Justitia tovilor si baietilor (7) – ne intoarcem la Tribunalul Olt

După ce Curtea de Apel Craiova a casat sentinţa judecătorului ex-miliţian Barbu-Caraliu, în pofida opoziţiei procurorului de şedinţă „care e”, dosarul nr.3550/104/2012 s-a întors la Tribunalul Olt cu asterix, adică spre rejudecare, instanţa fiind obligată de data aceasta, potrivit normelor procedurale, să ţină cont de indicaţiile deciziei de casare. În consecinţă, tribunalul a pronunţat o încheiere prin care a cerut să-mi precizez acţiunea, iar cu ocazia precizărilor eu am oferit instanţei o nouă argumentaţie privind fundamentul juridic al cererii mele de dezdăunare morală şi materială, fundament care nu mai este bazat pe prevederile declarate neconstituţionale ale Legii nr.221/2009, ci pe Codul Civil, atât pe cel vechi, într-o primă ipoteză, cât şi pe cel nou, în ipoteza a doua. Dacă veţi avea răbdare să citiţi stufoasele precizări, veţi vedea că eu am găsit soluţia juridică pentru a depăşi impasul creat de demantelarea Legii nr.221/2009 prin ruşinoasele decizii ale Curţii Constituţionale, însă onorata instanţă s-a prefăcut că n-o bagă în seamă (ca şi Curtea de Apel, vai, mai târziu). Oare aşa se va întâmpla şi la CEDO? Vom vedea !

+++++++++++++++++++++++++++++++++

Incheierea Slatina-001

Tribunalul Olt

Dosar nr. 3550/104/2012*

Termen : 30.10.2013

Complet: CF4

PRECIZĂRI LA ACŢIUNE

formulate de Abălaru Viorel (Padina)

ONORATĂ INSTANŢĂ

Subsemnatul Abălaru Viorel, pseudonim literar Viorel Padina, domiciliat în Corabia, str. Caraiman nr.3, bloc E6, apart.9, Judeţul Olt, reclamant în cauză, prin prezenta şi în conformitate cu dispoziţiile Deciziei de Casare nr. 4014/17 Aprilie 2013 a Curţii de Apel Craiova şi ale Încheierii din 02 octombrie 2013 a Tribunalului Olt formulez următoarele precizări la acţiune.

I.În primul rând, rog Onorata Instanţă ca pe baza probelor aflate la dosar să binevoiască a constata, în temeiul art.4, alin. (2) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al măsurilor administrative abuzive prin care organele regimului comunist din România mi-au deschis cel puţin două dosare de urmărire informativă (D.U.I.), m-au reţinut, m-au urmărit, m-au „prelucrat” în public şi m-au anchetat ani şi ani, mi-au confiscat o serie de manuscrise, pe care nu le-am mai putut recupera nici până azi, iar prin Editura „Cartea Românească” şi prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste mi-au blocat apariţia unei cărţi premiate la concursul de debut din 1982, compromiţând-mi în mod grav o posibilă carieră literară de succes, iar toate aceste măsuri represive au fost luate contra mea exclusiv din cauza faptului că subsemnatul îmi exprimasem – în înţelesul art.2 alin 1 din OUG nr.214/1999, la care face trimitere art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009 – „protestul împotriva dictaturii, terorii comuniste, precum şi a abuzului de putere a celor care au deţinut puterea politică”, militasem „pentru democraţie şi pluralism politic”, pentru ”respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”, ba chiar făcusem ”„propagandă pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989”, manifestându-mi, în orice caz, „împotrivirea faţă de aceasta”, în mod „deosebit de duşmănos”, cum se exprimă organele represive în documentele pe care le-am găsit la dosarele de urmărire informativă (DUI) deschise pe numele subsemnatului şi pe care le-am putut consulta în arhiva C.N.S.A.S.

Principalele probe prin care înţeleg să dovedesc faptul că subsemnatul mi-am manifestat împotrivirea faţă de regimul comunist, în înţelesul art.2 alin 1 din OUG nr.214/1999, la care face trimitere art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009, precum şi existenţa măsurilor administrative represive, cu caracter politic, pe care regimul comunist le-a luat contra mea sunt următoarele:

1)    Din documentul de la Anexa nr. 1 a cererii mele introductive (fila 11 a dosarului de fond), document care este copia de la CNSAS a „Apelului către Europa” redactat de subsemnatul şi semnat împreună cu alţi 3 scriitori la data de 7 octombrie 1980 (apel reluat într-o variantă uşor diferită în august 1981, aşa cum am arătat în acţiunea introductivă – fila 3 a dosarului de fond), reiese că în plină eră comunistă, respectiv în octombrie 1980, când practic nimeni nu se gândea că e posibil ca regimurile comuniste să se mai prăbuşească vreodată, subsemnatul nu am pregetat totuşi să scriu şi să încerc să aduc la cunoştinţa lumii libere faptul că regimul comunist era asimilabil unui uriaş Lagăr de Concentrare, în care cetăţenii – simpli haftlingi – erau obligaţi să pună în practică o utopie „ilegitimă şi criminală”, cum s-a exprimat Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România;

