La anul si la multi ani (4)

Reiau și anul acesta amintirile mele de Anul Nou, adăugându-le un nou episod, în speranța că vom mai adăuga unul La Anul și La Mulți Ani !

+++++++++++++++++++++++++++++++++

Inainte de Anul Nou, ne pregăteam – noi, copiii gurăpădeni – pentru “Ganele” (adaptarea locală a cântării creştine: “Cana Canelor“), marele Colind din seara Revelionului, şi pentru Pluguşorul de a doua zi, iar cei mari pentru primirea Nepoţilor, cu ocazia Petrecerilor din primele două zile ale anului. Pregătirile, în ceea ce ne priveşte, constau în alcătuirea echipei de colindători, în găsirea, croirea şi finisarea măciuchiţelor cu care urma să ne apărăm de câinii gospodarilor, în lustruirea goarnei de colindat şi în confectionarea biciului din cânepă, cu vârf din sfoară şfichiuitoare şi cu ciucureii de lână colorată ca un soare, pentru Pluguşor ; cei mari, la rândul lor, scoteau paturile din odaia cea mare a casei, dereticau şi aşezau de-a lungul pereţilor mese lipite una de alta şi bănci de lemn acoperite cu preşuri şi alesături, pentru ca oaspeţii să se simtă cât mai comod şi să rămână şi loc de joc, la mijlocul odăii.

Echipa noastră de colindători era alcătuită din 4-5 pretini, de regulă chiar tovarăşii de joacă obişnuiţi sau verişorii de vârsta mea (7-11 anişori, căci despre etatea asta vă povestesc acum), mai puţin cei cu care eram certat momentan sau care mă dezamgiseră prin caracterul lor laş, perfid sau lacom, cu ocazia colindelor anterioare. Din punctul meu de vedere, colindătorii trebuia să fie curajoşi – să nu fugă atunci când ne atacau câinii sau celelalte cete -, să fie punctuali sau de cuvânt şi să nu se lăcomească la împărţirea câştigului comun ori să trişeze la jocul de cărţi ce urma după sfârşitul colindului sau într-una din serile următoare. Ciomegele cu care eram înarmaţi ne confereau, ca orice armă voinicească, un rang de fudulie cu atât mai înalt cu cât erau croite dintr-un lemn mai special (cele mai apreciate erau cele din lemn de corn, rarissim în zonă) şi care aveau măciuchiţele mai mumos rotunjite şi lustruite, iar mânerul artistic încrustat. Goarna de colindat era unică în satul nostru şi de aceea constituia un motiv de mândrie cu totul specială pentru mine ; fabulosul instrument era o moştenire familială de la Împăratu, cum i se spunea fratelui mai mare al lui Marele (bunicul patern), care fusese trompetist în armată şi care, pentru merite excepţionale, fusese ridicat la gradul de plutonier-major, deşi nu avea niciun fel de şcoală, iar la lăsarea la vatră i se dăduse voie să ia cu el şi goarna din dotare. Goarna militărească de alamă o lustruiam cu sare şi oţet, apoi făceam cu ea ore în şir de exerciţii trompeţitoare, până mi se umflau buzele din cauza muştiucului rece şi dur. Când, la ora colindului, începeam să trompeţesc, aproape lipind goarna de fereastra gospodarului, la 3 jumate dimineaţă, când oltenii nici n-au plecat la piaţă, vba aia, se sculau şi morţii din groapă, nu numai bieţii oameni, care ori ne înjurau înfuriaţi că-i deranjăm cu noaptea-n cap şi asmuţeau asupra noastră dulăii, unii cu faimă fioroasă, strigându-i încă înainte de a se scula din pat, ori aprindeau resemnaţi lampa şi bâjbâiau după câţiva bănuţi, pe care ni-i aduceau la uşa întredeschisă ba un moş în izmene, ba o babă puhavă, care uneori înlocuia bănuţii c-un colăcel sau c-un covrig vechi de ani şi ani. După care plecam la altă casă, intersectându-ne în drum  cu cetele rivale de colindători, fără însă să ajungem la încăierare, decât arareori. Bâtele de corn sau de ulm cu care ne înarmam cu săptămâni înainte – epuizând înfriguraţi şi legendele despre câinii ucigaşi sau eresurile despre strigoii ce bântuiau pe uliţele satului, mai ales pe cele din preajma cimitirului – erau numai aşa, de recuzită voinicească, pasămite.

