Planeta-Ou – Cântul X

Predoslovie

Din păcate (și-n pofida faptul că next generation dă semne, iată, că nu voi trece neobservat pentru ea, iar eminenta congeneră Carmen Maria Mecu a publicat primul studiu hermeneutic despre „Planeta” mea), resimt din ce în ce mai puțin entuziasm de a împărtăși contimporanilor ființișoara & my opera (sau poate că oi fi deja prea bătârn pentru lumicica asta, a ? :oops:) Practic, aproape toți cei despre care am crezut la un moment dat că sunt bucuroși sau baremi curioși să relaționeze cu mine, că percep destul de coerent cine sunt și că merită să le detaliez ceea ce-am aflat / creat io, ista, contemplând sau țesând la borangicul lumeei cu suflețelu meu new & now, s-au derobat, la un moment dat, să mă mai asiste în aventura cunoașterii & creației și să mă-ncurajeze să fiu eu, iar nu doar un mbowuț cumințel al timpului meu, chit că nici io – recunosc – nu prea le-am încurajat propensiunile pro amicitiae și nici n-am făcut cine știe ce captatio benevolentiae, n-așa…? Însă de aici, de la inabilitatea, lehamitea sau incapacitatea mea de a mi-i apropia sau menține în preajmă pe contimporanii plini de capriții, poziții & ambiții și până la mizeriile pe care mi le-au făcut cu ghiotura, în loc să se bucure de ocazia de a se afla în proximitatea unui creator sorbit din popor – cu vba lui Emin cel nainte mergător – cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar, din contra, ei fie m-au tratat ca pe un mitică banal, ignorându-mă total sau confundându-mă c-un veleiatar or c-un telal ce-și strigă marfa ieftină pe bulivar, fie m-au considerat un titircă inimă-rea etcetera, din pricini care n-au nici în clin nici în kklin cu creația.

Deci iată cum vom face, doamnelor și domnilor contimporani : în fiecare 29 octombrie începând de acum încolo, timp de 42 de ani, se va publica aici sau în alt strat câte un Cânt nou din Planeta-Ou, chiar și după ce io mă voi fi mutat în hyperspatziu-mi locativ predestinat – cu-o vbă a aglomerărilor spontane de altădat -, până când se vor împlini cele 51 de Cânturi ale poemului meu despre Alfa & Omega or Dl Zeu.

Dixi et salvavi.

++++++++++++++++++++

Cântul X

Ca orice muritor, sper şi eu că sufletele morților mei,  de care am fost legat prin vârtosul libido din copilăria pământească, firește, s-au dus în rai, iar nu în iad, Doamne ferește și păzește, însă în realitate mă tem că mămica, tăticu, marele, maica-mare, frățiorul adorat, toți martorii vieții mele din leatul copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat (chit că fu plasat în lagărul activiştilor şi securiştilor de altădat, n-aşa?),  odată ce din viaţă au încetat, s-au desfiinţat irevocabil, vai, şi chiar mă-ntreb dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau n-au existat şi simt, şi rog să fiu iertat că vă spun, că de acum încolo ai mei de altădat nu vor mai vieţui decât în memoria-mi şi-n clusterele poemului shogun pe care li-l voi fi dedicat, cât va mai exista şi ista, în spaţiu-timpul ce i s-a dat.

Unde ar fi fost să fie adsorbite sufletele morților mei, așadar  : într-un univers paralel, metafizic or ireal ? Păi, în ireal sau în virtual nu poate exista niciun nomen individual, căci altfel irealul ar fi natural şi raţional şi deci ne-am afla în acelaşi areal spaţio-temporal ca şi cel actual. O spune de altfel cu protocronic elan titanul metafizician : “Tot ce este real este raţional“, iar eu precizez, hic et nunc : este actual, este o virtualitate devenită indicativ prezent, deci actualitate, cu-o rădăcină în fosa trecutului din spate și cu vârful în „următoarea” virtualitate.