2)    Din „Planul de măsuri” de la Anexa nr.2 (fila 17 a dosarului de fond) rezultă că Securitatea mă luase în vizor încă înainte de a fi iniţiat, redactat şi semnat, la 7 octombrie 1980, „Apelul către Europa”, deschizându-mi dosarul de urmărire informativă (D.U.I.) „Cronicarul” şi punând pe urma mea numeroşi informatori (inclusiv pe prietenul meu cel mai bun, în paranteză fie spus, care însă mi s-a deconspirat imediat, cu orice risc pentru el) ; în acest document, datat 5 septembrie 1980, se spune între altele : „Din informaţiile obţinute de organele noastre rezultă că ABALARU VIOREL născut la data de 29 octombrie 1950 în satul Gura Padinii comuna Orlea judeţul Olt, fiul lui Ştefanşi Paulina, de profesie jurist consult la Consiliul unic angro-industrial de stat şi cooperatist Izbiceni, are în preocupări crearea unor lucrări literare cu un profund conţinut duşmănos îndreptat împotriva orânduiri sociale şi de stat din ţara noastră”;

3)    Din procesul-verbal de percheziţie (fila 20 a dosarului de fond) rezultă că la data de 11.10.1980 Securitatea mi-a ridicat (în termenii documentului respectiv) din locuinţa mea de flotant un număr de 19 manuscrise diferite (după ce în ziua şi în seara precedentă fusesem anchetat la sediul Securităţii Olt, unde mi se reţinuseră alte 10 manuscrise, aşa cum dovedesc prin Anexa nr.1 la prezentele precizări), cea mai mare parte dintre manuscrisele „ridicate” sau reţinute conţinând creaţii originale, la care lucrasem ani de zile – între acestea dactilogramele „Apelului către Europa “şi „Poemului de oţel”, un jurnal personal de mare valoare documentară pentru opera mea (şi nu numai pentru opera mea, îmi permit să cred), precum şi alte manuscrise de importanţă cel puţin documentară, multe dintre acestea neregăsindu-se în dosarul de la CNSAS, iar pârâtul neproducând nicio dovadă că aceste documente mi-ar fi fost restituite sau că statul m-ar fi despăgubit între timp pentru „ridicarea” abuzivă şi pierderea lor ;

4)    Din radiograma aflată în copie la Anexa nr. 4 a cererii introductive (fila 24 a dosarului de fond) rezultă că la data de 19.10.1981 Securitatea judeţului Olt a organizat „prelucrarea” publică a cazului meu, la sediul UJCAP Olt, ocazie cu care participanţii (un număr de 19 persoane, colegi de serviciu, activişti de partid şi reprezentanţi ai presei locale) „au dezaprobat cu vehementza faptele savirsite de abalaru viorel, atentzionandu-l ca in viitor daca nu va renuntza la astfel de conceptzii ostile statului roman, vor sesiza organele de stat sa ia masurile legale”. Faptul că n-am fost condamnat penal, pe vremea comunismului, pentru acţiunile mele „profund duşmănoase”, ci doar prelucrat public, iar apoi urmărit non-stop, pentru comiterea infracţiunii de propagandă contra orânduirii socialiste, se datorează doar întâmplării că activiştii de partid şi securiştii nu voiau să se facă „scandal politic” în jurul cazului meu şi să se audă de mine la „Europa Liberă”, precum şi faptului că Nicolae Ceauşescu, care intenţiona să ia Premiul Nobel pentru Pace, nu voia să se spună că în RSR există deţinuţi politici, însă aceasta nu înseamnă că măsurile de intensă urmărire informativă şi de izolare culturală care s-au luat contra subsemnatului (cartea mea „Poemul de oţel”, care a fost premiată la concursul de debut al editurii „Cartea Românească” din 1982, a fost oprită de la apariţie, din cauza dosarului „pătat” de la Securitate, evident) n-au avut un efect la fel de devastator ca cum aş fi fost condamnat şi izolat într-o închisoare ;

5)   Din raportul – însoţit de un nou plan de măsuri – întocmit de Şeful Securităţii Oraş Corabia şi aprobat de şeful Serviciului I din Securitatea Judeţeană Olt, aflat la Anexa nr.5 a cererii introductive (fila 26 a dosarului de fond), rezultă că în 1986 mi s-a deschis un al doilea dosar de urmărire informativă, dosar „Poetu” (la şase ani după ce mi se deschisese D.U.I. „Cronicarul”), în cadrul căruia urmau să se desfăşoare măsuri de supraveghere a mea deosebit de elaborate, în care au fost implicaţi zeci de informatori şi ofiţeri de Securitate, iar acest lucru demonstrează că practic securiştii m-au tratat nu doar ca pe un „duşman de clasă”, ci ca pe un cobai social, ignorând ori dispreţuind faptul că sunt o fiinţă umană care are nevoie de intimitate, de încredere în semenii săi şi de demnitate ;

6)    Din anunţul reprodus în scan-ul de la Anexa nr.6 a cererii iniţiale (fila 28 a dosarului de fond), anunţ apărut la 7 august 1982 în revista „Luceafărul”, rezultă că un juriu de înaltă competenţă literară mi-a premiat volumul „Poemul de oţel”, alături de volumele altor 8 premianţi principali şi de volumele altor 8 premianţi secundari, premiul constând în promisiunea tipăririi manuscriselor premiate în cursul anilor 1982-1983., însă în pofida faptului că toate celelalte volume individuale principale, precum şi volumul colectiv al premianţilor secundari, s-au publicat în perioada 1982-1983, volumul meu nu a fost publicat decât după căderea regimului comunist. Şi aceasta în pofida faptului că subsemnatul nu doar că am insistat ca editura să-şi respecte promisiunea publică de recompensă, dar chiar m-am judecat cu editura „Cartea Românească” şi cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în dosarul 611/1987 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, – însă zadarnic (la fila 29 a dosarului de fond se poate vedea sentinţa Judecătoriei sectorului 1, pronunţată în dosar nr. 611/1987).Se îndoieşte oare cineva că apariţia volumului meu a fost blocată, „pe căi specifice”, de organele de securitate ale vremii, care nu puteau accepta ca iniţiatorul şi redactorul „Apelului către Europa” să capete notorietatea unui scriitor publicat şi premiat de cea mai prestigioasă editură a Uniunii Scriitorilor din RSR ?

