Justitia tovilor si baietilor (2) – raspunsul la intampinare

Aveți mai jos răspunsul meu la întâmpinarea formulată de pârâtul Statul Român în dosarul nr. 3550/104/2012 al Tribunalului Olt. Nu discut acum despre competența prepușilor însărcinați să reprezinte un Stat care e așa cum e și care de aceea nu poate avea decât funcționarii care e, ci atrag atenția asupra cinismului unor ipochimeni ce maimuțăresc actul de justiție, cel puţin în speţă, fiindu-le absolut indiferent cine e adversarul munculiței lor de ocazie : un oarecare interlop sau un mafiot infractor, sau un om inocent, adus de soartă întâmplător în fața slujbei lor. (avp)

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Tribunalul Olt

Dosar nr.3550/104/2012

Termen: 27.09.2012

RĂSPUNS LA ÎNTÂMPINAREA PÂRÂTEI DGFP OLT

Onorată Instanţă,

Subsemnatul Abălaru Viorel, domiciliat în Corabia….., judeţul Olt, văzând întâmpinarea depusă în speţă de pârâtul Statul Român, prin DGFP Olt, formulez următorul răspuns :

I)                  Scrie pârâtul în întâmpinarea sa:

„Având în vedere cele solicitate, menţionăm că, în ceea ce priveşte definirea condamnărilor cu caracter politic, legiuitorul s-a raportat pe de o parte la acte normative expres menţionate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în cadrul art.3 din Legea nr.221/2009, iar pe de altă parte, s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, în acelaşi sens în care acesta (scopul) a fost definit pentru infracţiunile cu caracter politic, potrivit art.2 alin. 1 din ordonanţa de urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, adică exprimarea protestului împotriva dictaturii comuniste, militarea pentru democraţie, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, înlăturarea măsurilor discriminatorii.”

Răspuns : Din modul în care îşi formulează pasajul sus-citat din întâmpinare putem deduce că pârâtul se cam îndoieşte, ca să zicem aşa, atât de caracterul politic al măsurilor administrative pe care Statul Comunist, prin prepuşii săi aflaţi într-o funcţie publică sau alta la vremea respectivă, le-a întreprins contra subsemnatului, cât şi de meritul anticomunist al faptelor mele înseşi. De aceea, ţin să subliniez încă o dată aceste chestiuni, în speranţa că pârâtul va înţelege mai bine despre ce este vorba în speţă, drept pentru care voi face o prezentare mai detaliată a faptelor – atât ale mele, cât şi ale prepuşilor pârâtului din „iepoca” de tristă amintire – aşa cum au fost şi cum reies ele din documentele pe care le-am depus în instanţă:

1) Din documentul de la Anexa nr. 1 a cererii introductive, document care este chiar copia de la CNSAS a „Apelului către Europa” redactat de mine şi semnat împreună cu alţi 3 scriitori la data de 7 octombrie 1980 (Apel reluat într-o variantă uşor diferită în august 1981), reiese că în plină eră comunistă, când practic nimeni nu se gândea că e posibil ca regimul comunist să se mai prăbuşească vreodată şi aproape nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbuliţă, măcar, contra acelui regim şi a „conducătorilor iubiţi”, subsemnatul nu am pregetat să scriu şi să încerc să aduc la cunoştinţa lumii libere faptul că (citez din Apel): „Comunismul n-are nici o cauză reală, nici cea mai mică aderenţă la natura actuală a omului ; el nu numai că nu vine în întâmpinarea evoluţiei fireşti, dar o contrazice în mod monstruos : prin totalitarismul ce-l caracterizează el deturnează forţa de impact a selecţiei naturale, care a fost şi va mai fi motorul lumii pentru cel puţin încă 500 de ani. // Dacă se poate totuşi vorbi de o “cauză” a regimului comunist, prin care el subzistă, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul înaltei intelectualităţi – pe care de altfel o abhoră – şi deci aflat în imposibilitate de a-şi transfera vitalitatea în sens constructiv, poporul ejaculează într-un jet de aversiune contra elitei şi împrumută această aversiune grupului popular aflat la putere, care o transformă în represiune. Departe de a folosi poporului, istoricităţii sale, acest resentiment, eliberat şi permis de către regimul comunist, nu serveşte aşadar decât funcţionării grupului barbar aflat la putere. Dacă acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea în sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletară nu are decât sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscită forţe străvechi, anacronice, si creează grave pericole de deviere a motricităţii specific umane şi de perversiune a istoriei.” Şi aşa mai departe !