Trebuie să precizez că existau două mari colinduri, în Sărbătorile de Iarnă de la Gura Padinii: mai întâi, colindul din Ajunul Crăciunului, când ceata de colindători cânta Bună Dimineaţa la Moş Ajun (nu atât de sofisticat ca Madrigal, vezi bine:)), iar răsplata pentru colidătorii voinici nu putea fi decât în colaci sau în covrigi, apoi colindul din Noaptea de Revelion, când cântam La Cana ce s-a-ntâmplat (însă noi pronunţam Gana, iar cânticelul era improvizat după o tradiţie religioasă locală destul de subţiată, la acea dată, religia fiind scoasă din şcoli de comuniști, fără însă a exista alte oprelişti), precedat de o intrare cu goarna lu Împăratu, sau, alteori, eu cântam solo colindul din goarnă, urmat de finalul în cor: “Ne daţi sau nu ne daţi, sau la goană ne luaţi?“, plata colindătorilor constând de data asta în câţiva bănuţi (de 5 bani, de 10 bani, de 15 bani, de 25 de bani sau de 50 de bani) sau chiar în bancnote marunte (de unul până la 10 lei), de la neamurile apropiate şi mai înstărite. Când terminam colindatul devreme, ne strângeam câţiva inşi, pentru o oră-două, într-o odăiţă din casele mai încăpătoare sau mai primitoare şi jucam copcica, pe banii strânşi de la colindat, fiecare sperând că astfel ne vom înmulţi câştigul (io rămânând mai totdeauna mofluz, probabil pentru că eram relativ mai corect… 😳 ). Spre ziuă, plecam la casele noastre, unde dormeam câteva ore, băgaţi la căldurică, după care ne pregăteam să mergem la Moaşă, înainte de prânz, pe când încă eram arici pogonici, ori, când ne făcusem mai voinici, iar Moaşele nu ne mai puteau sălta tââââta mare până la grindă, fiindcă abia mai puteau să ne cuprindă, primeam Nepoţii moşiţi de ai noştri.

Cât despre Pluguşor, care se desfăşura în prima zi de Anul Nou şi la care eu personal am participat doar după ce m-am făcut băiat mare, de 9-10 anişori, capabil să ţin un bici pe picioare, iar nu doar o biciuşcă oarecare, presupunea mai întâi frenezia pregătirilor pentru impozantul eveniment, pregătire ce începea cu-o lună înainte şi consta în confecţionarea biciului, ce trebuia să fie cât mai puternic, mai bogat ornamentat şi mai bine reglat, spre a asigura o pocnitură de pomină, iar asta însemna să te rogi de părinţi, de bunici sau de unchi să-ţi împletească o coardă de bici ageră şi să-ţi asigure un vârf şfichiuitor din sfoară de manilă sau din alte aţe finissime şi rezistente, apoi să te rogi de mămici şi mămăici să-ţi împodobească fastuosul bici cu mătăsuri şi lânici colorate ca nişte papagali feerici, plus că mai trebuia să găseşti şi un costum naţional ca pentru nişte voinici mai mici, însă afurisici, aloo, altfel te făceai de râs când ieşeai pe uliţă alături de cetele de plugărici, iar biciul tău, în loc să pocnească precum un obuz sau măcar ca o palmă zdravănă de bâz’, nu făcea nici fâs, vai, şi-n loc ca biciul ori tu însuţi s-arăţi ca un prinţişor hindus, să te vadă lumeea ca un paparuz… oops.