Precizez că deţin şi alte numeroase probe prin care pot dovedi faptul că subsemnatul mi-am manifestat „împotrivirea faţă de regimul comunist”, în înţelesul art.2 alin 1 din OUG nr.214/1999, la care face trimitere art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009, precum şi existenţa reală a măsurilor administrative represive, cu caracter politic, întreprinse contra mea de fostul regim politic din România, însă consider că probele menţionate mai sus, precum şi restul probelor pe care le-am anexat cererii mele introductive, sunt suficiente pentru ca Onorata Instanţă să-şi poată forma convingerea fermă cu privire la îndreptăţirea subsemnatului de a solicita să se constate caracterul politic al măsurilor administrative care s-au luat contra mea, din cauza faptului că mi-am manifestat împotrivirea faţă deregimul comunist.

II. Al doilea capăt al cererii mele constă în pretenţia subsemnatului ca, după ce Onorata Instanţă va binevoi să constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive comise de prepuşii fostului regim politic totalitar contra mea, pârâtul Statul Român să fie obligat a mă despăgubi pentru prejudiciul moral şi material ce mi-a fost astfel cauzat cu suma (modică, după aprecierea mea, în raport cu prejudiciile materiale şi morale ce mi-au fost produse efectiv) de 50.000 de euro, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, sumă în legătură cu care, întrucât mi s-a cerut în mod explicit să precizez cuantumul daunelor morale distinct de acela al daunelor materiale, pe de o parte, şi – pe de altă parte – în absenţa unui cadru legislativ clar şi coerent, cel puţin în privinţa despăgubirilor acordabile pentru prejudiciile morale şi materiale provocate de regimul comunist poporului român (actualul cadru legislativ confuz şi impredictibil datorându-se faptului că legile în România de tranziţie au fost şi încă mai sunt făcute în mare măsură, din nefericire, de criptocomunişti şi criptosecurişti sau de moştenitorii politici ai acestora, care n-au nici un interes să se limpezească apele), fac menţiunea că las la aprecierea Onoratei Instanţe ca, în urma probelor administrate şi pe baza rolului activ al judecătorului, să stabilească cuantumul echitabil şi legal al daunelor morale şi / sau materiale la care am dreptul, după caz, astfel încât să se complinească suma totală cerută.

Cât priveşte probele pe care îmi bazez cererea de despăgubiri şi temeiul juridic al despăgubirilor, fac următoarele distincţii :

  1. Probatoriul şi stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale şi morale

1) În privinţa despăgubirilor materiale, probatoriul e constituit din documentele prin care am dovedit că organele de represiune politică ale fostului regim comunist mi-au „ridicat”(în terminologia „organelor” vremii) o serie de manuscrise pe care nu le-am mai putut regăsi la dosarele de urmărire informativă de la CNSAS şi pe care pârâtul Statul Român nu a dovedit că mi le-a restituit, cel puţin până în prezent, alte pagube cuantificabile material-patrimonial fiindu-mi produse, de asemenea, şi prin faptul că din pricina dosarului meu „pătat” de la Securitate editura „Cartea Românească” (principala editură a Uniunii Scriitorilor din RSR) a refuzat să-mi publice volumul „Poemul de oţel”, volum premiat la concursul de debut din 1982 al editurii, însă apărut abia în 1991, după căderea comunismului, cu consecinţa că la apariţia-i mult întârziată volumul meu a părut criticilor literari şi publicului de specialitate a fi defazat estetic sau chiar epigonic, ceea ce a produs prejudicii ireparabile posibilei mele cariere literare de succes.

Reamintesc, iată, aceste probe :

a)Procesul-verbal de percheziţie (fila 20 a dosarului de fond), document din care rezultă că la data de 11.10.1980 Securitatea mi-a ridicat (în expresia lucrătorului de securitate care efectuat percheziţia) din locuinţa mea de flotant din Izbiceni, judeţul Olt, un număr de 19 manuscrise diferite, cea mai mare parte dintre manuscrise conţinând creaţii originale, la care lucrasem ani de zile, între acestea un jurnal personal de mare valoare documentară pentru opera mea (şi îndrăznesc să cred că nu numai pentru opera mea), precum şi alte manuscrise de importanţă cel puţin documentară ; dintre cele 19 manuscrise diferite ridicate de Securitate nu am mai regăsit la dosarul de la CNSAS decât manuscrisele de la numerele de ordine (păstrez exprimarea originară) : „5 – un articol dactilografiat pe nume Avatarele unor generaţii”; două file din „6 – jurnal intim compus din 25 file scrise” ; „10 –poemul Evanghelia după mine” ; „15 – un articol Consilierul Cicerone”, restul manuscriselor fiind pierdute sau distruse, probabil ;

b) Extras din declaraţia pe care am dat-o la data de 10.10.1980 în faţa maiorului Păun Florea din cadrul Securităţii Judeţului Olt (a se vedea Anexa nr. 1 la prezenta), din care rezultă că subsemnatul am „consimţit”, chipurile, să predau Securităţii, „pentru studiu”, un număr de 10 manuscrise, din care nu am mai regăsit la dosarul de urmărire informativă de la CNSAS decât pe cele de la următoarele numere de ordine: „1) Apel către Europa”; ”2) Poemul de oţel”; ”3) Poemul de oţel (al II-lea exemplar)”; faptul că subsemnatul deţin actualmente, din întâmplare, alte variante, contemporane sau refăcute ulterior, ale unora din manuscrisele predate Securităţii la 10.10.1980 nu înseamnă că nu pot susţine, hic et nunc, că manuscrisele menţionate în declaraţia respectivă şi pe care nu le-am mai regăsit la dosarul de la CNSAS nu sunt pierdute sau distruse, căci se ştie că pentru un scriitor sau pentru un fond documentar variantele de lucru sunt tot atât de importante ca şi manuscrisele pe care le putem cataloga, prin convenţie, originale;