Nu, eu nu exclud ab initio potenţa raiului virtual şi învierea morţilor, ci doar spun că aceste virtualităţi nu sunt, în acest moment, probabile şi în niciun caz nu sunt actuale, aloo, iar mama, tata, tica, muma, marele, maica-mare, frăţiorul adorat, socrul respectat şi toţi cei care au fost şi pe care nu i-am uitat nu mai există şi nu sunt regăsibili într-o entitate de pe tărâmul celălalt,  pe care eu s-o pot accesa imediat, la rigoare, ci vor exista (din nou) numai dacă generaţiile creatoare de pe planeta a 3-a de lângă Soarele-i clocitoare vor fi în stare – în virtual, alou – să făurească un “rai” now, nu doar pentru viii şi copiii lor, ci şi pentru toţi morţii lor, şi nu doar pomenindu-i pre ei din neam în neam, c-un colăcel şi-o colivă sfinţită de popa cu angajament la Dynam, ci chiar înviindu-i, aloo, resuscitându-i din cenuşa crematoriilor or din ţărâna mormintelor, din slovele cărţilor sau pur şi simplu din amintirile strănepoţilor, doar ei, viii din viitor, putând decide – când va sosi ceasul – cât de folositoare sau de mângîietoare ar fi învierea  morţilor, pe o planetă de unde oricum va trebui să dispară între timp sămânţa hoţilor, hulpavilor, risipitorilor şi netoţilor, spre a spera că învietorii vor avea să le dea de mâncare revenanţilor baremi aer curat, dacă nu o crăpelniţă ca pentru un rai mai dotat.

Dar – la urma urmei – de ce s-aştept până atunci, mey ? :roll: Cine mă-mpiedică să-i înviez, hic et nunc, pe toţi morţii mei, într-o ipoteză de pixeli şi de hârtie şi să vedem cum ar fi să fie ? :roll: Să presupunem astfel că Ziua Învierii ar sosi chiar diseară, iar la uşa apartamentului nostru m-aş pomeni că sună mămica, moarta mea de ultima oară, pe care m-aş repezi s-o îmbrăţişez f.f. fericit, chit că mi-ar fi şi-un pic de frică, shiiit… oops. Fericirea mea ar fi şi mai mare văzând că-n urma mamei se-nşiruiesc celelalte fiinţe direct memoriale, ca să zic aşa, începând cu cei care s-au topit cel mai recent în pământ, tale quale, şi până la strămoşii ce se pierd în zare: tica, frăţiorul, socrul, maica-mare, tăticul, marele, muma, bunicul-aurel, bunica-alexandrina, muica-bâzdroacă, tica-bâzdroacă, muica-mare, tica-mare, aceştia fiind chiar conexiunile directe sau afinităţile mele carnale, primare or colaterale, alături de care m-am născut, am copilărit şi-am crescut şi pe care i-am pipăit, i-am gustat, i-am mirosit, i-am auzit şi i-am văzut.  Bun, însă de la tica-mare încolşa io personal n-aş mai recunoaşte pe nimerea din şirul ăla de strămoși ce s-ar călca în picioare la uşa mea, înghesuindu-se lângă şirurile de revenanţi ale celorlalte apartamente de pe scară şi-aşteptând să le strâng şi lor milioanele de mâini, bunăoară, deşi nici ei n-ar avea habar cine sunt, chit că mi-ar zâmbi zmecherește-strămoşeşte, n-aşa?, cam într-o doară, dacă nu chiar cam strâmb… oops. Şi oricum, nu mi-ar ajunge nu doar o seară, fie ea şi hyperpolară, ci chiar o-ntreagă viaţă specială, ca să-i îmbrăţişez pe toţi genitorii mei din negura istoriei şi să le urez bun revenit, darmite să reuşesc să-i cazez, în sfârşit, ori să-mpart cu ei averea cu care mă vor fi pricopsit (un costum sare şi piper de atâta călcat lustruit şi-un talent de poet afurisit, care mi-a făcut numai dujmani, în loc să-mi aducă bani, ca la scribăieţii babani), care avere or putere chiar de-ar fi la fel de mare cu-a lu bill gates cel vestit şi tot n-ar ajunge şirului de ascendeţi revenanţi – practic infinit – baremi pe-un dinte, subt forma unui micron de linte, acoloșa, dreaa… oops. Ce să mai vbim că dac-aş vrea să-i înţolesc – căci doar n-o să stea în coorul gol la ceasul învierii lor ? – ar trebui să jupuiesc toată Animal Planet doar pentru linia-mi de neam rumânesc, necum să-mi mai fac pomană, de-un paregzamplu, cu neamul bulgăresc, nemţesc, ţigănesc or chinezesc, a ? Şi uite-aşa, precum altădată ivan turbincă, aş realiza că nemurirea nu e decât o zmecheroasă caterincă şi m-aş ruga de Domnul Vieţii să-mi ia viaţa măcar mie, ca să nu mai port grija pe vecie, io personal, în viitor, l-al meu bobor devenit in integrum nemuritor, al drakkula, de parcă nu i-ar ajunge că nici măcar viii săi de-acuma nu prea mai au ce mânca, ce fura etcetera, dar sunt cu coada prin norii Resurecţiei, păi cum drea…

