Justitia tovilor si baietilor (1) – actiunea introductiva

În vara anului 2012, cu câteva zile înaintea ieşirii din vigoare a Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, am depus la Tribunalul Olt acţiunea pe care o puteţi citi mai jos, finalizată fix azi, ale cărei acte le voi publica pe acest blog in integrum, înainte de a da drumul în zilele sau în lunile următoare plângerii la CEDO contra „justiţiei” unui stat tâlhăresc, ale cărui organe, inclusiv sau mai ales cele ce administrează „justiţia”, au comis în ultimul secol, cel puţin, acte de injustiţie grave, acte ce aruncă nori de îndoială asupra apartenenţei acestui stat la lumea civilizată, de fapt şi de drept. Nu, nu zic că mi-e ruşine că sunt român, căci nu pot fi altceva decât ceea ce sunt, însă mi-e frică, pur şi simplu, că sunt român, recte cetăţean al unui stat care nu-ţi poate acorda nicio protecţie în lumeea asta (pentru simplul motiv că nu cunoaşte noţiunea de dreptate). Iar constatarea asta mai amară ca Marea Neagră e valabilă în cazul meu şi al altor milioane de compatrioţi care au avut de a face cu numita huidumă din patria mumă (avp).

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Către:

TRIBUNALUL OLT, secţia civilă

Slatina, Str. Mânăstirii, Nr. 2, Jud.Olt, Cod. 230038

Acţiune în baza Legii nr.221/2009

ONORATĂ INSTANŢĂ,

Subsemnatul Abălaru Viorel, pseudonim literar Viorel Padina, domiciliat în Corabia….. Judeţul Olt, cod poştal 239300, chem în judecată STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE şi prin DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE a judeţului Olt, cu sediul în municipul Slatina, str. Arcului nr. 2A, Judeţul Olt, pentru ca prin hotărârea ce veţi binevoi a pronuţa să obligaţi pârâtul să-mi plătească suma de 50.000 (cincizeci de mii) de euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material cauzat ca urmare a măsurilor administrative abuzive la care am fost supus, din motive politice, de autorităţile fostului regim comunist, aşa cum voi detalia în continuare.

MOTIVELE ACŢIUNII:

În fapt, la data de 7 octombrie 1980, subsemnatul am iniţiat şi semnat în Bucureşti, împreuna cu tinerii scriitori (pe atunci) Angela Marinescu, Eugen Suciu şi Paul Daian, „Apelul către Europa”, un document pe care eseistul Sorin Cucerai l-a calificat drept „singurul text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii ’80[1] Acest document l-am predat personal, după semnare, lui Călin Vlasie din Pitesti, actualul cunoscut editor, patron al editurii „Paralela 45”, care îmi promisese că îl va expedia printr-un prieten din Israel la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, însă până la urmă acţiunea noastră a eşuat din pricina unei clasice trădări (mai târziu aveam să aflu că cel care m-a trădat a fost chiar unul dintre comilitoni). Nu ştiu nici azi cu precizie ce s-a întâmplat cu exemplarul semnat al Apelului (Călin Vlasie zice ca l-ar fi ars în momentul când a aflat că am fost reţinut de Securitate), dar ştiu că pe 10 octombrie 1980 am fost reţinut de Securitatea Judeţului Olt (condusă pe atunci de colonelul Raţiu Gheorghe, viitorul şef al Directiei I din Departamentul Securităţii Statului, până inclusiv la Revoluţie), ofiţerii de securitate surprinzându-mă cu această ocazie cu încă un exemplar (nesemnat) al Apelului, la mine în geantă, precum şi cu alte manuscrise duşmănoase. Pentru a-i da timp lui Vlasie să trimită Apelul peste graniţă, aşa cum convenisem, am fost nevoit să încropesc o tactică spre a-i ţine în loc, cum se zice, pe anchetatorii-securişti, serviindu-le un scenariu în care eu singur, chipurile, aş fi fost cu ideea de a compune o asemenea „bombă” şi de a mă prezenta din proprie iniţiativă cu ea la Securitate, în scopul de a determina teribila Instituţie să mă ajute să-mi public cartea de versuri „Poemul de oţel, pe care nicio editură nu voia să mi-o accepte. Evident că în tot timpul în care am debitat securiştilor această poveste n-am suflat nici o vorbă despre Apelul semnat de cei patru, despre semnatari şi despre depozitarul de taina, Călin Vlasie de la Piteşti (pe care îl aşteptam să se ţină de cuvânt şi să expedize „Apelul” la CCES de la Madrid), însă luni, 14 octombrie 1980, când cercetările vor fi fost continuate de un „tovaraş de la Bucureşti” (Pîrvulescu de la Direcţia de Cercetări Penale, cum mi s-a prezentat), am fost consternat să aflu că toţi comilitonii mei din Bucureşti nu numai că fuseseră şi ei convocaţi între timp la Securitate – cum mi s-a spus –, dar recunoscuseră că au semnat Apelul la incitarea mea. Însă din câte mi-am dat seama anchetatorii încă nu ştiau nimic de Călin Vlasie de la Piteşti, ceea ce îmi dădea speranţe că acesta va reuşi să trimită Apelul semnat în afara ţării, eu oferind securiştilor o explicaţie suplimentară, în sensul că, da, e adevărat că i-am pus şi pe amicii de la Bucureşti să semneze un exemplar al Apelului, însă doar aşa, ca să dau mai multă greutate diversiunii mele, iar pe urmă, după ce mi-am revenit, m-am gândit că nu-i frumos ce-am făcut, aşa că am rupt acel exemplar semnat al Apelului, pentru a nu-mi băga prietenii în bucluc.