c) Sentinţa civilă nr.1352/20 martie 1987, pronunţată de Judecătoria Sectorului I Bucureşti în dosar nr.611/1987 (aflată la fila 29 a dosarului de fond), prin care judecătorii comunişti mi-au respins acţiunea prin care cerusem ca editura „Cartea Românească” să fie obligată să-şi respecte promisiunea publică de recompensă pe care mi-o făcuse în momentul când anunţase premierea volumului meu „Poemul de oţel” la concursul de debut pe 1981 al editurii şi informase că „volumele urmează să apară eşalonat în cursul anilor 1982-1983”. Astfel, deşi instanţa a reţinut că (citez din hotărârea cu pricina) „este adevărat că în numărul din 9.08.82 al revistei Luceafărul s-a anunţat că juriul concursului de debut al Editurii Cartea Românească a selectat pentru premiere din cele 397 manuscrise primite în redacţie un număr de nouă, printre care şi cel al reclamantului şi că în continuare se face menţiune că volumele premiate urmează să apară eşalonat în cursul anilor 1982-1983” (am închis citatul), cu toate acestea, în mod netemeinic, judecătorii fondului au conchis că (citez iarăşi din hotărâre): „aceasta însă nu este o promisiune de contract sau cum susţine reclamantul un antecontract de editare deoarece prin anunţul respectiv unitatea pîrîtă nu şi-a luat şi nici nu putea să-şi ia un angajament juridic valabil în calitatea sa de persoană juridică prin organele competente potrivit legii să o reprezinte”. Pasămite – aşa cum am subliniat chiar în recursul pe care l-am introdus la timpul potrivit împotriva hotărârii respective –, „judecătorii cererii mele s-au prefăcut că nu înţeleg că e vorba de un comunicat oficial într-un organ de presăşi că acest comunicat a fost publicat nu la iniţiativa revistei Luceafărul („revistă a Uniunii Scriitorilor din RSR”), ci la cererea expresă a editurii Cartea Românească, care l-a şi redactat. Nici un organ de presă din RSR (în care presa era monopol de stat şi supusă unei drastice cenzuri – nota mea, AVP) nu admite să publice decât texte semnate de autorii acestora, persoane fizice sau juridice. Este deci de la sine înţeles – am arătat în continuare în recurs – cărevista Luceafărul nu a publicat anunţul cu pricina decît pe baza unei dactilograme semnate de editura Cartea Românească, prin organele competente potrivit legii să o reprezinte, iar faptul că anunţul respectiv apăruse într-o formulare identică şi în revista România literară din 05 august 1982 arată limpede că editura Cartea Românească a acordat acestui anunţ caracterul unui înscris unic, oficial, intenţionînd ca prin el să descrie şi să stabilească o realitate certă, neechivocă, pasibilă de a fixa un raport juridic determinat.” Desigur însă că în pofida argumentaţiei mele, Tribunalul Bucureşti mi-a respins recursul, fiindcă aşa au sunat ordinele submerse ale organelor vremii, care nu puteau tolera ca redactorul „Apelului către Europe” să devină un autor publicat şi premiat;

d)Cronica literară semnată de Nicolae Manolescu la apariţia, după revoluţie, a „Poemului de oţel” şi publicată în nr.4/1993 al revistei „România literară”, cronică în care se spune, între altele: „Apărută în 1982, ea – cartea „Poemul de oţel” – l-ar fi situat pe Viorel Padina alături de Mircea Cărtărescu, neîndoielnic poetul generaţiei 80, la fel cum Nichita Stănescu a fost poetul generaţiei 60”(cronica poate fi citită la fila 31 a dosarului de fond). Precizez, în context, că scriitorul Mircea Cărtărescu a fost unul dintre candidaţii eligibili, cu şanse reale, la Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2011. Tot în cronica respectivă, Nicolae Manolescu (socotit, repet, cel mai important critic literar contemporan, în prezent ambasador al României la UNESCO) scrie: „Dacă cineva se îndoieşte că există o soartă a cărţilor, să citească Poemul de oţel. Aş vrea să spun de la început că mi se pare una din extrem de rarele cărţi în care se întrevede geniul poetic.” Or, această afirmaţie nu e puţin lucru, mai ales dacă ţinem cont că N. Manolescu n-a folosit calificativul „geniu” decât despre încă un poet în viaţă : Mircea Cărtărescu (nici măcar pe Nichita Stănescu nu-l gratulase cu o asemenea afirmaţie). Deci iată ce am pierdut subsemnatul datorită măsurilor administrative întreprinse de pârâtul Statul Român prin prepuşii săi temporari (securişti, activişti de partid sau activişti culturali, precum cei de la editura „Cartea Românească” sau de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) contra mea : mi s-a distrus în efigie o posibilă carieră scriitoricească de excepţie, prin care aş fi putut accesa „alături de Mircea Cărtărescu”, deci în topul scriitorilor români (şi nu numai). O spune chiar Nicolae Manolescu, în aceeaşi cronică: „Există între Cărtărescu şi Padina unele frapante asemănări, pe care, din păcate, întârzierea Poemului de oţel le transformă în epigonisme. În zadar vin eu acum şi afirm că o poezie ca următoarea a fost scrisă înainte de poeziile din Faruri, vitrine, fotografii şi că Padina n-avea nici o cunoştinţă de Cărtărescu atunci cînd a pus-o pe hîrtie. Poezia Haman venind va suna cărtărescian, aşa cum atîtea poezii ale lui Samson Bodnărescu de dinainte de 1872 sună eminescian” [1];