Până am crescut mai măricel, deci până la vreo 6-7 anişori, ne-am petrecut Sărbătorile de Iarnă, respectiv primele două zile de Anul Nou, la Moaşa mea, care îmi tăiase buricul la naştere, Moaşa Ana ale Gheletu, ce locuia vis-a-vis de noi, peste drum. Aici ne întâlneam cu ceilalţi Nepoţi ai lu Moaşa Ana, copiii fraţilor săi, Mitrică şi Stelică ale Polu, cu copiii lui Unchiu Manu, fratele lui Moşoiu Ilie, ce stătea în aceeaşi curte cu el, dar şi cu alţii de care nu-mi mai amintesc acum. Primeniţi şi împopoţaţi care cu ce aveam, ne prezentam pe rând în faţa Moaşei, care ne întâmpina, cu toată mărturia părinţilor de faţă, şi, după ce ne aşeza cu picioruşele pe un topor sau cuţit culcat pe prag, ne apuca de subsuori zicându-ne: “Hai să te dea Moaşa la grindă!“, apoi ne ridica chiuind, cu ajutorul părinţilor, până la tavan, cu-o turtă sau c-un colăcel pe cap şi cu un pahar de vin roşu preste el, ţinut de altcineva, desigur, urându-ne să creştem “tââââta mare“, în ovaţiile celor de faţă (ridicarea la grindă repetându-se de 3 ori), după care, îmbujoraţi de atâta succes, noi primeam darurile Moaşei (un costumaş de copil, vreun fulărel sau vreo căciuliţă) şi-i înmânam la rândul nostru, prin mâna Mămicilor, darurile  – o broboadă, un zăbun, un sul de stofă ori alte asemenea daruri – sau o oarecare sumă de bani, după caz şi praz, în timp ce părinţii prezentau plocoanele, frumos legate în ştergarele olteneşti de baz : câteva pite sau azime proaspete, cârnaţi, carne de porc preparată sau crudă, străchini cu piftii, vreo gâscă, raţă sau găină vie (sau mai multe), alte ingrediente alimentere şi, evident, damigenele de vin şi sticlele de ţuică, toate acestea fiind menite a compensa eforturile gazdei în asigurarea bunei desfăşurări a Petrecerilor de Anul Nou. Fiind vorba de rânduri bune de Nepoţi, petrecăreţii abia încăpeau în două camere cu uşile larg deschise, cu sobele duduind şi cu paturile scoase, spre a face loc meselor şi băncilor de lemn lipite una de alta. Muzica era asigurată live, de Nepoţi şi Nepoate, sau de vreun clarinetist tocmit de regulă pe băutură şi pe bucate ori pe peşte uscat, din care exista pe săturate, căci doar Nepoţii erau pescari de 14 carate, iar Balta se afla subt malul din fundul curţii Moşoilor, pe unde noi, nepoţeii, scoboram vadul chiar în timpul Sărbătorilor, spre a ne trage cu patinele pe gheaţa ce se întindea cât vedeai cu ochii, pierzându-se în pâcla albastră dinspre Bulgaria (Dunărea era mult prea departe pentru noi, pe vremea aia, când eram nişte prichindei, iar distanţa de 4-5 km până la Istrul de dincolo de Baltă ni se părea infinită).

Muzica de petrecere la Sărbătorile de Anul Nou era asigurată de Nepoţi şi Nepoate, care se întreceau într-un karaoke avant la lettre, ceea ce însemna că mesenilor, fie ei şi afoni de-a dreptul, cum era sobrul finu’ Tache, de exemplu, le plăcea nu doar să asculte cum cântau cei mai băgăreţi sau mai talentaţi, însă adorau să fie şi ei, la rândul lor, ascultaţi şi chiar aplaudaţi, ceea ce nu era greu, de altfel, după ce cu toţii ajungeau  excitaţi de rachiuri fierte, aperitive, piftii, murături, fripturi, vinuri rubinii şi cârnaţi, de glumele şi de jocurile ca de copii în care se lăsau antrenaţi chiar şi mesenii care altfel erau taciturnii cei mai ciudaţi. Pe finul Tache, mai sus pomenit, nu puteai să-l vezi în restul anului decât robotind non stop, c-un muc de ţigară veşnic în colţul gurii, trecând pe drum înalt şi drept ca bradul şi abia răspunzând la salutul celorlalţi, pe care parcă nici nu-i vedea, necum să intre-n vorbă cu careva. Însă la Anul Nou, după ce se încingea, cu mare greutate, ce-i drept, începe să cânte şi el, cu capul apăsat în piept şi fără un zâmbet măcar, cu-o voce groasă şi perfect afonă şi c-un ton trăgănat, fiind întâmpinat invariabil de protestul finei Leana, nevastă-sa, care îl înghiontea îmbujorată şi-i cerea să înceteze naiba, păi se poa’, ce-i veni aşa deodată, a…? Finu’ Tache însă n-o băga în seamă şi îşi continua cântarea, acompaniat de la un moment dat de Tăticu, de Marele şi de ceilalţi cântăreţi demni de invidiat, iar Finu’ Tache, încurajat, se ridica înalt ca o prăjină şi cât de cât degajat şi-o dădea neaşteptat şi-n jucat… oops.

