Justitia tovilor si baietilor (4) – primul recurs

 

DOSAR NR.3550/104/2012 AL TRIB. OLT
OBIECT DOSAR: despăgubiri Legea nr.221/2009

RECURS ÎMPOTRIVA SENTINŢEI CIVILE NR.2356/2012

Onorată Curte de Apel,

Subsemnatul Abălaru Viorel, domiciliat în oraşul Corabia……, Judeţul Olt, prin prezenta şi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt, introduc RECURS împotriva sentinţei civile nr.2356 din 25.10.2012, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia civilă, în dosar nr.3550/104/2012, hotărâre pe care o consider nelegală şi netemeinică şi pe care rog fie să o modificaţi, în sensul de a-mi admite acţiunea aşa cum am formulat-o la instanţa de fond, fie să o casaţi şi să o retrimiteţi primei instanţe pentru completarea probatoriilor.

Îmi bazez recursul pe art.304 pct.7 şi 9 şi art. 3041, coroborate cu art.312 Cod pr.civilă.

I. În primul rând, consider că hotărârea în discuţie este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de fond socotind în mod eronat că măsurile administrative pe care organele fostului regim comunist le-au luat împotriva mea nu au avut un caracter politic, întrucât aceste măsuri nu s-ar regăsi în mod formal între cele prevăzute  în mod expres în art.3 şi în art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009, susţinându-se textual cum că: „instanţa observă că reclamantul nu a făcut dovada că împotriva sa a fost luată vreo măsură administrativă cu caracter politic de organele fostei securităţi, respectiv: dislocarea, stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative enumerate în mod expres de art. 3 lit. a-f din Legea nr.221/2009”, iar imediat mai departe: „De asemenea, nu a făcut dovada că a fost condamnat penal conform art.4 din Legea nr.221/2009”.

E indubitabil că instanţa de fond a încălcat sau a aplicat greşit legea, în speţă, întrucât, deşi avea la dispoziţie art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 (care stipulează: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art.1 alin.3 se aplică în mod corespunzător”), articol pe care de altfel instanţa de fond îl şi reproduce, la un moment dat, în hotărârea sa, dispunând în acelaşi timp şi de probe din care reieşea în mod clar faptul că organele fostei securităţi au întreprins împotriva subsemnatului o serie de măsuri specifice (ca urmare a faptului că subsemnatul îmi exprimasem – în înţelesul art.2 alin 1 din OUG nr.214/1999, la care face trimitere  art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009, citat mai sus –  „protestul împotriva dictaturii, terorii comuniste, precum şi a abuzului de putere a celor care au deţinut puterea politică”, militasem „pentru democraţie şi pluralism politic”, pentru ”respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”, ba chiar făcusem ”„propagandă pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989”, manifestându-mi, în orice caz, „împotrivirea faţă de aceasta”), măsuri securistice pe care instanţa de fond le şi enumeră ca atare, chiar dacă doar parţial, în considerentele sale (citez: „Este adevărat că reclamantul a depus la dosar înscrisurile intitulate Plan de măsuri, proces verbal de percheziţie, adresa nr.004975/19.10.1981, Raport înregistrat sub nr. 1372/25.01.1986, emise de Organele fostei Securităţi a Judeţului Olt, din care rezultă că împotriva sa s-au deschis dosare de urmărire informativă, a fost efectuată o percheziţie la reşedinţa sa din comuna Izbiceni…”), cu toate acestea – cum spuneam – instanţa a apreciat în mod cu totul eronat că (citez din nou) „nici unul din aceste documente nu se întemeiază pe unul sau mai multe dintre actele normative menţionate în art. 3 lit a-f din Legea nr.221/2009”.  De parcă ar fi fost vorba de art.3 lit. a-f din Legea 221/2009, iar nu de art.4 alin.2 din această lege !