e) Pasajul din articolul binecunoscutului scriitor Bedros Horasangian (fila 32 a dosarului de fond), publicat în nr.51, din februarie 2001, al revistei „Observatorul cultural”, care întăreşte ideea pierderii ireparabile pe care am suferit-o subsemnatul datorită faptului că „Poemul de oţel” n-a apărut (din pricina abuzului vădit al autorităţilor comuniste) în momentul când a fost premiat la concursul de debut din 1982. Citez din articolul lui Bedros Horasangian:„Îmi aduc aminte de un caz nefericit: poetul Viorel Padina, considerat foarte bun şi talentat, n-a acceptat nici un fel de compromis, cartea lui n-a apărut, poemele lui n-au apărut atunci cînd ar fi fost cazul, iar apoi, după ELIBERARE (vorba îi aparţine lui Alexandru George) POEMUL DE OŢEL n-a mai interesat pe nimeni, poetul a pierdut trenul, cum s-ar spune, au apărut alte „priorităţi” şi „urgenţe” ale vieţii literare şi ale criticii de întîmpinare, poetul s-a lansat în atacuri furibunde împotriva lui Nicolae Manolescu, şi-a otrăvit sufletul cu o furie demolatoare, altminteri poate îndreptăţită[2];

f) Articolul de pe site-ul „Contributors” al celebrului politolog Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea statului Maryland din SUA, preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România (articolul se găseşte la fila 33 a dosarului de fond) reliefează, de asemenea, consecinţele dureroase – pentru subsemnatul – ale acţiunii mele disidente (citez) : „Viorel Padina, membru marcant al cândva celebrului “Cenaclu de luni”,  a suferit consecinţele acţiunii sale disidente, a fost marginalizat, calomniat, hăituit, hârţuit, turnat de oameni în care a avut încredere. Poet excepţional (nu sunt critic, îmi spun doar părerea de cititor), excelent eseist şi gânditor politic original (aici nu sunt chiar un amator), Viorel Padina a supus unei deconstruiri neiertătoare abuzurile, abdicările, miturile si iluziile unui sistem pervers si pervertitor, corupt si corupător. Scriind despre un alt disident (Dorin Tudoran) în anii 80, reluam titlul unei faimoase povestiri a scriitorului american Delmore Schwartz, “In Dreams Begin Responsibilities”. Tot din visul responsabilităţii s-a născut acţiunea disidentă a lui Viorel Padina, o acţiune, dar şi o pasiune, care nu a contenit până azi[3].

În ceea ce priveşte cuantumul valoric al daunelor materiale pe care le pretind pentru manuscrisele pierdute sau distruse ori pentru compromiterea unei posibile cariere literare de succes, consider că acesta poate fi stabilit printr-o expertiză judiciară de specialitate, la rigoare. E vorba în speţă, după părerea mea, despre nişte documente care chiar dacă n-ar avea nicio valoare literară, în sine, fac parte din fondul documentar al unui eveniment cu caracter de unicat în istoria noastră politică şi culturală recentă, respectiv sunt parte a istoriei „Apelului către Europa” sau – aşa cum s-a exprimat un binecunoscut autor şi cercetător documentar – a „singurului text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii 80[4], dobândind astfel, intrinsec, valoare de bunuri din patrimoniul cultural naţional. Conform Legii nr. 182/2000 privind domeniile de patrimoniu, patrimoniul cultural naţional cuprinde (între altele) : „(…) c) mărturii materiale şi documentare privind istoria politică, economică, socială, militară, religioasă, ştiinţifică, artistică, sportivă sau din alte domenii; d) manuscrise, incunuabule, cărţi rare şi cărţi vechi, cărţi cu valoare bibliofilă; e)documente şi tipărituri de interes special: documente de arhivă, hărţi şi alte materiale cartografice ; f) obiecte cu valoare memorialistică; ”etc. [5]

Evaluarea tehnic-judiciară a manuscriselor / documentelor pierdute sau distruse în beciurile Securităţii ar putea-o face unul dintre experţii nominalizaţi în Registrul experţilor pentru patrimoniul cultural mobil, de exemplu[6], iar pentru faptul că organele represive ale Iepocii mi-au ucis în efigie o posibilă carieră de scriitor sau publicist de succes, prin blocarea unei cărţi premiate la concursul de debut din 1982, consider că instanţa ar putea trage o concluzie semnificativă din textele scrise ale unor autori de prestigiu, veritabili experţi ai domeniului cultural literar, istoriografic sau documentar, precum Nicolae Manolescu, Vladimir Tismăneanu, Bedros Horasangian ori Sorin Cucerai, mărturii extrajudiciare, ce-i drept, dar nu mai puţin probante, pe care le-am menţionat mai înainte, inclusiv prin notele de subsol, iar pe această bază să se stabilească un cuantum just, la aprecierea Onoratei Instanţe, al despăgubirilor materiale ce mi se cuvin.