E limpede – cel puţin din punct de vedere raţional, aşadar – că nu vor putea învia toţi indivizii aflaţi cândva în al Planetei-Ou inventar, decât dacă socotim că cei ce-au fost, sunt şi vor fi vor învia prin Unul singular, prin Eonul or Atomul ce se va reculege la sfârşitul lumii, aşa cum hypostazele spaţio-temporale proprii (milioanele – e.g. – de abălari ce-au murit unul după altul în mine, începând cu ovuleţul simplicissim ce-am fost la momentul concepţiei din Gura Padinii, continuând cu didiloiul vânăt de spaimă din clipa naşterii, cu pipăruşul zglobiu din vremea copilăriei, cu adolescentul visător şi îndrăgostit, cu tânărul neliniştit, cu berbantul cam nebunel şi cam aiurit şi pân’ la bătrânelul din clipa de adineaurea, un piculeţ damblagit, dar cinstit…) înviază prin cel ce sunt  în clipa de-acum şi prin cel care voi fi în clipitele ce vor urma până la конец фильма, cum ar veni, când va sosi ora judecăţii de apoi pentru toate faptele-mi de vinerea până joi şi pentru tot pomelnicu-mi de didiloi dinapoi, fapte pe care însă nu le voi mai judeca io, mey, aşa cum s-a întâmplat cu şirul de abălari viorei pe care-i tot iert de mititei (căci pentru care greşale poate avea bietul om cea mai mare mizericordie, dacă nu pentru ale sale ? :roll: ), ci vor fi judecate  de next generations, mai precis de cele care nu vor mai fi, în mod nemijlocit, carne din carnea mea şi care de aceea nu mă vor mai ierta în caz că-mi vor găsi la dosar ceva (şi cine este fără de păcat, a ? :roll: ), căci pe judecătorii ce vor urma n-o să-i mai pot conrupe sau înşela cu lula-luleaua ori charisma mea, ca pe juriul & judele pe care i-aş putea înmuia c-un plic sau cu-o sarsana, ca să nu mai pomenim de cetăţenul turmentat, ce m-ar vota şi pe-o ţuică de dudă, pe-o cântare de paparudă sau chiar pentru una lacrima sul viso, n-aşa?, convins fiind, naivul naibii, că la classe operaia va in paradisso, aşa precum io, senatorul melcilor,  cică i-am promis-o.

Şi deci este aşa: mori în propriu-ţi kk or piş şi te trezeşti –  dacă te vei mai trezi şi cu condiţia să fii cu judecata de apoi a next generaţiilor la zi, aloo… – fix în Omega-Paradis, dar nu singur tu cu sufletu-ţi, cu neamu-ţi viorel, cu căţel şi purcel, ca într-un vis tembel, ci Singur El  :shock:   Iar asta înseamnă – clar ca un cleştar – că orice poolică frânar poartă în traista vieţişoarii sale reale bastonul de Mareşal Universal, recte de Zeu preste Empireu, pe care însă nu-l va scoate la iveală decât la sfârşitul lumeei , zău, şi numai după ce tot ceea ce e individual or spaţio-temporal se va topi – la final – în Unul ăla singular  :idea:

Până atunci, în realul special, ca să zic aşa, tre să te muţumeşti a trăi lumeea ce va urma prin fiii şi fiicele, nepoţii şi nepoatele, strănepoţii şi strănepoatele şi aşa mai departe, deci prin ceea ce va descinde direct din sămânţa or seminţiia ta, sau – dacă sămânţa-ţi va seca ori nu vei vrea sau nu vei putea să-ţi lucrezi moşia – vei trăi lumeea prin semenii din next generaţiile ce vor ființa într-un prezent de-a pururea şi despre care semeni nimeni n-ar putea susţine, aloo, că sunt altceva sau altcineva decât o altă clonă de-a ta, asta numai dacă toma necredinciosu ăla n-ar fi atât de tipicar or de scârţar încât să spună – e.g. – că cel de ieri din mine, să zicem, este un alt abălar decât cel la care tocmai rage un biet măgar pe blogul unui  securistrigoe scârțar, ori se deosebesc – semenii ăştia – precum cuvântul pâine de cuvântul pâne, sau mă române de mey rumâne, adicătelea un pic pe la culoarea pielii, pe la forma nasului, pe la gene şi sprâncene & rune, plus, biensur, prin locul şi timpul naşterii lor de pe meleagurile străbune, locuri natale despre care însă nu se poate spune că sunt de pe o altă lume decât Planeta Albastră, asta a noastră, din care sugem – în fond şi la urma urmelor – aceeaşi divină colastră, n-aşa ?

