Cineva acolo sus („next generation”) ma iubeste

Are cuvântul dr. Cosmin Ciotloș (centru) ; se pregătește dr. Paul Cernat (dreapta) ? 🙂

Cosmin Ciotloș, next step – te pomenești – în șirul T.Maiorescu, E.Lovinescu, G.Călinescu, N.Manolescu și alte asemenea figuri cărturărăști, a publicat de curând în „Viața românească” un capitol din recenta sa teză de doctorat, pe care îl preiau și io aci, deocamdată fără alte comentarii decât că aștept ca tânărul și acribiosul savant proaspăt titrat să revină fix preste 42 de anișori la fel de documentat (și veți vedea marți seara de ce spun 42 și nu 1932 sau un veac încheiat…) c-un articol intitulat „Viorel Padina reînvie în lumea de hîrtie, olelie lie… 😯”, în timp ce io vă voi contempla cocoțat în hyperspatziu-mi locativ  confort I din norișorul de la chindie, mai viu ca orișice postmodernă mumie… 🙂

Cosmin Ciotloș – VIOREL PADINA, POETUL UNEI SINGURE CĂRȚI

Felul în care a fluctuat în timp receptarea unicului volum al lui Viorel Padina e strălucit anticipat într-un poem din carte, intitulat, într-o articulare orală, Despre primu şi al doilea: „Se dau doi bărbaţi, primus şi secundus, cu femeile lor: primus face copii; secundus este ideal. Unii dintre urmaşii lui primus se gândesc la idealitatea lui secundus. Unii dintre urmaşii urmaşilor lui primus se gândesc la gândirea urmaşilor lui primus despre idealitatea lui secundus şi se gândesc la idealitatea lui secundus. Unii dintre urmaşii urmaşilor urmaşilor lui primus se gândesc la gândirea urmaşilor urmaşilor lui primus despre gândirea urmaşilor lui primus despre idealitatea lui secundus, se gândesc la gândirea urmaşilor lui primus despre idealitatea lui secundus și se gândesc la idealitatea lui secundus. Unii dintre urmaşii urmaşilor urmaşilor urmaşilor lui primus se gândesc la gândirea urmaşilor urmaşilor urmaşilor lui primus despre gândirea urmaşilor urmaşilor lui primus despre gândirea urmaşilor lui primus despre idealitatea lui secundus, se gândesc la gândirea urmaşilor urmaşilor urmaşilor lui primus despre gândirea urmaşilor urmaşilor lui primus despre gândirea urmaşilor lui primus despre idealitatea lui secundus, se gândesc la gândirea urmaşilor urmaşilor lui primus despre gândirea urmaşilor lui primus despre idealitatea lui secundus, se gândesc la gândirea urmaşilor lui primus despre idealitatea lui secundus şi aşa mai departe.”

Unii dintre critici s-au raportat la observaţiile personale şi l-au luat în seamă. Alţii s-au raportat tot la observaţiile personale şi au decis să-l ignore. Unii, mai tineri, s-au raportat la remarcile celor dintâi şi au preferat să-l ia mai departe în seamă. Alţii, la fel de tineri, au aflat din varii surse de existenţa lui Padina şi nu le-a păsat prea mult. Din ce în ce mai complicată sintactic, schema aceasta este, de fapt foarte limpede prin comparaţie cu situaţia de fapt: Cezar Ivănescu, M.N. Rusu şi Nicolae Manolescu l-au preţuit superlativ ca poet. Redactorul-şef al Luceafărului Nicolae Dragoş, i-a tolerat un grupaj. Vladimir Tismăneanu l-a remarcat ca pe un caz de conştiinţă. Angela Marinescu i-a semnat Apelul către Europa. Călin Vlasie s-a angajat să-l distribuie în Occident. Traian T. Coşovei i-a făcut, la cald, un portret afectuos. Peste ani, Alexandru Muşina l-a inclus în restrictiva Antologie a poeziei generaţiei 80. În schimb, Mircea Cărtărescu l-a uitat cu totul în al său Postmodernism românesc. Nici Ion Bogdan Lefter n-a scris despre singularul său volum, dar i-a făcut loc în dicţionarul personal al scriitorilor contemporani. Parcimoniosul Claudiu Constantinescu, da. Alexandra Tomiţă i-a pus în valoare curajul nebun. Mihail Vakulovski a încercat un riscant (deşi nu lipsit de interes) gest de empatie.