2)În privinţa daunelor morale, probatoriul rezultă implicit, după părerea mea, din probele despre care am făcut vorbire mai sus, prin care dovedesc nu doar faptul că am suferit pagube materiale importante, dar am suportat şi daune morale mult mai dureroase decât cele materiale, în condiţiile în care timp de ani şi ani am suferit – aşa cum just observă Vladimir Tismăneanu – consecinţele acţiunii mele dizidente, fiind „marginalizat, hăituit, hărţuit, turnat de oameni în care a avut încredere”, acestea fiind, trebuie spus, de altfel, doar o parte dintre imensele suferinţe morale pe care a trebuit să le suport pentru faptul că m-am împotrivit regimului „ilegitim şi criminal”.

Reamintesc, în context, că instanţele noastre judecătoreşti, investite cu judecarea unor pricini asemănătoare, au asimilat în mod constant fie şi numai – vorba vine, desigur – simpla acţiune de deschidere de către fostele organe de Securitate a unor Dosare de Urmărire Informativă (DUI) cu măsurile administrative cu caracter politic şi în consecinţă au acordat daune morale consistente în astfel de speţe (chiar dacă ulterior daunele morale vor fi fost anulate, ca urmare a apariţiei inomabilelor decizii CC de delegitimare). A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 8246/2011 din 18.11.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă, pronunţată în dosar nr. 4884/107/2009, în care se evocă sentinţa civilă nr. 528 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului Alba, prin care se admisese acţiunea formulată de reclamanta S.S. împotriva pârâtului Statul Român şi se constatase că fiul reclamantei, în prezent decedat, S.I., a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv s-a constatat că potrivit înscrisului numit „Plan de Măsuri” din dosarul de urmărire informativă „SAVA” al C.N.S.A.S. şi M.I. rezultă că în perioada 1979 – noiembrie 1984 fiul reclamantei, S.I., profesor de limba franceză şi română la Şcoala Generală Draşov, judeţul Alba, a fost lucrat în dosar de urmărire informativă de I.J. Cluj şi avertizat la data de 11 decembrie 1980, apoi a fost lucrat în aceeaşi formă de I.J. Vrancea[7].

Fac menţiunea că las la latitudinea deplină a Onoratei Instanţe stabilirea cuantumului daunelor morale ce mi se cuvin, în speţă, în cadrul sumei totale cerute.

  1. Temeiul juridic al daunelor materiale şi morale

Sigur, ar fi fost ideal ca daunele materiale şi morale ce mi-au fost cauzate prin măsurile administrative cu caracter politic probate mai sus (şi aceasta numai pentru că mi-am exprimat împotrivirea faţă de regimul comunist) să poată fi solicitate tot în baza Legii nr.221/2009, aşa cum a fost concepută şi edictată această lege iniţial, însă întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/21.10.2010 articolul 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în baza căruia se puteau solicita despăgubiri morale de către foştii oponenţi ai regimului comunist, persecutaţi politic, a fost declarat neconstituţional, iar prin Decizia de Îndrumare nr. 6/ 15.04.2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României (citez dintr-un text publicat pe blogul subsemnatului) „a definitivat opera de demantelare a Legii nr.221/2009, obligând instanţele de judecată care încă mai au pe rol procese pendinte de această lege să nu acorde daune materiale prin echivalent decât pentru casele ori alte imobile confiscate prin hotărârile de condamnare sau prin actele administrative represive (bunuri care oricum făcuseră obiectul Legilor de restituire nr.10/2001 şi nr. 247/2005), iar nu şi pentru bunurile mobile de care fuseseră spoliaţi bieţii rezistenţi anticomunişti şi care bunuri au fost astfel înghiţite, ca şi vieţile lor distruse, distorsionate ori reeducate prin experimente de tip Piteşti, Ferma Animalelor sau Arhipelagul Gulag, în imensa gaură neagră a infernului colectivist” [8] (am închis citatul), trebuie să identificăm, în cadrul legislaţiei noastre actuale precare sau neclare, din păcate, alte temeiuri juridice prin care să ne găsim dreptatea în faţa unei elite politice, legislative şi jurisdicţionale ce pare preocupată mai degrabă de cum să le prezerve pensiile şi privilegiile vechilor torţionari din „Lagărul Socialist”, decât să le facă dreptate românilor care s-au împotrivit regimului comunist, cu daune morale şi materiale incomensurabile pentru ei.

În ceea ce mă priveşte, înţeleg să mă prevalez, în speţă, de două raţionamente juridice alternative, pe care să-mi întemeiez cererea de dezdăunare morală şi materială produsă prin măsurile administrative abuzive luate de organele de represiune comunistă contra mea, ca urmare a faptului că m-am împotrivit regimului comunist, în înţelesul legii, şi în condiţiile în care Onorata Instanţă va constata, mai întâi,caracterul politic al acestor măsuri.

Astfel :

1)Un prim raţionament juridic porneşte de la ideea că Legea nr.221/2009 a operat o repunere a subsemnatului în termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr.157/1958 privind prescripţia extinctivă, iar această instituţie juridică îmi permite să pretind pârâtului Statul Român, după ce instanţa de judecată va constata­­ – în urma soluţionării cererii mele imprescriptibile, de altfel – caracterul politic abuziv al măsurilor administrative luate de organele represive comuniste contra subsemnatului, să cer să fiu dezdăunat, însă nu în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (pe care Curtea Constituţională a avut grijă să-l declare neconstituţional pentru „exces de dreptate” şi deci să-l facă inaplicabil la un an după apariţia legii, când Trezoreria Statului a constatat că daunele morale şi materiale pe care foştii tovi şi băieţi le-au produs opozanţilor comunismului sunt practic incomensurabile, iar dacă Statul actual ar fi obligat să le plătească ar risca să nu mai aibă bani pentru enormele pensii ale foştilor activişti şi securişti sau ale torţionarilor colectivişti), ci în baza art.998-999 din Codul Civil în vigoare la data comiterii faptelor ilicite ale prepuşilor statului comunist, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 6 alin. 2 din noul Cod Civil, potrivit cărora faptele juridice săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii lor (neretroactivitatea legii civile).