Ok, mey, să zicem însă că te-ngrozeşte / pleectiseşte să fii tot timpul mort, cum ar veni, până la sfârşitu’ lumii, ori nu te-ncălzeşte să vezi lumeea doar prin ochii generaţiilor de copii (clone) şi de semeni ce-ţi vor fi urmat până când Domnul Vieţii, iar nu tu personal, aloo, va fi înviat cu-adevărat, la anu’ Omega plus 1 la patrat, însă-n acest caz (deci dacă vrei să înviezi aparte, fiindcă te socoteşti mai breaz) tre să-ţi trăieşti vieţişoara de az’ cu următorul prinţip la baz :  să fii perfect conştient că next generaţiile alea, carele desigur că vor putea învia pe cine-or vrea, când ştiinţa, tehnica şi conştiinţa le vor permite aşa-ceva, păi cum naiba (iar acest lucru mirabil se va putea realiza în momentul în care corpul uman individual, dimpreună cu zona instinctelor înnăscute şi cu cortexul final, se vor putea clona – ceea ce s-a realizat deja – şi i se va putea descărca clonei, precum unui banal computer personal, nu doar informaţia din Al Treilea Testament sau Val, ca unui eminent tocilar, dar şi memoria individuală, acumulată în viața-i strict locală şi temporară, – însă nu asta va fi problema cea mai grea a generațiilor următoare, frăţioare, ci pe cine anume să înviezi, tale quale), ei bine, moştenitorii Pământului n-o să te-nvieze pe tine doar pentru că azi eşti mai bogat, mai cu moţ la tine-n sat ori stat, mai gross or mai gras sau pentru că ai o unică gaură-n găoaz, însă chipurile mai de vaz, ci numai şi numai dacă az’ ai un finissim obraz, aloo, dacă faci o faptă heroică or de legendar curaj, dacă eşti dedicat celorlalţi ca un sfânt sau dacă-n genere laşi o uriaşă urmă creatoare / mângâietoare pre pământ, astfel încât învietorii să te-nscrie nu doar pe tine, la un moment dat, la rândul de înviat, mey, bădie, ci şi pe cei care te-au înconjurat ori cu care te-ai jucat în dulcea copilărie din prima viaţă vie sau în alt mod te-ai contemporanizat, căci altfel ce rost ai avea, singur cuc şi cu umbra ta, într-o lume unde nimic şi pe nimerea n-ai mai recunoşte, a… ? :(

Ca să rezumăm și să-ncheiem acest cânt, Tatăl – „Eu Sunt”, cum i se mai zice-n Vechiul Legământ – nu poate exista spaţio-temporal şi deci în real, unde să ne fie accesibil şi nouă, celor din actualitatea care este, decât prin Filius or, cu acribie canonică spus, prin et Filius, prin Logosul care se naşte din Primus în secunda hyperlină a exploziei primordiale, iar apoi se umflă şi se metamorfozează prin calităţile or cerurile succesoare, din ce în ce mai integratoare, spre a-şi continua evoluţia suitoare până la Omega, stadiul final al germinaţiei universale şi totodată al spaţiu-timpului, al realităţii propriu-zis creatoare, stadiu în care kosmosul in integrum şi nu doar Planeta Ou – ce se va fi stratificat hăt demult în marele hău – va redeveni un singur eu, o unică fiinţă, reculegându-se într-o nouă Singularitate Germinativă şi pregătindu-se pentru big-bangul or versantul vieţii dimpotrivă, cum ar veni. N-avem nicio dovadă că Viaţa şi Metamorfozele Kosmosului-Eu s-ar desfăşura în alt mod, chip ori asemănare decât se desfăşoară viaţa pe Planeta Ou, care Planetă – mi se pare – e vârful săgeţii timpului întregii deveniri universale, reprezentând un stadiu germinativ deja suficient de avansat şi de determinat încât să ne putem da seama atât despre ceea ce a fost până acuma, despre ce este vorba – în gând și pe pământ – în propoziţia cea mai simplicissimă a fiinţei (“Eu Sunt!”), cu verbul Logosului gestând – iacătă-L! – în pântecu-i cosmic destul de umflăţel şi de aceea vizibil chiar pentru mintea și inima unui biet poesel, voila, dar şi despre ce va fi să fie, n-aşa ?