Aşa cum subsemnatul am arătat în răspunsul la întâmpinarea pârâtului de la judecata de fond, din toate documentele depuse ca probe în susţinerea cererii mele rezultă în mod indiscutabil faptul că securitatea a luat împotriva mea măsuri administrative abuzive, cu caracter politic, ca urmare a faptului că eu mi-am exprimat protestul împotriva regimului comunist (subsemnatul fiind, aşa cum arată un eseist, actualmente cercetător la CNSAS, „redactorul singurului text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii 80” ), iar aceste măsuri mi-au afectat în mod grav demnitatea şi onoarea, dreptul la intimitate, au încălcat secretul corespondenţei mele, mi-au ştirbit prestigiul social şi profesional şi mi-au subminat reputaţia personală în mediul social în care am trăit timp de 10 ani, mi-au anulat dreptul la şanse egale în raport cu ceilalţi scriitori din generaţia mea şi m-au stresat practic încontinuu, iar aceasta doar pentru faptul că subsemnatul am fost un luptător pentru libertate şi democraţie în ţara noastră. Astfel :

1) Din documentul de la Anexa nr. 1 a cererii mele introductive, document care este chiar copia de la CNSAS a „Apelului către Europa” redactat de mine şi semnat împreună cu alţi 3 scriitori la data de 7 octombrie 1980 (apel reluat într-o variantă uşor diferită în august 1981, însă aceasta e altă poveste, cum se spune, cu care nu am vrut să ocup timpul onor instanţei de fond, crezând că există probe suficiente din care aceasta să-şi facă o imagine a adevărului în speţă!), reiese că în plină eră comunistă, când practic nimeni nu se gândea că e posibil ca regimul comunist să se mai prăbuşească vreodată şi aproape nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbuliţă, măcar, contra acelui regim şi a „conducătorilor iubiţi”, subsemnatul nu am pregetat totuşi să scriu şi să încerc să aduc la cunoştinţa lumii libere faptul că regimul comunist era asimilabil practic unui Lagăr de Concentrare, în care cetăţenii – simpli haftlingi – erau obligaţi să pună în practică o utopie de-a dreptul criminală ;

2) Din „Planul de măsuri” de la Anexa nr.2 rezultă că Securitatea mă luase în vizor încă înainte de a fi iniţiat, redactat şi semnat „Apelul către Europa”, la 7 octombrie 1980, deschizându-mi dosarul de urmărire informativă „Cronicarul” şi punând pe urma mea o serie de informatori (inclusiv pe prietenul meu cel mai bun, în paranteză fie spus) ; în acest document, datat 5 septembrie 1980, se spune între altele : „Din informaţiile obţinute de organele noastre rezultă că ABALARU VIOREL născut la data de 29 octombrie 1950 în satul Gura Padinii comuna Orlea judeţul Olt, fiul lui Ştefan şi Paulina, de profesie jurist consult la Consiliul unic agro-industrial de stat şi cooperatist Izbiceni, are în preocupări crearea unor lucrări literare cu un profund conţinut duşmănos îndreptat împotriva orînduiri sociale şi de stat din ţara noastră”.

3) Din procesul-verbal de percheziţie aflat în copie la Anexa nr. 3 rezultă că Securitatea mi-a confiscat la data de 11.10.1980, ridicându-le din locuinţa mea de flotant (după ce în ziua precedentă fusesem reţinut la sediul Securităţii Olt), un număr de 19 documente diferite, cea mai mare parte dintre ele creaţii originale, la care lucrasem ani de zile – între acestea şi un jurnal personal de mare valoare documentară pentru opera mea, precum şi alte creaţii pe care le pot considera de-acum pierdute, întrucât nu le-am regăsit în dosarul de la CNSAS –, iar pârâtul nu a făcut nicio dovadă că aceste documente mi-ar fi fost restituite sau că statul m-ar fi despăgubit pentru pierderea lor ;