Că m-au crezut sau nu tovarăşii anchetatori, nu ştiu, cert e că după ce mi-au făcut o percheziţie la reşedinţa mea de la C.A.P. Izbiceni, unde funcţionam ca jurisconsult şi apoi la domiciliul părinţilor mei din Gura Padinii, Securitatea m-a lăsat totuşi în libertate. Mai târziu, peste vreo două luni, am aflat de la Călin Vlasie, cu care m-am întâlnit în secret la Râmnicu-Vâlcea, că el a dat foc Apelului, după ce a auzit că am fost reţinut de securişti, îmbărbătându-mă totuşi cu vestea că nu sunt singur şi că la o adică tot Cenaclul de Luni [2] va fi alături de mine ; Cenaclu pe care – după cum mi-a spus tot Vlasie – profesorul şi criticul literar Nicolae Manolescu, coordonatorul său, abia reuşise să-l potolească la ştirea că am fost arestat. Am aflat de asemenea că fusesem eliberat din arestul Securităţii nu graţie umanismului securist, ci datorită intervenţiei fostului ministru de externe ceuşist, George Macovescu, pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor, la care Nicolae Manolescu apelase în acest sens, ameninţându-l pe bătrânul politruc comunist că dacă nu face urgent ceva ca să mă elibereze din arestul Securităţii, regimul comunist va avea de furcă cu tinerimea universitară de la „Cenaclul de luni”, gata să se revolte.