Ideea că Legea nr.221/2009 a operat o repunere a petenţilor în termenul general de prescripţie a fost susţinută şi de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie [9], de altfel, dar şi de alte instanţe [10]. Nu se poate susţine, aşa cum au procedat unele instanţe de judecată, că Legea nr.221/2009 nu ar constitui un motiv temeinic pentru a aprecia că s-a produs, prin ea, repunerea în termenul de acţiune pentru valorificarea unor pretenţii întemeiate pe dispoziţiile art.998-999 din fostul Cod Civil, fiindcă – după părerea subsemnatului – chiar contextul în care a fost edictată această lege, precum şi structura tehnic-juridică a drepturilor pe care ea le conferă justiţiabililor impun concluzia că legiuitorul a intenţionat să-i repună în termenul general de prescripţie pe cei interesaţi. Astfel, din faptul că cele două tipuri de acţiuni puse prin lege la dispoziţia celor ce au avut de suferit de pe urma prigoanei fostului regim comunist, şi anume: 1)dreptul de a cere instanţelor de judecată să constate caracterul politic al condamnărilor sau altor măsuri administrative abuzive la care au fost supuşi şi 2) dreptul de a cere să fie dezdăunaţi de Stat pentru condamnările sau măsurile administrative abuzive, cu caracter politic, sunt supuse unor regimuri juridice diferite, prima acţiune fiind declarată prin lege imprescriptibilă, iar a doua fiind prescriptibilă în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, rezultă că legiuitorul a operat, de fapt şi de drept, o repunere în termenul general de prescripţie, prevăzut de fostul Cod Civil, aşa cum a fost modificat prin Decretul nr.157/1958 privind prescripţia extinctivă, căci ce altceva s-ar fi putut întâmpla ? Dacă legiuitorul ar fi dorit să creeze un drept accesoriu special, care să fie legat exclusiv de dreptul principal statuat prin art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 (deci de dreptul de a se cere constatarea caracterului politic al condamnărilor penale sau măsurilor administrative abuzive comise pe timpul comunismului), atunci ar fi statuat că şi dreptul accesoriu de a cere despăgubiri este imprescriptibil, ca şi dreptul principal de a se cere constatarea caracterului politic al condamnărilor şi măsurilor administrative abuzive, pe care l-a statuat de la bun început imprescriptibil, însă realitatea este că prin art.5 alin. (1) din lege acţiunea de a solicita despăgubiri este declarată prescriptibilă în 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, termenul de 3 ani fiind, deloc întâmplător, chiar termenul general de prescripţie pentru acţiunile cu caracter patrimonial, aşa cum era prevăzut în Codul Civil atunci în vigoare.

Şi deci, din moment ce legiuitorul însuşi a procedat la repunerea mea – şi a oricărui justiţiabil interesat – în termenul general de prescripţie prevăzut de Codul Civil în vigoare la data săvârşirii măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, contra mea, înseamnă că pretenţia să fiu despăgubit moral şi material pentru prejudiciile suferite în baza art.998-999 din Codul Civil aplicabil este pe deplin legitimă. De altfel, chiar din faptul că Legea nr.221/2009 a avut o aplicabilitate limitată în timp, de la bun început, iar această limitare în timp coincide, în privinţa dreptului de introducere a unor acţiuni cu caracter patrimonial, în baza art. 5 alin. (1) din lege, cu termenul general de prescripţie, arată că legea respectivă n-a avut alt scop decât de a-i repune în termenul general de prescripţie pe cei care, din nu importă ce motive, nu beneficiaseră până în acel moment de legile reparatorii anterioare (Decretul-lege nr.118/1990, OUG nr. 214/1999, Legea nr.10/2001, Legea nr.247/2005 şi altele asemănătoare). Subliniez încă o dată că dacă legiuitorul ar fi dorit să creeze doar un drept accesoriu special, legat de dreptul de a se cere constatarea caracterului politic, atunci ar fi decretat şi acest drept accesoriu imprescriptibil, ca şi dreptul principal. Însă realitatea juridică este că în timp ce dreptul principal subzistă, iată, şi după ieşirea din vigoare a Legii nr.221/2009, prin ultraactivarea acestei legi, dreptul accesoriu se va fi stins, pentru cei ce n-au introdus acţiunea de dezdăunare la timp, în termenul general de prescripţie prevăzut de Codul Civil.

2) Într-o a doua ipoteză, raţionamentul juridic se bazează pe ideea că dreptul meu de a cere despăgubiri de la pârâtul Statul Român se naşte nu în momentul în care au fost comise măsurile administrative abuzive contra mea, aşa cum am dovedit, ci la momentul în care o instanţă de judecată imparţială constată, ulterior,caracterul politic al acestor măsuri, acceptând cererea mea principală, în speţă, iar în această ipoteză cererea mea de dezdăunare, accesorie cererii principale, nu se bazează pe art.998-999 din vechiul Cod Civil, ci pe art. 1349 şi art. 221 din noul Cod Civil, aşa cum de altfel a reţinut în considerentele Deciziei de Casare cu Trimitere nr.4014/2013 chiar Curtea de Apel Craiova.