2) Din „Planul de măsuri” de la Anexa nr.2 rezultă că Securitatea mă luase în vizor încă înainte de a fi iniţiat, redactat şi semnat (la 7 oct.1980) „Apelul către Europa” ; în acest document, datat 5 septembrie 1980, se spune între altele : „Din informaţiile obţinute de organele noastre rezultă că ABALARU VIOREL născut la data de 29 octombrie 1950 în satul Gura Padinii comuna Orlea judeţul Olt, fiul lui Ştefan şi Paulina, de profesie jurist consult la Consiliul unic agro-industrial de stat şi cooperatist Izbiceni, are în preocupări crearea unor lucrări literare cu un profund conţinut duşmănos îndreptat împotriva orînduiri sociale şi de stat din ţara noastră”.

3) Din procesul-verbal de percheziţie aflat în copie la Anexa nr. 3 rezultă că Securitatea mi-a confiscat la data de 11.10.1980, ridicându-le din locuinţa mea de flotant, un număr de 19 documente diferite, cea mai mare parte dintre ele creaţii originale, la care lucrasem ani de zile – între acestea şi un jurnal personal de mare valoare documentară pentru opera mea, precum şi alte creaţii pe care le pot considera de-acum pierdute –, iar pârâtul nu a făcut nicio dovadă că aceste documente mi-ar fi fost restituite sau că statul m-ar fi despăgubit pentru pierderea lor ; fac precizarea totodată că documentele cu pricina, enumerate cu scrupulozitate de către ofiţerul Păun Florea, nu le-am regăsit la dosarul de la CNSAS ;

4) Din radiograma aflată în copie la Anexa nr. 4 rezultă că la data de 19.10.1981 Securitatea judeţului Olt a organizat „prelucrarea” publică a cazului meu, la sediul UJCAP Olt, ocazie cu care participanţii (un număr de 19 persoane) „au dezaprobat cu vehementza faptele savirsite de abalaru viorel, atentzionandu-l ca in viitor daca nu va renuntza la astfel de conceptzii ostile statului roman, vor sesiza organele de stat sa ia masurile legale”. Intrebarea mea e: înţelege oare redactorul întâmpinării pârâtului ce înseamnă să fii „înfierat public”, în plin regim comunist, în faţa colegilor de muncă, iar cazul tău să fie dezbătut – din câte ştiu – concomitent la nivelul tuturor inspectoratelor judeţene de securitate din RSR, subsemnatul fiind privit atunci de mii de ochi – ştiuţi or neştiuţi – ca „duşman al poporului” ? Realizează că eu am trăit cu acest stigmat coşmaresc ani şi ani de zile şi că destinul meu social şi profesional a fost grav afectat de prezenţa acestei „pete” la „dosarul de cadre” ?

5) Din raportul – însoţit de un nou plan de măsuri – întocmit de Şeful Securităţii Oraş Corabia şi aprobat de şeful Serviciului I din Securitatea Judeţeană Olt, aflat la Anexa nr.5, rezultă că în 1986 mi se deschisese un al doilea dosar de urmărire informativă, dosar „Poetu” (primul, deschis în 1980, fiind d.u.i. „Cronicarul”), prin care urmau să se desfăşoare măsuri de supraveghere a mea deosebit de elaborate, iar acest lucru demonstrează că practic securiştii mă tratau ca pe un cobai, iar nu ca pe o fiinţă umană care are nevoie de intimitate, de încredere în semenii săi şi de demnitate. Or, pârâtul pare să ignore aceste „amănunte” cu seninătate.