Cântăreţi vestiţi la astfel de petreceri erau Marele şi Maica Mare, care ne delectau în duet cu cânticele şi romanţe din repertoriul Ioanei Radu sau Mariei Tănase, în plină vogă atunci, în anii 50, când încă nu se înmulţiseră guriştii din folcorul nou şi cu atât mai puţin maneliştii din văleatul balkano-rromanizat. Preferatele lor şi ale publicului erau „Hai iu, iu„,  „Mă dusei să trec la Olt„, „Pe Mureş şi pe Târnave„, „De la primărie-n sus„, „Buna seara, mandră bună„, „Ridică, mândro, perdeaua” şi multe altele, cântece pe care Maica-Mare le însoţea cu nişte chirăituri de mare succes, care îi antrenau pe ceilalţi la joc, atunci când cântecul era mai ritmat. Tăticu, în schimb, era un cântăreţ solo, un tenor spre bariton, cu o voce foarte puternică – singurul glas din sat, pe vremea aia, care se putea auzi şi înţelege de pe malul Bălţii şi până la Grindurile aflate peste Baltă, la o distanţă de aproape 1,5 km -, care cânta nişte cântice haiduceşti străvechi, unele descoperite şi cântate doar de el şi atât de originale încât din păcate nu le-am putut regăsi, preste mode şi timp, pe Youtube. Mămica însă nu cânta de loc şi nu pentru că n-avea vocea, întrucât io îi ştiam bine cântecele de leagăn, care îmi păreau minunate, n-aşa?, ci pentru că era o femeie oarecum rezervată în public, chit că nu era nici pe departe timidă. Unul dintre puţinele momente terorizante din copilăria mea, de care îmi amintesc şi acum perfect, a fost acela când, după ce ne-am întors de la o petrecere de l-ale Stelică Popescu, zis Caramanescu, şeful pescarilor din Gura Padinii, în acel moment, taică-meu a certat-o foarte rău pe Mămica, ba cred că i-a tras şi-o palmă, fiindcă nu vrusese să cânte la petrecere, aşa cum îi ceruse el… oops. Îmi amintesc cum stăteam într-un colţ al patului alături de Mămica, supalaţi cumplit amândoi, sau mai degrabă mie fiindu-mi o milă infinită de ea, în timp ce mă tot căzneam să-mi închid un nasture de la cămăşuţa de noapte (aveam 4-5 anişori) şi mă pregăteam să-mi spun rugăciunea „Înger îngeraş al meu„, însă Mămica îşi lua revanşa a doua zi, ca de obicei, când îl dojenea îndelung pe Tăticu încă de la prima oră când se trezea, în timp ce el era cel care, de data asta, nu mai zicea nici pâs, păi cum drea, stând în pat cu faţa-n sus şi făcându-mi din timp în timp cu ochiul, zmecheros, pe ascuns… oops.

Un alt cântăreţ faimos în casa noastră, şi nu numai, era Patefonul, obiectul miraculos cu care venise Tăticul din Armată, la liberarea sa din 1953, obiect pe care îl cumpărase pe solda strânsă la batalioanele de muncă, probabil, alături de o tablă de şah pe care am învăţat să joc încă de atunci, iar în curând jucam aproape de la egal la egal cu Tăticu, un jucător de şah bunicel. Aparatul era dotat cu-o duzină de plăci Columbia, cu cântecele Mariei Tănase, Ioanei Radu şi ale lui Zavaidoc (care mie mi se părea pe vremea aia cam mormoloc), patefonul fiind lăutarul ce-i  înlocuia ad-hoc pe cântăreţii live care nu mai aveau foc or glas de loc, sau când toată lumea, mai puţin leatul năpârstoc, ieşea la joc…🙂

(va urma când se va putea )

6 Răspunsuri to “La anul si la multi ani (4)”

  1. Marginalia non turpia Says:

    Frumos, frumos, frumos povestești matale.
    Soțiorul meu zice că moldovenii au harul povestirii.

    Iacă-tă, îl au din plin și oltenii, prin domnia ta.

  2. AVP Says:

    Thank you, CMM… oops. Mămica era o povestitoare nemaipomenită, io nu sunt decât un scriitoraş de – hai să-i zicem aşa, ca să nu se supele b-oierii minţii de Românica – ebonită lustruită🙂

  3. AVP Says:

    La multi ani🙂

  4. Marginalia non turpia Says:

    Păcat că în acele vremuri nu se prea putea înregistra ce spuneau povestașii!

    Dumnezeu s-o odihnească în lumea povestitorilor!

  5. AVP Says:

    Domnul e mare, dear surioare.

    Postare noua, veche.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s