După părerea mea, aplicarea în timp a legii civile, în speţă, se face în conformitate cu art. 6 alin. (5) din noul Cod Civil, unde se stipulează: „Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”. Or, în momentul în care în speţa de faţă se va constata caracterul politic al măsurilor administrative abuzive comise contra mea de organele represive ale fostului regim politic din România, acest act va constitui o situaţie juridică nouă, născută după intrarea în vigoare a Codului Civil actual, ceea ce-mi va conferi dreptul la acţiune, în baza art. 221 şi art. 1349 din Codul Civil în vigoare, şi pentru cererea mea accesorie cererii principale şi anume pentru cererea de acordare a unor despăgubiri pentru daunele morale şi materiale suferite pentru faptul că m-am împotrivit, în înţelesul legii, regimului comunist.

Reamintesc că potrivit art. 221 din Codul Civil în vigoare „Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat”, iar potrivit art. 1349 „(1) Orice persoana are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. // (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral. // (3) In cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului”.

Faţă de cele sus-arătate, rog să-mi admiteţi acţiunea aşa cum am precizat-o.

Abălaru Viorel (Padina)

[1] Nicolae Manolescu, „Soarta unei cărţi”, cronică publicată în România literară, nr.4, 4-10 februarie 1993, p.6 : https://viorelpadina.files.wordpress.com/2011/12/cronica-lui-nicolae-manolescu-din-romania-literara-19933.jpg

[2] Bedros Horasangian, „Pro FM”, articol publicat în „Observatorul cultural”, nr.51, februarie 2001, http://www.observatorcultural.ro/PRO-F.M.*articleID_3642-articles_details.html

[3] Vladimir Tismăneanu, A trăi în adevăr: Despre disidenţi în vremuri sumbre (Cazul Viorel Padina), în „Contributors.ro”, http://www.contributors.ro/cultura/a-trai-in-adevar-despre-disidenti-in-vremuri-sumbre-cazul-viorel-padina/

[4]Sorin Cucerai, „Interviu cu un destin”, în „Orizont”, nr.8/2006 :http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7651

[5]http://www.cimec.ro/scripts/RegistruExperti/PatrimoniulMobil_R1/Legea182art3.htm

[6]http://www.cimec.ro/scripts/RegistruExperti/PatrimoniulMobil_R1/sel.asp

[7]http://legeaz.net/spete-civil-iccj-2011/decizia-8246-2011

[8]Viorel Padina, „Criptocomuniştii şi criptosecuriştii au învins definitiv în România”, https://viorelpadina.wordpress.com/2013/05/10/criptocomunistii-si-criptosecuristii-au-invins-definitiv-in-romania/

[9] „Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au operat o repunere a reclamantului în termenul general de prescripție de 3 ani pentru a solicita despăgubiri pentru suferințele cauzate prin condamnare.”, ICCJ, Secția Civilă şi de Proprietate Intelectuală, Decizia nr.3827 din 10.05.2011, http://www.iccj.ro/cautare.php?id=62654

[10] „Curtea apreciază că termenul de prescripție nu începe să curgă la data de 01.01.1990, potrivit dreptului comun [art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1886 C. civ.], ci de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, care a procedat la repunerea în termen a persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru bunurile confiscate”, Curtea de Apel Timişoara, Decizia civilă nr. 837/R din 07.09.2011, http://legeaz.net/spete-civil/despagubiri-materiale-solicitate-in-baza-837-2011

Anunțuri

6 răspunsuri to “Justitia tovilor si baietilor (7) – ne intoarcem la Tribunalul Olt”

  1. Marginalia non turpia Says:

    Pot înțelege ce înseamnă să pierzi manuscrise. Și…oricât le-ai cere, pierderea asta nu se poate răscumpăra.

  2. AVP Says:

    Marginalia, repet: actiunea mea este una simbolica, o incercare – poate naiva – de dobandire pentru miile de fosti detinuti politici, aflati la apusul vietii lor, de altfel, a unei cai legale de surmontare a calusului pe care o Curte Constitutionala cinica si o putere politica iresponsabila l-au pus in gura Legii nr.221/2009, care in forma initiala le oferea acestor oameni un pic de alinare (la cererea Europei, de altfel). Nu mi-am facut niciodata iluzia ca voi castiga in tara lu Papura Voda, tov si baiat. Poate intr-o lume mai luminata, iata.

  3. Marginalia non turpia Says:

    Așa am perceput și eu această acțiune.

    În țara ”lu Papură Vodă” au rămas tare puțini dintre foștii deținuți politici. Pe asta s-o fi mizat?!

    O mare și nevindecabilă naivă, așa ca mine, te aplaudă de la balcon.

  4. AVP Says:

    Dacă ar fi fost să fac această acţiune doar pentru mine, aş fi făcut-o din iunie 2009, atunci când a intrat în vigoare Legea nr.221/2009. Însă am deschis acţiunea abia în preziua ieşirii din vigoare a acestei legi (iunie 2012), după ce am văzut cum guvernanţii, fie ei portokaki, roşii sau galbeni, au măcelărit Legea nr.221/2009 (prin ruşinoasele decizii ale CC şi prin la fel de ruşionasa deczie de îndrumare a INCJ), bătându-şi joc de puţinii supravieţuitori ai închisorilor comuniste şi de rezistenţii anticomunişti, câţi vor fi fost.

    Ca şi altădată cu comuniştii, am vrut să testez, pas cu pas, capacitatea de a face rău a justiţiei ro actuale, iar apoi să încercăm să reparăm acest rău, cu ajutorul justiţiei europene.

    Nu mai suntem singuri, ca altădată.

    Numai bine !

  5. Marginalia non turpia Says:

    Mulțumesc. În numele meu, și al altora din preajma mea și din alte lumi.

    Cu bine!

  6. AVP Says:

    Patria recunoscatoare, pai cum drea.

    Postare noua.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s