6) Din anunţul reprodus în scan-ul de la Anexa nr.6, apărut la 7 august 1982 în „Luceafărul”, rezultă că un juriu de înaltă competenţă literară (din care făceau parte: Dumitru Radu Popescu, preşedintele în funcţie al Uniunii Scriitorilor, George Bălăiţă, directorul editurii „Cartea Românească” şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, Nichita Stănescu, celebrul poet, Nicolae Manolescu, socotit a fi cel mai important critic literar de după George Călinescu, poeţii Mircea Ciobanu şi Florin Mugur, redactori de carte cu mare experienţă şi autoritate pe vremea aceea, poetul Virgil Teodorescu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mircea Martin şi Marian Popa, profesori universitari de literatură comparată, Cornel Popescu, un redactor cu mare experienţă şi el, redactor şef la editura „Cartea Românească”), care asigurase lectura şi selecţionarea celor 397 de manuscrise ce participaseră la concursul de debut în poezie al editurii „Cartea Românească” (principala editură a Uniunii Scriitorilor din România), mi-a premiat volumul meu „Poemul de oţel”, alături de volumele altor 8 premianţi principali şi de volumele altor 8 premianţi secundari, premiul constând în promisiunea tipăririi manuscriselor premiate în cursul anilor 1982-1983. Ei bine, toate celelalte volume individuale principale, precum şi volumul colectiv al premianţilor secundari, s-au publicat în perioada 1982-1983, cu excepţia volumului meu ! Şi aceasta în pofida faptului că subsemnatul nu doar că am insistat ca editura să-şi respecte promisiunea publică de recompensă (am insistat atât verbal, cât şi printr-o corespondenţă asiduă cu redactorii şi conducerea editurii), însă chiar m-am judecat cu editura „Cartea Românească” şi cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în dosarul 611/1987 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, – însă zadarnic ! Se îndoieşte oare cineva că apariţia volumului meu a fost blocată, „pe căi specifice”, de organele de securitate ale vremii, care nu puteau accepta ca autorul „Apelului către Europa” să capete notorietatea unui scriitor premiat şi cu acte în regulă ?

7) Din sentinţa civilă nr.1352/20 martie 1987, pronunţată de Judecătoria Sectorului I Bucureşti în dosar nr.611/1987, aflată la Anexa nr.7, se vede clar cum judecătorii comunişti o scaldă – cum se spune –, atunci când e vorba să motiveze respingerea acţiunii mele prin care le cerusem să oblige editura „Cartea Românească” să-şi respecte promisiunea publică de recompensă pe care mi-o făcuse în momentul când anunţase premierea volumului meu la concursul de debut pe 1981 (stabilind că „volumele urmează să apară eşalonat în cursul anilor 1982-1983”). Astfel, deşi instanţa a reţinut că (citez din hotărâre) „este adevărat că în numărul din 9.08.82 al revistei Luceafărul s-a anunţat că juriul concursului de debut al Editurii Cartea Românească a selectat pentru premiere din cele 397 manuscrise primite în redacţie un număr de nouă, printre care şi cel al reclamantului şi că în continuare se face menţiune că volumele premiate urmează să apară eşalonat în cursul anilor 1982-1983”, totuşi, în mod cu totul netemeinic, judecătorii fondului au conchis că (citez iarăşi din hotărâre): „aceasta însă nu este o promisiune de contract sau cum susţine reclamantul un antecontract de editare deoarece prin anunţul respectiv unitatea pîrîtă nu şi-a luat şi nici nu putea să-şi ia un angajament juridic valabil în calitatea sa de persoană juridică prin organele competente potrivit legii să o reprezinte”. Pasămite – aşa cum am arătat chiar în recursul pe care l-am introdus la timpul potrivit împotriva hotărârii cu pricina –, „judecătorii cererii mele s-au prefăcut că nu înţeleg că e vorba de un comunicat oficial într-un organ de presă şi că acest comunicat a fost publicat nu la iniţiativa revistei Luceafărul („revistă a Uniunii Scriitorilor din RSR”), ci la cererea expresă a editurii Cartea Românească, care l-a şi redactat. Nici un organ de presă din RSR (în care presa era monopol de stat şi supusă unei drastice cenzuri – nota mea, AVP, de azi) nu admite să publice decât texte semnate de autorii acestora, persoane fizice sau juridice. Este deci de la sine înţeles – am arătat în continuare în recurs – revista Luceafărul nu a publicat anunţul cu pricina decît pe baza unei dactilograme semnate de editura Cartea Românească, prin organele competente potrivit legii să o reprezinte, iar faptul că anunţul respectiv apăruse într-o formulare identică şi în revista România literară din 05 august 1982 arată limpede că editura Cartea Românească a acordat acestui anunţ caracterul unui înscris unic, oficial, intenţionînd ca prin el să descrie şi să stabilească o realitate certă, neechivocă, pasibilă de a fixa un raport juridic determinat.” Desigur însă că în pofida argumentaţiei mele, Tribunalul Bucureşti mi-a respins recursul. Oare de ce ?