4) Din radiograma aflată în copie la Anexa nr. 4 rezultă că la data de 19.10.1981 Securitatea judeţului Olt a organizat „prelucrarea” publică a cazului meu, la sediul UJCAP Olt, ocazie cu care participanţii (un număr de 19 persoane) „au dezaprobat cu vehementza faptele savirsite de abalaru viorel, atentzionandu-l ca in viitor daca nu va renuntza la astfel de conceptzii ostile statului roman, vor sesiza organele de stat sa ia masurile legale”. Intrebarea mea este: înţelege oare instanţa de fond ce înseamnă să fii „înfierat public”, în plin regim comunist, în faţa colegilor de muncă, iar cazul tău să fie dezbătut – din câte ştiu – concomitent la nivelul tuturor inspectoratelor judeţene de securitate din RSR, subsemnatul fiind privit atunci de mii de ochi – ştiuţi or neştiuţi – ca „duşman al poporului” ? Realizează că eu am trăit cu acest stigmat coşmaresc ani şi ani de zile şi că destinul meu social şi profesional a fost grav afectat de prezenţa acestei „pete” la „dosarul de cadre” ? Faptul că n-am fost condamnat, ci doar prelucrat public, iar apoi urmărit non-stop, pentru comiterea infracţiunii de „propagandă contra orânduirii socialiste”, se datorează doar întâmplării că securiştii nu vroiau să se facă „scandal politic” în jurul cazului meu, precum şi faptului că Ceauşescu, care intenţiona să ia Premiul Nobel pentru Pace, nu mai vroia să se afle că în România există deţinuţi politici, însă aceasta nu înseamnă că măsurile de intensă urmărire informativă şi de izolare culturală care s-au luat contra mea (cartea mea „Poemul de oţel”, care a fost premiată la concursul de debut al editurii „Cartea Românească” din 1982, a fost oprită de la apariţie, din cauza dosarului meu pătat de la Securitate, evident) n-au avut asupra subsemnatului un efect la fel de devastator ca cum aş fi fost condamnat şi izolat la închisoare ;

5) Din raportul – însoţit de un nou plan de măsuri – întocmit de Şeful Securităţii Oraş Corabia şi aprobat de şeful Serviciului I din Securitatea Judeţeană Olt, aflat la Anexa nr.5 a cererii mele introductive, rezultă că în 1986 mi se deschisese un al doilea dosar de urmărire informativă, dosar „Poetu”, prin care urmau să se desfăşoare măsuri de supraveghere a mea deosebit de elaborate, în care au fost implicaţi zeci de informatori şi ofiţeri de Securitate, iar acest lucru demonstrează că practic securiştii mă tratau ca pe un cobai, iar nu ca pe o fiinţă umană care are nevoie de intimitate, de încredere în semenii săi şi de demnitate. Or,  instanţa de fond – ca şi pârâtul – pare să ignore aceste „amănunte” cu seninătate !

6) Din anunţul reprodus în scan-ul de la  Anexa nr.6, apărut la 7 august 1982 în „Luceafărul”, rezultă că un juriu de înaltă competenţă literară mi-a premiat volumul meu „Poemul de oţel”, alături de volumele altor 8 premianţi principali şi de volumele altor 8 premianţi secundari, premiul constând în promisiunea tipăririi manuscriselor premiate în cursul anilor 1982-1983., însă în pofida faptului că toate celelalte volume individuale principale, precum şi volumul colectiv al premianţilor secundari, s-au publicat în perioada 1982-1983, volumul meu nu a putut fi publicat decât după căderea regimului comunist ! Şi aceasta în pofida faptului că subsemnatul nu doar că am insistat ca editura să-şi respecte promisiunea publică de recompensă, dar chiar m-am judecat cu editura „Cartea Românească” şi cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în dosarul 611/1987 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, – însă zadarnic ! Se îndoieşte oare cineva că apariţia volumului meu a fost blocată, „pe căi specifice”, de organele de securitate ale vremii, care nu puteau accepta ca autorul „Apelului către Europa” să capete notorietatea unui scriitor premiat şi cu acte în regulă ?