Devine cât se poate de clar, chiar şi numai din aceste exemple, că, de la un punct încolo, regimul interpretării e pervertit. Formula care încheie poemul („şi aşa mai departe”) e în esenţă una pe cât de tragică sub raport cultural, pe atât de plauzibilă, cel puţin conform exigenţelor direcţiei lui Harold Bloom şi, mai departe, Friedrich Nietzsche. Lucruri cu adevărat noi nu s-au mai scris despre Poemul de oţel al lui Viorel Padina. Cronica lui Nicolae Manolescu rămâne, astfel, specială în peisaj. Întâi, pentru că este, din mai multe puncte de vedere, una tardivă: manuscrisul cărţii îi era cunoscut criticului de peste un deceniu; apoi, pentru că, apărut, oricum, cu o enormă întârziere (abia în 1991), volumul e comentat (în rubrica de cronică literară) cu un delay suplimentar (abia în februarie 1993).

Momentul însuşi e semnificativ. După ce publicase deja un prim volum al Istoriei sale critice, Nicolae Manolescu se raporta altfel, panoramic, inclusiv la literatura contemporană. Dacă până atunci cronicile sale reprezentau în genere prime reacţii (de o exactitate şi o promptitudine care i-au adus celebritatea), odată cu noua preocupare (de cursă lungă) viziunea lui se va schimba. În continuare concise şi riguroase, luările sale de poziţie se vor fi încărcate de o dimensiune nouă, sintetică. Observaţiile vor căpăta şi ele un aport de generalitate. De altfel, nu peste mult, Manolescu va şi renunţa la genul publicistic în care s-a consacrat (prin excelenţă şi prin longevitate). Destule dintre intervenţiile sale din perioada cu pricina pot fi citite în tandem cu capitole întregi din Istoria critică. Se instaurează, în fond, o profuziune de anaglife. Chiar şi în forma finală, din 2008, cartea abundă în asemenea valenţe. Din nefericire, ele n-au fost înţelese ca atare de comentatori, care s-au grăbit s-o comenteze în latura ei snob-monumentală (indiferent dacă au făcut-o favorabil ori nu).

Revenind la cronica din 1993, poziţia pe care o adoptă Nicolae Manolescu aici e una cu deosebire interesantă. Nu sentinţele adjectivale (de-a dreptul strivitoare) fac deliciul ei, ci, aşa zicând, strategia discursivă. Bineînţeles că atenţia e atrasă mai ales de afirmaţii imprudente ca aceasta: „Aş vrea să spun de la început că mi se pare una din extrem de rarele cărţi în care se întrevede geniul poetic.” Sau, mai jos, ca aceasta: „Apărută în 1982, ea l-ar fi situat pe Viorel Padina alături de Mircea Cărtărescu, neîndoielnic poetul generaţiei ’80, la fel cum Nichita Stănescu a fost poetul generaţiei ’60.” Cititorii avizi de prezent vor fi exclamat surprinşi, probabil, şi la aflarea verdictului: „Excepţionale sunt şi Despre hipnotizori, Cronica omorârii din cameră sau Love story, poeme care consacră un poet. Şi ce poet !” Dar adevăratul înţeles al articolului e altul. În loc să fie un certificat de naştere (cum se întâmplă la nivel simbolic cu orice debutant), cronica înregistrează, de fapt, un deces. Două sunt ideile forte ale acestuia: una, legată de destinul (tragic, în fond) al Poemului de oțel, cealaltă, referitoare la „vocea” particulară (sau, altfel spus, la stilistica) lui Padina. Fiecare dintre ele merită un comentariu amănunţit.