8) Pentru cine nu înţelege – ori se preface că nu înţelege – sensul adevărat al afirmaţiei lui Nicolae Manolescu din cronica pe care acesta a publicat-o în România literară la apariţia, după revoluţie, a „Poemului de oţel” (vezi Anexa nr.8) (şi mă refer la fraza : „Apărută în 1982, ea – cartea „Poemul de oţel” – l-ar fi situat pe Viorel Padina alături de Mircea Cărtărescu, neîndoielnic poetul generaţiei 80, la fel cum Nichita Stănescu a fost poetul generaţiei 60”), reamintesc că scriitorul Mircea Cărtărescu a fost unul dintre candidaţii eligibili, cu şanse reale, la Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2011. Tot în cronica respectivă, Nicolae Manolescu (socotit, repet, cel mai important critic literar contemporan, în prezent ambasador al României la UNESCO) scrie: „Dacă cineva se îndoieşte că există o soartă a cărţilor, să citească Poemul de oţel. Aş vrea să spun de la început că mi se pare una din extrem de rarele cărţi în care se întrevede geniul poetic.” Or, această afirmaţie nu e puţin lucru, mai ales dacă ţinem cont că N. Manolescu n-a folosit calificativul „geniu” decât despre încă un poet în viaţă : Mircea Cărtărescu (nici măcar despre Nichita Stănescu nu afirmase aşa-ceva). Deci iată ce am pierdut subsemnatul datorită măsurilor administrative întreprinse de pârâtul Statul Român Comunist prin prepuşii săi (fie că aceştia erau securişti, activişti de partid sau activişti culturali, precum cei de la editura „Cartea Românească” sau de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) contra mea : mi s-a distrus în efigie o carieră scriitoricească de excepţie, prin care aş fi putut ajunge „alături de Mircea Cărtărescu”, în topul scriitorilor români (şi nu numai). O spune chiar Nicolae Manolescu în cronica pe care am citat-o, de altfel : „Există între Cărtărescu şi Padina unele frapante asemănări, pe care, din păcate, întârzierea Poemului de oţel le transformă în epigonisme. În zadar vin eu acum şi afirm că o poezie ca următoarea a fost scrisă înainte de poeziile din Faruri, vitrine, fotografii şi că Padina n-avea nici o cunoştinţă de Cărtărescu atunci cînd a pus-o pe hîrtie. Poezia Haman venind va suna cărtărescian, aşa cum atîtea poezii ale lui Samson Bodnărescu de dinainte de 1872 sună eminescian:[1]

9) În Anexa nr.9, binecunoscutul scriitor Bedros Horasangian întăreşte şi el această idee, a pierderii ireparabile pe care am suferit-o subsemnatul datorită faptului că „Poemul de oţel” n-a apărut (din cauza abuzului vădit al autorităţilor comuniste) în momentul când a fost premiat la concursul de debut din 1982 (aşa cum editura „Cartea Românească” se obligase să mi-l publice, de altfel, după premiere): „Ce vreau să spun: la urma urmelor SCRIITORII români nu aveau nicio vină cînd acceptau modificări, trunchieri, castrări ale propriilor cărţi ? Doar redactorii şi cenzura (apoi consiliul, unde mergeau cărţile la lectură) erau vinovate de masacrarea cărţilor ? Cîţi autori au refuzat 100% orice fel de imixtiune brutală şi au aşteptat, resemnaţi şi răbdători, vremurile cînd să-şi publice integral şi aşa cum au vrut ei propriile producţii?// Îmi aduc aminte de un caz nefericit: poetul Viorel Padina, considerat foarte bun şi talentat, n-a acceptat nici un fel de compromis, cartea lui n-a apărut, poemele lui n-au apărut atunci cînd ar fi fost cazul, iar apoi, după ELIBERARE (vorba îi aparţine lui Alexandru George) POEMUL DE OŢEL n-a mai interesat pe nimeni, poetul a pierdut trenul, cum s-ar spune, au apărut alte „priorităţi” şi „urgenţe” ale vieţii literare şi ale criticii de întîmpinare, poetul s-a lansat în atacuri furibunde împotriva lui Nicolae Manolescu, şi-a otrăvit sufletul cu o furie demolatoare, altminteri poate îndreptăţită.[2]