În fine, mai arăt la acest prim motiv de recurs că instanţele noastre judecătoreşti, investite cu judecarea unor pricini pendinte de Legea nr.221/2009, au asimilat în mod constant acţiunea de deschidere de către fostele organe de Securitate a unor dosare de urmărire informativă contra celor care au militat împotriva regimului comunist cu măsurile administrative abuzive, cu caracter politic, avute în vedere de Legea nr.221/2009 şi în consecinţă au acordat daune morale consistente (chiar dacă aceste daune vor fi fost anulate ulterior prin decizii ale instanţelor superioare, ca urmare a intervenirii binecunoscutelor decizii ale Curţii Constituţionale în acest sens ori ca urmare a altor diverse motive, care nu interesează în speţă)

II. Al doilea motiv pe care îmi bazez prezentul recurs este dedus din netemeinicia alegaţiilor instanţei de fond din următoarele considerente ale sale (citez): „A susţinut reclamantul că prin procesul verbal de percheziţie din 11.10.1980 a fost confiscat un număr de 19 documente diferite, cea mai mare parte dintre ele creaţii originale, printre care şi un jurnal personal de mare valoare documentară, precum şi alte creaţii. // Observând înscrisul sus menţionat, se constată că înscrisurile găsite în camera oficială au fost ridicate de organul de cercetare penală, dar nu există menţiunea confiscării acestor înscrisuri şi nici a temeiului de drept în baza căruia s-a efectuat percheziţia şi respectiv ridicarea înscrisurilor. // A mai susţinut reclamantul că pârâtul nu a făcut dovada că aceste documente i-au fost restituite. // Conform art.1169 din Codul civil, din anul 1864, sarcina probei incumbă reclamantului, respectiv cel ce face o afirmaţie înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. // Din această perspectivă, se constată că reclamantul nu a produs dovezi că în perioada 22.12.1989-08.06.2012 a făcut demersuri pentru restituirea înscrisurilor ridicate

Aceste alegaţii sunt perfect netemeinice, din următoarele motive:

a) Pretenţia ca pe un proces-verbal de percheziţie al Securităţii, din anii 80, să figureze expresia „confiscat”, în loc de „ridicat” este exagerată, dacă nu de-a dreptul ridicolă ; tot ceea ce trebuie reţinut este că acele documente au fost ridicate în mod cert de la reşedinţa mea din Izbiceni şi nu mi-au mai fost restituite nici până azi ; iar dacă se pretinde că documentele respective au fost doar „ridicate”, iar nu şi confiscate, de ce nu mi-au fost restituite din proprie iniţiativă de „ridicător”, după ce şi-a dat seama că „a greşit” ? Important – în speţă – este că eu am dovedit că mi s-a luat în mod samavolnic ceva ce nu mi s-a mai înapoiat nici până azi ;

b) În ce priveşte temeiul de drept al „ridicării” acelor înscrisuri, chiar dacă acesta nu putea figura pe un document operativ instrumentat de către organele de securitate, se poate uşor deduce uşor, din moment ce se ştie care era competenţa organelor de securitate ale vremii, precum şi ce acte juridice puteau încheia acele organe (unele dintre aceste acte, cel puţin, erau de-a dreptul samavolnice, nefiind prevăzute în nicio lege, nici măcar din vremea aceea);

c) Judecata de fond ne arată (prin extrasul din hotărâre de mai sus) că şi-a însuşit observaţia pârâtului cum că subsemnatul „nu a făcut dovada că aceste documente i-au fost restituite”. Întrebare: păi cum era să fac această dovadă, din moment ce acele documente NU MI-AU FOST RESTITUITE ? Eu am dovedit că documentele mi-au fost ridicate de Securitate, la data şi la ora respectivă, iar sarcina probei că documentele mi-au fost restituite îi revenea pârâtului, nu mie !

d) În fine, se mai arată în considerentele judecăţii de fond cum că „se constată că reclamantul nu a produs dovezi că în perioada 22.12.1989-08.06.2012 a făcut demersuri pentru restituirea înscrisurilor ridicat”, ceea ce este, încă o dată, inexact. Eu am arătat clar, atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi al precizărilor la întâmpinarea pârâtului, că am cerut şi obţinut accesul la dosarul meu de la CNSAS încă din 2004, dar că nu am găsit acele documente la acest dosar, de unde provin majoritatea celorlalte documente pe care le-am folosit ca probe în această speţă, inclusiv „procesul-verbal de percheziţie”. Întreb: unde altundeva ar trebui să se găsească documentele cu pricina, decât la dosarul de la CNSAS ? Şi cum aş fi putut obţine aceste documente ce-au zăcut până atunci în beciurile Securităţii, dacă n-aş fi făcut cerere de obţinere a copiilor de la CNSAS?