Implicarea „soartei” i-a fost cel mai probabil dictată criticului de câteva cazuri majore ale literaturii române. Istoria ieroglifică sau Ţiganiada în primul rând. Editate mult după momentul redactării lor, ambele au ajuns, în cele din urmă, să fie considerate capodopere (chiar dacă, prin forţa lucrurilor, nişte capodopere fără consecinţe). La data când reparaţia morală s-a produs, scrisul românesc evoluase suficient cât să nu mai depindă de reuşitele majore ale acestor doi solitari. Succesul lor a fost unul mai degrabă interpretativ, căci emulaţie n-au produs până foarte târziu (dar asta doar în ce-o priveşte pe ultima, exploatată subtextual în Levantul lui Mircea Cărtărescu). Nu sunt singurele exemple posibile. În aceeaşi Istorie critică, Nicolae Manolescu face dreptate unor opuscule pe drept cuvânt revoluţionare, de felul poemului dramatic Occisio Gregorii sau romanului (cu autor incert) Catastihul amorului. Exersat fiind, aşadar, în asemenea recursuri, el are, totuşi, conştiinţa cauzei pierdute. Recuperarea lui Padina se dovedea cu atât mai dificilă cu cât entropia sistemului era deja cu mult mai mare. Întârzierile nu se mai măsoară, ca altădată, în secole sau decenii. Sunt de ajuns, pentru aceasta, şi câţiva ani. O spune limpede şi nu fără regret: „Există între Cărtărescu şi Padina unele frapante asemănări, pe care, din păcate, intarzierea Poemului de oţel le transformă în epigonisme. În zadar vin eu acum şi afirm că o poezie ca urmatoarea a fost scrisă înainte de poeziile din Faruri, vitrine, fotografii şi că Padina n-avea nici o cunoştinţă de Cărtărescu atunci cand a pus-o pe hârtie.”

Ultimele cuvinte nu trebuie interpretate ca o preteriţiune. Ele nu fac decât să constate un fapt şi nu spun altceva decât par să spună. Pentru Nicolae Manolescu, întâietatea nemanifestă nu poate reprezenta un argument. A o legitima acum, după ce a combătut-o de pe poziţii decise ani de-a rândul (la Edgar Papu şi la discipolii săi) ar însemna un act de inconsecvenţă principială, neîngăduit unui critic literar. De notat e şi scenariul în care este transcris mai departe raportul dintre Padina şi Cărtărescu. Care, rămânând unul istoric, analizează mai degrabă accidentul imediat decât la longue durée: „Poezia Haman venind va suna cărtărescian, aşa cum atâtea poezii ale lui Samson Bodnărescu de dinainte de 1872 sună eminescian.” Apropierea e dintre cele mai periculoase. Fiindcă nu din pricini editoriale Bodnărescu n-a putut rivaliza cu Eminescu (o atestă şi binecunoscutul articol maiorescian, scris într-un moment în care, s-ar fi zis, cei doi aveau şanse egale). Pur şi simplu poetul stabilit la Pomârla n-a rezistat în competiţia cu autorul Epigonilor. Pe când, cel puţin aşa lasă să se înţeleagă articolul din România literară, Padina era departe de-a fi avut, prin comparaţie cu Cărtărescu, vreun handicap. Implicatura ar putea să fie alta. Dar despre ea, ceva mai jos. Deja confin cu teoriile receptării, Manolescu mută discuţia în această zonă: „Intertextul, ludicul, comicul şi toată acea savoare retro a clişeelor de limbă îl ţin pe Padina foarte aproape de Cărtărescu, de Stratan, şi de alţi poeţi postmoderni din generaţia ’80. Efectul publicării Poemului de oţel în 1982 ar fi fost cu siguranţă altul decât astăzi, când volumul a trecut nebăgat în seamă, din toamna lui 1991, când a apărut, şi până astăzi. Nu ştiu dacă s-a schimbat ceva în poezia însăşi, dar s-a schimbat ceva în receptarea ei.” Foarte sănătoasă intelectual, imună la speculaţii şi fantezii critice, descrierea stării de fapt se adăuga unei alte realităţi: într-un an, cât trecuse de la publicarea Poemului de oţel, cartea nu avusese nici un ecou notabil. Semn că, sociologic vorbind, lupta era deja pierdută. Devine mai uşor de explicat de ce, în forma ultimă a Istoriei critice, Viorel Padina nu-şi găseşte locul nici măcar printre autorii de dicţionar. La mijloc nu va fi fost un capriciu târziu, ci o consecinţă firească a cronicii (cu două tăişuri) din 1993.