10) Meritele, dar şi consecinţele dureroase – pentru subsemnatul – ale acţiunii mele disidente sunt reliefate şi de Vladimir Tismăneanu (vezi Anexa nr.10), politolog de renume mondial, profesor la Universitatea din Maryland, preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, cea care a dat Raportul de condamnare a comunismului din ţara noastră (2006) : „Viorel Padina, membru marcant al cândva celebrului “Cenaclu de luni”,  a suferit consecinţele acţiunii sale disidente, a fost marginalizat, calomniat, hăituit, hărţuit, turnat de oameni în care a avut încredere. Poet excepţional (nu sunt critic, îmi spun doar părerea de cititor), excelent eseist şi gânditor politic original (aici nu sunt chiar un amator), Viorel Padina a supus unei deconstruiri neiertătoare abuzurile, abdicările, miturile si iluziile unui sistem pervers si pervertitor, corupt si corupator. Scriind despre un alt disident (Dorin Tudoran) în anii 80, reluam titlul unei faimoase povestiri a scriitorului american Delmore Schwartz, “In Dreams Begin Responsibilities”. Tot din visul responsabilităţii s-a născut acţiunea disidentă a lui Viorel Padina, o acţiune, dar şi o pasiune, care nu a contenit până azi”. [3]

11) În fine, într-o notă reprodusă în Anexa nr.11, regretatul poet Ion Zubaşcu a scris: „Din păcate, numele poetului Viorel Padina, singurul scriitor din perioada regimului comunist care a avut curajul să dea în judecată Consiliul Educaţiei şi Culturii Socialiste, pentru cenzurarea volumului Poemul de oţel, premiat în 1982 la concursul de debut al editurii Cartea Românească (din această cauză volumul va apărea abia în 1991!), nu este receptat în istoria postcomunistă şi respectat cum se cuvine, la adevărata lui valoare şi anvergură, nici în mediile socio-politice, dar nici în cele literare, fişa sa lipsind din masivul Dicţionar biografic al scriitorilor români, al lui Aurel Sasu, din principalele antologii de poezie ale generaţiei ’80, dar şi din unele sinteze critice dedicate optzecismului (excepţie făcând dicţionarul Scriitori români din anii ‘80-‘90, vol. III, realizat de Ion Bogdan Lefter), sau din unele panorame şi istorii ale literaturii actuale (cu excepţia Poeziei române contemporane a lui Gheorghe Grigurcu). Cu toate acestea, Viorel Padina este un caz incredibil al disidenţei culturale din România comunistă, cu un dosar expus în întregime pe site-ul poetului, dar rămas într-o nemeritată umbră a unei contemporaneităţi grăbite şi nerecunoscătoare. Situaţia sa actuală ar merita să incite – din toate punctele de vedere – la o dezbatere publică, pe măsura acestui destin uman şi literar, realmente ieşit din comun.” [4]

II) Scrie de asemenea pârâtul în întâmpinarea sa :

Faţă de daunele materiale solicitate, legea a instituit ca măsură reparatorie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, însă se va ţine seama dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 ► Pentru acordarea acestor despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile, se impune a se face dovada calităţii de proprietar asupra tuturor bunurilor a căror contravaloare se solicită, dovada confiscării bunurilor respective (este necesar ca această confiscare să fie făcută prin hotărârea de condamnare, sau ca efect al măsurii administrative, aceasta fiind o condiţie imperativă pentru a putea beneficia de despăgubiri pentru bunurile confiscate şi nerestituite), dovada nerestituirii bunurilor, dovada faptului că nu a fost obţinută nicio despăgubire prin echivalent etc.”

Răspuns : În speţă, subsemnatul tocmai asta am dovedit (inclusiv prin lungile explicaţii de mai sus : şi anume, faptul că în urma măsurilor administrative ale autorităţile comuniste mi-au fost confiscate un număr de 19 manuscrise, care nu mi-au fost restituite nici până azi, precum şi faptul că, deşi a fost premiată la concursul de debut din 1982, cartea mea „Poemul de oţel” nu a putut fi publicată decât după căderea regimului comunist, în 1989, din pricina abuzului cenzurii comuniste şi a ingerinţelor organelor de securitate care mă urmăreau asiduu, iar această întârziere a provocat daune incalculabile carierei mele de scriitor, pentru care statul este dator să mă dezdăuneze (material şi moral).

III) În fine, pârâtul – prin DGFP Olt – mai susţine :

Faţă de capătul de cerere prin care se solicită despăgubiri morale, este de subliniat faptul că atât prin decizia nr. 1358/21.10.2010, cât şi prin decizia nr. 1360/21.10.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatând că prevederile art.5, alin.1, lit (a), teza întâi (privind acordarea unor despăgubiri morale) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.