Mâhnit de faptul că eşuasem în încercarea mea de a aduce la cunoştinţa CCES de la Madrid situaţia dramatică din România comunistă, în care cetăţenii erau nevoiţi să subziste efectiv ca nişte haftlingi, deci ca într-un Lagăr de Concentrare, şi profitând de asemenea că prietenul meu cel mai bun, juristul Petre Dincă din Corabia, a venit să-mi spună (în mare secret, desigur) că securiştii îl puseseră chiar şi pe el ca sursă pe urmele mele, cu misiunea de a le raporta tot ce fac şi gândesc, mi-a încolţit în minte planul pentru a doua revoltă, plan pe care l-am elaborat în timp ce prin bunul şi credinciosul meu prieten, Petre Dincă, alias sursa „Miron”, le serveam sistematic securiştilor urmăritori informaţii care să le adoarmă vigilenţa (în sensul că m-am cuminţit şi că nu mai am gânduri subversive, pregătindu-mă să mă căsătoresc etc.), astfel că în august 1981 – dupa ce între timp am preparat şi samizadatul intitulat „NU!”, având subtitlul „Organ anticomunist. Prim-redactor: A.V.Padina” – am plecat din nou la Bucureşti, împreună chiar cu Petre Dincă, „omul” securiştilor, acesta fiind chiar transcriptorul, la dictarea mea din memorie, al variantei a II-a a „Apelului către Europa”, pe care a acceptat să o semneze şi el, de altfel. La Bucureşti m-am cazat la Hotel Veneţia, din Piaţa Kogalniceanu, de unde în zilele următoare am încercat să-mi contactez vechii comilitoni (nu l-am găsit disponibil decât pe Paul Daian, aka Sergiu Filip), intenţionând să iau legătura, în perioada imediat următoare, cu Nichita Stănescu, cu Nicolae Breban şi cu Nicolae Manolescu, spre a-i convinge să semneze Apelul meu, căruia astfel să-i confer o mai mare greutate, însă pe Nichita Stănescu (cu care eram bun prieten) şi pe Nicolae Breban nu i-am putut găsi, iar Nicolae Manolescu (la care m-am prezentat într-o zi, arătându-i cu acea ocazie samizadatul „NU!”, în care era lipit Apelul către Europa, precum şi diverse poze – decupate din ziarele vremii – şi comentarii duşmanoase etcetera) a refuzat să semneze Apelul, spunându-mi că toată lumea ştie ce ştiu şi eu despre Regim, dar că nu se poate face nimic, din păcate. În seara aceea am încercat să strâng semnături şi printre colegii mei de la „Cenaclul de luni”, însă fără niciun rezultat, toată lumea fiind îngrozită de posibilele repercursiuni. După şedinţa Cenaclului, m-am întrors la Hotel Veneţia, unde mă aştepta Paul Daian, trebuind ca în continuare să suport supliciul ameninţărilor poetului, care mi-a repetat toată noaptea că mă taie (arătându-mi şi cuţitul vânătoresc de rigoare!), dacă şi de data asta vom eşua, ca data trecută. Mai mult decât atât, Paul Daian (Sergiu Filip), vrând neapărat să afle cât sunt eu de tare şi de mare (căci doar urma să fiu liderul unei miscări politice istorice, nu-i aşa?), a insistat în chip demenţial să-mi introducă un ac de seringă prin încheietura mainii, ca sa iasă tocmai pe partea cealaltă (aşa cum procedase chiar el, la mâna sa!) , pe urmă nu s-a lăsat până nu mi-a făcut, tot în mână, şi o injecţie cu un ser misterios, despre care am aflat, după ce m-am trezit a doua zi din somn, că era un drog supervigil, pe care şi unui cal dacă i l-ai fi inoculat, bietul patruped n-ar mai fi închis ochii o săptămână după aceea (pe când eu am dormit, în expresia lui Daian, ca o valiză-n gară…). Marile semne de întrebare în legătură cu acest comportament apartent descentrat al lui Paul Daian (alias Sergiu Filip) se ridică însă abia în momentul când aflăm că acest Paul Daian, care a fost comilitonul şi semnatarul meu şi la primul, şi la al doilea Apel, era de fapt chiar „sursa” Securităţii, cel care m-a trădat de ambele dăţi, aşa cum voi fi aflat mai târziu, după ce mi-am văzut dosarul de la CNSAS, în 2004.

Spre a scurta relatarea faptelor, voi spune doar că şi a doua tentativă de Apel a eşuat, datorită trădării lui Paul Daian, iar securiştii, spre a nu se naşte un scandal nedorit de nimeni şi văzând că „Europa liberă” încă nu prinsese de veste despre acţiunea subsemnatului, s-au prefăcut că iau de bună în continuare povestea mea cum că şi de data aceasta am vrut să le testez vigilenţa şi să le atrag atenţia asupra persoanei mele, spre a mă ajuta să-mi public cartea „Poemul de oţel” (pe care în realitate nici nu o predasem vreunei edituri până atunci). Însă după cum am aflat în 2004 (după ce mi-am văzut dosarele de urmărire informativă de la CNSAS) Securitatea m-a urmărit în continuare cu cea mai mare stricteţe, prin zeci de „surse”, deschizându-mi cel puţin două „d.u.i.”-uri, „Cronicarul” şi „Poetu”, şi socotindu-mă un obiectiv „duşmănos” de maximă prioritate. Securiştii vor fi intervenit – desigur – şi atunci când au sugerat (prin „sursele” lor din mediul cultural) să mi se blocheze apariţia cărţii „Poemul de oţel”, care deşi a fost premiată la concursul de debut în poezie al editurii „Cartea Românească”, în 1982, nu a putut să apară decât după Revoluţie, în 1991, în pofida faptului că subsemnatul m-am şi judecat cu editura respectivă, în dosarul 611/1987 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, acuzând-o că refuză să-mi publice o carte premiată de un juriu competent şi că îmi încalcă libertatea de expresie.