(va urma)

 

15 Răspunsuri to “Planeta-Ou – Cântul X”

  1. Guardian Says:

    Maestre,vorba prietenului dumitale Nichita, te-am pupat pe suflet…
    Un omulet tot cam damblagit,dar la fel de cinstit…

  2. Marginalia non turpia Says:

    La mulți ani și la mai multe Cânturi, Planeto-Ou!

  3. AVP Says:

    @Guardian, @CMM – Doamne ajuta !

  4. Marginalia non turpia Says:

    Mă gandesc acum că poate ar fi interesant un mic studiu de receptare a poemului Planeta-Ou pe blogul acesta.
    Am nimerit din intamplare pe o discuție filozofică provocată inclusiv de el și mi-a venit această idee.
    Timpul e mai greu sa-mi vină.

  5. AVP Says:

    Da, am văzut că te-ai uitat aici. Apropo de discuția de acolo și de ceea ce-ti propui tu, pe mine m-a siderat atitudinea tanarului filozof Adrian Merfu, care dupa ce a exclamat: „Nu imi vine sa cred ce citesc. Este pentru prima oara cand citesc ceva de anvergura asta scris de un contemporan in viata. Primele impresii la o citire destul de rapida din cauza lipsei de timp ma duce cu gandul la o combinatie intre Platon (Phaidon, Timaios) si Heidegger (Fiinta si Timp).”, s-a supalat apoi pe mine pentru niste anodine chestiutze politice, recte din cauza unor politicieni care n-ar merita, presupunand ca Adrian Merfu are dreptate in ceea ce spune despre Planeta mea, nici sa-mi poarte sandalele, vba aia… Acelasi lucru l-am patit apoi cu junii de la Sud-Est Forum, care dupa ce avusesera norocul chior sa apuce Povestea lui Ave de picior, s-au supalat pe mine pentru ca nu le-am vbit lingusitor si m-au tratat ca tov Ficior, tragandu-mi un picior in gura in fata tutulor… oops.

  6. Marginalia non turpia Says:

    Omul empiric și creatorul nu se suprapun perfect. Pot să nu-mi placă comportamente ale lui AVP, dar asta nu se poate rasfrange asupra poetului Viorel Padina, căruia i se cuvin aprecierea și respectul meu, necondiționate.

    Eu cred că e nevoie nu doar de inteligență academică, ci și de inteligență morală și emoțională pentru a face astfel de disocieri.

    Nu e bine să confundăm criteriile cu care evaluăm omul empiric și criteriile cu care evaluam Creatorul. Nu e OK să folosim argumente ”ad hominem”, când vorbim de Opera cuiva.

    A confunda criteriile înseamnă o carență de complexitate a gandirii, mai pe românește – pardon! – o formă de prostie.

    Oamenii mai pot confunda criteriile și pentru că sunt trufași, pentru că au un eu gonflat. Când eul le este rănit de omul empiric, usturimea nu-i mai lasă să vadă Creatorul.
    Așadar, a confunda criteriile poate fi și o problemă caracterială.

    Cam așa văd eu lucrurile.

    Personal, n-am nevoie să mă lauzi nici ca om, nici ca poet, pentru ca eu sa-ți apreciez opera. Cred că toată lumea a putut vedea asta.

    Sunt sigură că în lumea virtuală și în cea reală mai sunt mulți oameni asemenea mie. Oameni pentru care valoarea bunurilor culturale nu este negociabilă ca la piața de zarzavat.