Răspuns : Şi totuşi, există cel puţin un precedent judiciar – însă de fapt sunt mai multe – prin care o instanţă din România a acordat daune morale în baza art.998-999 (răspunderea delictuală din vechiul Cod Civil) chiar şi după intervenirea Deciziei nr.1360/2010 a Curţii Constituţionale. E vorba de decizia civilă nr.848IR din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, evocată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în decizia 2041 din 21 martie 2012 (care a respins recursul declarat de Stat contra deciziei Curţii de Apel Oradea) [5].

Consider că daunele morale pot fi acordate în baza rolului activ al judecătorului şi în temeiul răspunderii delictuale stipulate în art. 1349 din noul cod civil şi a art.221 din acelaşi cod, în care se stipulează : „Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat”. Practic, legea nr.221/2009 a operat o repunere în termen a persoanelor care au fost afectate material şi moral prin măsurile abuzive ale fostului regim comunist, cei îndrituiţi putând cere daune morale chiar şi în condiţiile în care aceste daune au fost eliminate prin hotărârea profund nedreaptă a Curţii Constituţionale, criticată aproape de toată lumea şi aflată oricum în contradicţie cu recomandările Curţii Europene a Drepturilor Omului privind repararea ilegalităţilor flagrante comise de regimul comunist (în urma cărora a fost emisă Legea nr.221/2009, ciuntită apoi prin criticata decizie a Curţii Constituţionale).

În speţă, consider că instanţă poate şi trebuie să-mi acorde inclusiv daune morale, ca urmare a repunerii mele în termen prin Legea nr.221/2009 şi în temeiul răspunderii delictuale a Statului, ţinând cont de faptul că din anul 1980, de când am început acţiunea mea de rezistenţă faţă de regimul comunist, destinul meu social şi profesional, dar şi ca scriitor, a fost grav afectat de prigoana declanşată contra mea de organele represive ale statului comunist, a căror mână lungă o resimt chiar şi azi prin preajma mea.

Faţă de cele sus-arătate, rog să respingeţi apărarea pârâtului Statul Român, reprezentat de DGFP Olt, şi să-mi admiteţi acţiunea.

Abălaru Viorel (Padina)

[1] Nicolae Manolescu, „Soarta unei cărţi”, cronică publicată în România literară, nr.4, 4-10 februarie 1993, p.6 : https://viorelpadina.files.wordpress.com/2011/12/cronica-lui-nicolae-manolescu-din-romania-literara-19933.jpg

[2] Bedros Horasangian, „Pro FM”, articol publicat în „Observatorul cultural”, nr.51, februarie 2001, http://www.observatorcultural.ro/PRO-F.M.*articleID_3642-articles_details.html

[3] Vladimir Tismăneanu, A trăi în adevăr: Despre disidenţi în vremuri sumbre (Cazul Viorel Padina), în „Contributors.ro”, 2 august 2011, http://www.contributors.ro/cultura/a-trai-in-adevar-despre-disidenti-in-vremuri-sumbre-cazul-viorel-padina/

[4] Ion Zubaşcu, „Viorel Padina – poet adevărat şi disident pur-sânge”, în „Viaţa Românească, nr.10/2008.

[5] Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția I civilă, decizia nr. 2041 din 21 martie 2012, http://www.scj.ro/SC%20rezumate%202012/SC%20I%20dec%20r%202041%2021%20mar%202012.htm

Anunțuri

5 răspunsuri to “Justitia tovilor si baietilor (2) – raspunsul la intampinare”

  1. florentinaborgovan Says:

    Sa te ajute Dumnezeu! Binele, care a mai ramas in lumea asta, e tare plapand.

  2. AVP Says:

    Doamne ajuta tuturor facatorilor de bine, FB !

  3. AVP Says:

    Off topic: in caz ca my friend ‘skorpion’ (care s-a cam racit fata de mine, dar sper sa-i treaca, iaca) e pe faza, il rog sa reciteasca linkul urmator si sa vina c-un raspuns la vorbitor, linisor… oops.

    https://viorelpadina.wordpress.com/2011/09/15/de-la-o-intransigenta-la-patrat-la-o-indulgenta-de-rahat/#comment-27264

    Asta-n caz ca mai are coraj sa iasa la pasaj… oops.

    ps. Mi-am adus aminte de intamplare dupa ce am recitit postul pe care platforma l-a selectat automat in related:
    ‘De la o intransigenţă la patrat la o indulgenţă de rahat’

  4. Marginalia non turpia Says:

    Eu cred că Binele mai are șanse, câtă vreme credem în el. Și acționăm.

    Succes așadar, Poesele!

  5. AVP Says:

    Mulţumesc.

    Postare noua.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s