III. O altă critică a hotărârii de fond, dedusă atât din aplicaţiunea art.304 pct.7, cât şi din aplicarea art.3041 Cod pr.civilă („Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanţa putând să examineze cauza subt toate aspectele”) e deductibilă din faptul că instanţa de fond omite, pur şi simplu, să se pronunţe asupra unor probe esenţiale, prin care subsemnatul dovedesc că prin măsurile administrative abuzive întreprinse de Securitate – expres ori submers –împotriva mea subsemnatul am suferit un prejudiciu important şi real, nu doar închipuit, cum par a crede pârâtul şi judecătorul fondului, prejudiciu cauzat atât din faptul că Securitatea mi-a ridicat şi nu mi-a mai înapoiat nici până azi un număr de manuscrise (aşa cum sunt menţionate în procesul-verbal de percheziţie), dar şi de faptul că din pricina „dosarului pătat de la Securitate” editura „Cartea Românească”, principala editură a Uniunii Scriitorilor din RSR, la vremea aceea, deşi mi-a premiat volumul „Poemul de oţel” la concursul de debut din anul 1982, nu mi-a publicat acest volum decât cu mare întârziere, în 1981, după căderea regimului comunist, prejudiciindu-mi în mod grav o posibilă carieră de scriitor de succes, aşa cum atestă specialiştii citaţi în probatoriul meu de la fond. Rog a se vedea în acest sens extrasele din cronica prestigiosului critic literar Nicolae Manolescu, publicată în „România literară”, nr.4, din 4-10 februarie 1993, pag.6, din articolul cunoscutului scriitor Bedros Horasangian, publicat în „Observatorul cultural”, nr.51, februarie 2001 şi din articolul lui Vladimir Tismăneanu, politolog de renume mondial, profesor la Universitatea din Maryland, preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România (care a dat Raportul de condamnare a comunismului din ţara noastră, în 2006), publicat pe siteul „Contributors.ro”, la 2 august 2011, probe regăsibile la filele 11-35 din dosarul de fond. Tot astfel, instanţa de fond pare să ignore cu desăvârşirea sentinţa civilă nr.1352/20 martie 1987, pronunţată de Judecătoria Sectorului I Bucureşti în dosar nr.611/1987, prin care mi-a fost respinsă acţiunea mea în justiţie împotriva editurii comuniste „Cartea Românească”, pe care o acuzasem de faptul că nu şi-a respectat promisiunea de publicare a unui manuscris premiat la concursul de debut.

IV. În fine, un alt motiv de netemeinicie şi totodată de nelegalitate emerge din modul frugal, frizând nelegalitatea (a se vedea pag.7, primul paragraf , din sentinţa criticată), prin care instanţa de fond îmi respinge cererea de daune morale bazată însă nu pe Legea nr.221/2009 (lege ciuntită în mod samavolnic şi neeuropean prin binecunoscutele decizii ale Curţii Constituţionale din România), ci pe principiile răspunderii civile delictuale din Codul Civil, cerere perfect admisibilă în speţă, după părerea mea, atât datorită faptului că a fost formulată până la sfârşitul dezbaterilor de la instanţa de fond, cât şi pentru aceea că îndeplinea toate condiţiile răspunderii civile delictuale, adică :