  7. AVP Says:

    Am spus-o și o repet:

    Apropo de mirările, consternările, zâmbetele ori strâmbetele unora cum că AVP nu e băgat în zeamă nici de urbea sa, darmite de elita de Dâmboviţa, păi cum drea…

    Păi, mhă, dacă nici măcar cei câţiva rumâni dezgheţaţi ce vin p-aciia încă nu percep cine-i AVP ista şi ce vrea, deşi au acces practic nelimitat la opera şi biografia sa, ce pretenţii să ai de la concetăţenii între care vieţuiesc, dintre care nu cred ca sunt 10 care să fi asimilat nişte cărţi cu adevarat rare or cardinale sau baremi neşte românii literare, care să aibă un iq un piculeţ mai tare decât le trebuie spre a-şi apropia chestiile vital-minimale sau care să fi intrat pe AVP blogs măcar din întâmplare, şi care, şi mai şi, să nu confunde fiinţa fizică trăitoare pe străduţa ori în bojdeuca sa cu fiinţa creatoare din hyperspa’, făcând distincţiile necesare între ce este – indiferent de orice schimbare, la rigoare – şi ce pare…?

    Dacă le spui istora că eşti ca Buddha cu o mie de feţe, ei se gândesc la buda de după şură şi pricep ce vrei să le spui ca cucu-n gură… oops.

    De ce credeţi că s-a zis : “Nimeni nu e profet în patria sa…”, a… ?🙄

    Ultimii cetăţeni ce-ar fi crezut că suavu’ Christ e chiar Mântuitoru erau contimporanii din preajma-i cea mai apropiată…😳 Si-n niciun caz n-au crezut asta, niciodată, cărturarii şi fariseii, iată, şefii Sinedrinului de altcândva, ce-ar ricana şi-acuma : “Cine, mhă, ăsta, fiul de teslar şi de neam prost…?”

    De ce credeţi că preoţii egipteni – şi chiar şi preoţii de azi, de orice rit ar fi – nu lăsau pe nimeni să intre-n altarul unde-şi îmbrăcau odăjdiile şi de unde ieşeau spre a-şi oficia mistherele (cu pompă, cu cântări, patrafire cu fir de aur, icoane strălucitoare, iluminări, smirnă, tămâie et alea alea…) ? Pentru că depărtarea, morga, masca şi taina măresc prestigiul şi întreţin autoritatea formală, de aceea…

    Când însă eşti un poet pur, te doare de jur împrejur de toate solemnităţile & salamalekurile astea şi dai la fete cu bonjur cu pantalonii rupţi în cur🙂

  8. Marginalia non turpia Says:

    Aduc aici și un exemplu din patrimoniul de istorie literară, preluat de la Nicolae Mecu:

    Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu erau buni, foarte buni prieteni.

    În 1940 apare ”Viața lui I.L.Caragiale ”, de Șerban Cioculescu. Vladimir Streinu scrie o cronică distrugătoare.

    Cei doi oameni de cultură rămân prieteni. Șerban Cioculescu continua să aprecieze opera lui Vladimir Streinu. Nu-i răspunde, din trufie, ”cu aceeași monedă”. Vladimir Streinu nu extinde dezaprecierea asupra întregii opere a lui Șerban Cioculescu și nici asupra relației lor.

    Două suflete și două minți educate. Comportamente intelectuale și umane model.

    Eu continui să cred, cu ceva ce unii ar putea numi ”naivitate”, în prezentul și viitorul civilizat al culturii noastre.

  9. AVP Says:

    Postare noua.

  10. Goldmund Says:

    Ma bucur ca se poate posta din nou aici, pe insula aceasta spirituala aflata intr-un ocea al indiferentei crase si manipularii generale.

  11. AVP Says:

    Bine te-am regasit, Goldmund.

  12. jan dinu Says:

    Viorele (AVP ) te-am regasit shi la tine-am poposit !
    Esti mare daca ai reusit ca TERRA asta s-o faci OU din GAINA cosmica …
    Foto cu – tzaranii aia lu matale din 1907 e o istorie sfinta a rascoalei…
    JD-USA

  13. AVP Says:

    Salut, nea Jane. Sper ca esti bine.

  14. jan dinu Says:

    – BINEEEEE – chiar mai bine decit in trecut !
    Shi YO …vreau s’ajung un mare poeT in deshert …dar e de rau cind „alaiul asta” devine shi mai infect !
    Urari : sarbatori cit de cit bune ..shi stai DREPT …cit mai potzi prin lume !..-:)))
    JD-USA

  15. AVP Says:

    Urari de fericite sarbatori si tie, nea Jane.

    Postare noua.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s