Faţă de descrierea de mai sus a faptelor de rezistenţă anticomunistă ale subsemnatului şi de probele prin care îmi voi susţine acţiunea, solicit Onoratei Instanţe, pe de o parte, să constate – în baza art.4, alin. (2) din Legea nr. 221/2009 – caracterul politic al măsurilor administrative abuzive prin care organele comuniste mi-au deschis cel puţin două dosare de urmărire informativă, m-au reţinut, m-au urmărit, m-au şicanat, m-au „prelucrat” în public şi m-au anchetat ani şi ani, mi-au confiscat o serie de manuscrise, pe care nu le-am mai putut recupera nici până azi, iar prin Editura „Cartea Românească” şi prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste mi-au blocat apariţia unui manuscris premiat la concursul de debut din 1982, compromiţându-mi în mod grav o posibilă carieră literară de succes, iar pe de altă parte – în temeiul art.5, alin. 1, lit. a) şi b) din lege – solicit Onoratei Instanţe să fiu dezdăunat, pentru prejudiciul material şi moral produs prin aceste abuzuri.

Îmi bazez acţiunea pe următoarele probe (rezervându-mi dreptul ca până la primul termen de judecată să produc şi alte eventuale probe):

1)”Apelul către Europa”, documentul subversiv pe care l-am iniţiat în anul 1980, copia existentă la CNSAS (Anexa nr.1);

2) Un „Plan de măsuri” din care rezultă că Securitatea m-a urmărit încă înainte de a fi iniţiat şi redactat „Apelul către Europa” (Anexa nr.2);

3) Procesul-verbal de percheziţie din 11.10.1980, în care mi-au fost confiscate mai multe manuscrise (Anexa nr.3);

4) Cablograma pe care a trimis-o Securitatea judeţeană Olt la Securitatea centrală după prelucrarea mea în „colectivul de oameni ai muncii”, la 19.10.1981 (Anexa nr.4) ;

5) Raport al unor şefi de securitate din care rezultă că în 1986 mi s-a deschis un al doilea dosar de urmărire informativă (Anexa nr.5);

6) Anunţul apărut în presa culturală din 1981 privind rezultatele concursului de debut în poezie la editura „Cartea Românească”. „Poemul de oţel” – premiat atunci – n-a putut să apară însă decât după Revoluţie (Anexa nr.6);

7) Hotărârea de fond pronunţată în dos. 611/1987, prin care mi s-a respins acţiunea mea de chemare în judecată a editurii „Cartea Românească” ; ulterior îmi va fi respins şi recursul, evident (Anexa nr.7);

8) Cronica scrisă de criticul literar Nicolae Manolescu[3] la apariţia, în 1991, a „Poemului de oţel”. În această cronică, N.Manolescu scrie, între altele: „Apărută în 1982, ea – cartea „Poemul de oţel” – l-ar fi situat pe Viorel Padina alături de Mircea Cărtărescu, neîndoielnic poetul generaţiei 80, la fel cum Nichita Stănescu a fost poetul generaţiei 60” (Anexa nr.8);

9) Scriitorul Bedros Horasangian deplânge soarta poeţilor, oricât de valoroşi, care nu sunt publicaţi la vremea lor (Anexa nr.9);

10) Vladimir Tismăneanu despre „cazul Viorel Padina[4] (Anexa nr.10);

11)  Scriitorul Ion Zubaşcu despre „cazul incendiar Viorel Padina”. (Anexa nr.11).

În încheiere, reamintesc Onoratei Instanţe că potrivit art.5 alin (1) litera a) şi b) din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…) b) acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative„.

In drept, îmi bazez cererea pe Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În conformitate cu art.5 aliniatul 3 din legea 221/2009, acţiunea este scutită de taxa de timbru.

Depun prezenta acţiune şi înscrisurile anexe în 3 exemplare, unul pentru instanţă, unul pentru procuror şi unul pentru a fi comunicat pârâtului.

În conformitate cu art.242 alin.2 din Codul de procedură civilă, solicit şi judecarea în lipsă a prezentei cereri, rugându-vă totodată ca orice eventuale întâmpinări, documente sau acte ale pârâtului să-mi fie comunicate în timp util.

