei competente – acesta e cuvantul, din pacate – politici ultrademagogice (asemanatoare cu a lui Vladimir Jirinovski in Rusia) nu a intarziat sa apara, in ciuda faptului ca TVR inca nu primise ‘verde’ pentru popularizarea deplina a lui CVT prin programele sale : astfel, la alegerile generale si locale din 1996 CVT si ‘Romania Mare’ au beneficiat de un plus important de voturi fata de alegerile precedente, ‘Romania Mare’ devenid a treia forta politica a tarii, dupa Conventia Democratica si PDSR ; iar la alegerile din 2000, PRM si Corneliu Vadim Tudor vor atinge apogeul evolutiilor lor politce, PRM obtinand circa 20% din voturile pentru parlament (precum si un mare numar de primari si consilieri locali), iar C.V.Tudor calificandu-se in ‘finala mare’ a alegerilor prezidentiale, alaturi de Ion Iliescu, devansandu-i pe Teodor Stolojan, candidatul PNL, Mugur Isarescu, candidat independent sustinut si de CDR 2000 (care nu a avut candidat propriu) sau Petre Roman, candidatul PD.

Dupa acest apogeu, pare insa sa fi inceput declinul lui C.V.Tudor si al partidului sau. Treptat, ‘tribunul’[90] a fost parasit de vechi comilitoni (Teodoru, Hamza, Mirescu, Mesca, Neacsu, Ciontu, Meir, Leonida Lari si multi altii), oameni care detinusera functii importante in organigrama partidului si care – mai rau – au sfarsit prin a demasca public ‘apucaturile dictatoriale‘ ale tribunului si moravurile grele ce zaceau in spatele firmei pe care scrie absolut demagogic (sau cel putin asa afirma ‘tradatorii’): Jos Mafia, sus Patria!‘. In plus, o falsa convertire, de ultima ora, al lui C.V.Tudor, care din antisemitul vanjos de pana mai ieri, a vrut sa se transforme peste noapte in mare prieten si protector loco al evreilor, cu surle si trambite si chiar cu aportul unui consilier de imagine din Israel[91], insa el nu doar ca nu a pacalit electoratul matur cu aceasta noua manevra dezinformatoare, insa va sfarsi prin a pierde si electoratul sau traditional, acela care se innebunea sa-l vada pe Vadim scriind la rubrica ‘Saptamana pe scurt’ din ‘Romania Mare’ ca ‘ungurii sunt mancatori de carne cruda de sub sa, ca stramosii lor, hunii’ ori sa-l admire cum ii anatemizeaza pe stalpii ocultei si ai ‘complotului mondial jidovesc. Desi va intra in parlamentul constituit dupa alegerile din noiembrie 2004, PRM va obtine un scor electoral sensibil mai mic decat in 2000, iar C.V.Tudor va ramane departe de ‘finala mare’ a prezidentialelor, ce se va desfasura de data aceasta intre Traian Basescu si Adrian Nastase. Iar de la o vreme, colac peste pupaza, C.V.Tudor are un fatal concurent chiar pe linia lui de atac electoral, in persoana unui nou salvator popular, – razboinicul luminii [92], Gigi Becali

Gigi Becali, cunoscut in urma cu doar cativa ani, ca un oarecare ‘finantator al clubului de fotbal Steaua Bucuresti’, este – sau cel putin asa se lauda el, efectiv ! – unul dintre cei mai bogati oameni din top 300 [93], originea acestei averi fiind dubioasa sau in cel mai bun caz necunoscuta, desi legenda care circula este ca Gigi Becali s-ar fi imbogatit, nu-i asa? din cresterea oilor (‘ciobanul Gigi’). El a inceput sa devina cunoscut in urma deselor aparitii la OTV [94], la ‘procesele etapei’, emisiuni de comentarii fotbalistice tinute saptamanal de mai toate televiziunile, succesul sau la public fiind asociat cu succesele sportive ale echipei de fotbal ‘Steaua’ Bucuresti, multipla campioana nationala, al carei ‘finantator’ va deveni Gigi Becali. Cu un an inainte de alegerile din 2004, Gigi Becali va prelua – pur si simplu – de la Viorel Lis [95] sigla PNG (‘Partidul Noua Generatie’), cu care insa nu va reusi sa intre in parlament, desi l-a avut drept consilier de imagine pe unul dintre cei mai apreciati politologi romani [96], beneficiind si de substantiale fonduri ; insa dupa alegeri, asa cum arata cele mai recente barometre de opinie publica, Gigi Becali si PNG au urcat spectaculos in sondaje, depasind pragul electoral de 5% si tinzand sa-l surclaseze pe celalalt salvator popular, Corneliu Vadim Tudor, care nu va intarzia – din aceasta cauza – sa-l atace violent pe Gigi Becali in revistele sale, ‘Romania Mare’ si ‘Tricolorul’. Imi voi permite sa inchei acest capitol cu o nota de subsol in care voi reproduce un fragment dintr-un profetic – cum se spune – articol pe aceasta tema scris de Viorel Padina, un poet apartinand generatiei 80 si un dizident mai putin cunoscut, din pacate, desi el este redactorul celui mai veritabil manifest anticomunist al Rezistentei romanesti, ‘Apelul catre Europa’ (1980)[97]

(va urma)

 

Anunțuri

11 răspunsuri to “Mitul Salvatorului in discursul politic din Romania post-comunista (1)”

  1. Marginalia non turpia Says:

    Foarte interesant. Merci. Îmi voi face vreme spre a ceti.

  2. Marginalia non turpia Says:

    Cum începui să citesc despre Mitul Salvatorului la romani, ceva mă lovi in creștet: românul nu are structura de fanatic. Nici in Bucovina mea, cum știu din experiență, nici în Moldova lui Creangă, nici în țara lui Mitică. În Ardeal, feri Doamne! Lungește turnul bisericii, se greco-catolicizează, se adaptează.

    Oi mai citi, vreme de-oi gasi.
    Sper la asta.

  3. Marginalia non turpia Says:

    Cu talibanismul politic, poate și alte surse: complexe de vinovăție, nevoia de a fi în trend etc.

  4. Marginalia non turpia Says:

    La etc.: lenea de a gândi cu mintea sa, frica de greșeli, ranchiunele pe unii și pe alții, spiritul de turmă (da, cu ciobănelu Salvator-Coach-Îndrumător), inconștientul colectiv pervertit contextual (ca să produc și eu concepte, trmendous). Eh, și alte.

  5. Marginalia non turpia Says:

    Da pentru ciobănelu ăsta, nu viața, ci vorbele le dam. la o nevoie ceva.

  6. AVP Says:

    Postare noua.

  7. stely Says:

    Mamăăă , ce multe comentarii !!! :))
    P.S.AVP, ai intrebat-o pe doamna Marginalia daca a citit topicul ? Pun pariu ca nu l-a citit.

  8. AVP Says:

    Da’ tu l-ai citit ? Nu de alta te-ntreb, dar poate începi naiba să pricepi şi tu câte cevaşilea despre „salvatorii” portokaki pe care-i tot votezi ca la baba-oarba (un joc de copii, nu te gândi la alte prostii…oops)

  9. stely Says:

    Ehe, habar n-ai cu cine am votat eu la europarlamentare . In nici un caz cu portokakiii. A, la prezidentiale este usor de ghicit. Voi vota cu candidatul dreptei.

  10. Marginalia non turpia Says:

    @AVP
    Un studiu inceput cu piciorul stang, te cam pune pe ganduri.

    Numai bine!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s