1.existenţa unui prejudiciu (prejudiciu ce mi-a fost cauzat în modul arătat mai sus şi pe care instanţa îl putea cuantifica sau aprecia fie pe baza probelor existente la dosar, fie dispunând efectuarea unei expertize de specialitate, la rigoare);
2.existenţa unei fapte ilicite (constând în abuzul organelor comuniste împotriva mea, abuz prezumat de lege, atâta timp cât s-ar fi putut constata caracterul politic al măsurilor administrative luate contra mea);
3.existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu (lucru ce era de domeniul evidenţei, cât timp s-ar fi acceptat atât existenţa prejudiciului, cât şi caracterul politic al măsurilor contra mea);
4.existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat (toate acestea fiind de asemenea prezumate de drept, atâta vreme cât legea însăşi stipulează că e vorba despre măsuri administrative abuzive cu caracter politic).

Faţă de cele sus-arătate, rog să-mi admiteţi recursul şi să binevoiţi a modifica sentinţa criticată în sensul de a-mi admite cererea de la judecata de fond, aşa cum am formulat-o, ori, dacă veţi considera necesară administrarea unor probatorii suplimentare, eventual a unei expertize de specialitate privind întinderea daunelor materiale în speţă, să binevoiţi a casa sentinţa atacată, trimiţând cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Înaintez acest recurs în trei exemplare, dintre care câte unul pentru intimat şi reprezentantul Parchetului.

Abălaru Viorel

Anunțuri

5 răspunsuri to “Justitia tovilor si baietilor (4) – primul recurs”

  1. Marginalia non turpia Says:

    Tot ce scrii despre această confruntare a ta cu statul neocripto constituie materia, lumea unui roman. Cineva, cândva, îi va da expresie.

    Și…o hiperpagină insolită din ”procesul comunismului”. Pentru cine are ochi și vrea să vadă.

  2. bogdan Says:

    Toata stima, Marginalia ! Dintre atatia intelectuali romani ce clameaza necesitatea luptei impotriva criptocomunistilor si criptosecuristilor care submineaza „statul de drept” si mentinerea tarii noastre in cadrul valorilor euroatlantice, doar dumneata se pare ca ai inteles ca AVP a inceput aceasta lupta odata cu „Apelul catre Europa” si o continua inclusiv prin procesul sau actual cu „sistemul ticalosit”, acest proces fiind in mod evident parte integranta a „Povestii lui Ave”. E pur si simplu impardonabil faptul ca intelectualii romani presupus responsabili il lasa pe AVP singur in fata „Molohului”, asa cum l-au lasat si in anii 80, chipurile pentru ca omul AVP nu stie sa le castige benevolenta si sa le flateze vanitatea, de parca aici ar fi vorba de micile sau marile orgolii personale, iar nu de apararea unui interes general, al presupusului „popor roman”. Dar poate ca „poporul roman” nu mai exista decat sub forma unei populatii care doar intamplator mai vorbeste un fel de limba romana de coniventa ? Sa fi avut AVP dreptate atunci cand scria (in finalul „Apelului catre Europa”): „Dacă sîntem atît de puţini, aceasta se datorează faptului ca mulţi dintre colegii şi compatrioţii noştri sunt terorizaţi, inhibaţi de perspectiva privării fizice de libertate şi a represaliilor, alţii au conştiinţele deja castrate, orientalizate, obsedate de ideea supravieţuirii cu orice preţ, iar ceilalţi, în fine, cei mai mulţi, nu mai sînt. Rugaţi-vă pentru ei !”

  3. AVP Says:

    Da, sigur. Patria – care si cum o fi fiind aia, hic et nunc – recunoscatoare:)

    Sper sa gasesc timpul necesar sa pastrez ritmul de aparitie zilnica a episoadelor din turnirul meu reinnoit cu sistemu ticalosit.

    Mai vbim.

  4. Marginalia non turpia Says:

    Tocmai am citit in ”Adevărul” o opinie a lui Andrei Pleșu, on topic:
    ”Condamnarea comunismului, făcută fără convingere, a rămas o simplă piruetă retorică”.
    (Citeste mai mult: adev.ro/n4q7xp)

  5. AVP Says:

    Multumesc pt link, poate o sa-l citesc (daca am timp).

    Postare noua.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s