Abălaru Viorel (pseudonim literar: Viorel Padina)

[1] Sorin Cucerai, „Interviu cu un destin”, Orizont, nr.8/2006, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7651

[2] Cenaclul de luni a fost un cenaclu literar al studenților din Centrul Universitar București. Inițiat de Radu Călin Cristea și condus de Nicolae Manolescu, Cenaclul de luni a reprezentat nucleul bucureștean al poeziei noii generații, numită și generația ’80 sau generația în blugi. A fost înființat în anul 1977 și desființat în 1983 de secretariatul P.C.R. al Universității București, care îl considera subversiv. V. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cenaclul_de_luni

[3] Nicolae Manolescu este considerat cel mai important critic literar după G.Călinescu, fiind şi actualul nostru ambasador la UNESCO.

[4] Vladimir Tismăneanu a fost coorodnatorul Comisiei care a condamnat comunismul şi preşedintele IICCMER. Articolul a apărut pe siteul „Contributors.ro”.

(va urma)

Anunțuri

12 răspunsuri to “Justitia tovilor si baietilor (1) – actiunea introductiva”

  1. florentinaborgovan Says:

    Ma bucur din tot sufletul ! Sa fie intr-un ceas bun! Un mare poet, hartuit, calcat in picioare,si atunci si acum, cu urmari grave,( de fapt toti astia insirati mai sus asteapta sa crapi!) are dreptul sa spere ca DREPTATEA nu e o vorba goala, ca n-am innebunit cu totii acceptand confuzia de valori,minciuna, impostura, usurparea! Iti admir curajul , ii deplang pe cei care ,din varii motive pedestre sau pur si simplu din neputinta, nu au fost in stare sa te re-cunoasca! Da,stiu ce spun, POEMUL DE OTEL e o carte care ,indiferent de data aparitiei, trebuia sa-ti restituie statutul de mare poet!

  2. cindrel Says:

    Iti doresc reusità deplinà !

  3. sz.moke Says:

    Of, of, nu mai puteai tu de cetatenii din . Tot ce voiai era sa-ti publici cartulia si sa auda lumea de ea. Sa nu zici ca nu e asa.

  4. sz.moke Says:

    cetatenii din

  5. Marginalia non turpia Says:

    Îți doresc și eu să reușești.

    Sunt oameni de meserie care te prețuiesc (critici și istorici literari) și care se vor bucura de reușită alături de noi, cei care ne-am întâlnit aici. (Noi, cei cu nume și fețe reale, prietenii domniei tale).

    Succes!

  6. Marginalia non turpia Says:

    @sz.moke

    D-le, sau d-nă (că nu vă văd prin mască) ”moke”, câte opuri ați scris și câți bani ați luat ”moka”, please?

  7. cindrel Says:

    Mffff … na, cà mi-a intrat în ochi niste szmoke de uscàturi …

  8. Marginalia non turpia Says:

    @cindrel

    szmok(e) cu szmok(e), patriei claie!

  9. AVP Says:

    Va multumesc pentru solidarizare, my friends. Dupa cum v-ati dat seama, am pierdut acest proces in Romania (conform documentelor pe care le voi publica in serial pe blog) si abia de acum incolo urmeaza sa ma plang la CEDO, unde se zvoneste ca majoritatea actiunilor sunt blocate, intr-un fel sau altul, de grefierii romani detasati acolo spre a servi patria, respectiv spre a diminua la maximum pierderile statului roman „care e”. Vom vedea. Procesul asta poate fi socotit si simbolic: un proces (sau, daca vreti) o lupta, care a inceput acum peste 30 de ani, odata cu ‘Apelul catre Europa’ si se va termina cand se va termina, la capatul tranzitiei de la spatiul concentrationar la libertate si demnitate umana (sa speram).

  10. AVP Says:

    @Szmoke, daca te vei uita la next link vei vedea ca nu e cum crezi tu c-a fost. Ceea ce vei citi acolo e un fragment din declaratia turnatorului meu, Paul Daian, alias ‘Sorin’, din data de 10.08.1981. Fragmentul e chiar coverul paginii de Facebook dedicate ‘Apelului catre Europa’, de altfel.

  11. AVP Says:

    Postare noua.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s