Cealaltă teză a articolului lui Nicolae Manolescu vine, în fond, să o susțină abil pe prima. Raportându-se la debutantul Padina ca la un mare poet, stăpân pe resursele sale şi conştient de arta sa, criticul îl plasează, de fapt, într-un compartiment care să justifice, o dată în plus, apropierea de Mircea Cărtărescu (a cărui epopee, Levantul, încă proaspătă în conştiinţa literaţilor români, devorase practic varietăţile înrudite). Exclusivitatea arghezianismului în Poemul de oţel e, de la bun început discutabilă. (Mai ales prin prisma numelor eliminate din discuţie). Cele trei calităţi citate de Manolescu sunt reale, dar insuficiente pentru a proba o influenţă. Cu atât mai mult cu cât ele definesc o atitudine, nu un stil. Preocuparea pentru resursele limbajului şi elaboraţia lentă fac parte din ritualul de laborator al tuturor poeţilor importanţi. Padina ia, deci, din Cuvinte potrivite exact atât cât ia din Plumb sau din Joc secund sau, mai aproape, din În dulcele stil clasic. Alminteri, literatura lui nu e numai (şi numaidecât) argheziană. Atributul se potriveşte mai curând altor congeneri, pe care cronicarul României literare îi identifică exact: Stratan şi Cărtărescu.

De altfel, descrierea Poemului de oţel s-ar potrivi de minune (inclusiv în glosele pe tema cenzurii) Poemelor de amor ale celui din urmă: „O altă explicaţie constă în natura însăşi a poeziei lui Padina, care împinge parodia până la şarjă şi mizează adesea pe exasperarea limbajului, ceea ce denotă un radicalism moral intolerabil de către cenzură. Padina are structura unui radical. În fine, luarea în râs, batjocura permanentă, amestecul de emfaza şi de comicărie, de logică a negaţiei şi de absurditate ilara (de tipul limerick-ului) au creat probabil o anume stare de perplexitate cenzorului comunist, care intuia că fondul acestei poezii este de protest absolut, chiar dacă ascuns sub ingenioase manierisme lexicale ori sub pastişe savante ale limbii de lemn.”

Paragraful următor definitivează argumentaţia, care, din nou, poate conduce la fel de bine către Poeme de amor: „Dedesubt de tot, există la Padina arghezianismul. Cred că el este printre puţinii arghezieni consubstanţiali dintr-o generaţie care a avut alte amestecate modele (Bacovia, Minulescu, Barbu). Pasta lexicală e, de altfel, primul lucru observabil, cand citeşti cele doua cicluri ale volumului. Cuvinte vechi si noi, rarităţi, invenţii proprii, calambururi, stâlceli voite, totul e constrâns să colaboreze la vocabularul specific (dacă există unul) al lui Padina. Argheziană este şi elaboraţia. Nimic spontan în aceste versuri la care autorul a migălit vreme lungă. Acest aspect artizanal nu poate fi mascat de elementul ludic, copilăresc, ori de voioşia verbioasă care pare a releva o expresivitate ţâşnind în chipul cel mai natural. În al treilea rând, arghezian este aliajul de senzualitate şi de spiritualitate, de materialitate compactă, grea, densă şi de suavităţi diafane şi fulguitoare.”

Din cele trei nume excluse într-o paranteză de Nicolae Manolescu, unul singur e în disjuncţie cu poezia lui Padina: cel al lui Minulescu. Dintre membrii Cenaclului de Luni, doar Florin Iaru ar ilustra această direcţie (iar din afara lui, mai puţin notabilul George Stanca). În privinţa lui Ion Barbu şi, cu atât mai mult, în aceea a lui Bacovia, situaţia tranşată rapid de critic vădeşte destule complicaţii. Viorel Padina a debutat publicistic în revista Amfiteatru (1974) cu un articol despre poezia lui Ion Barbu. Ceea ce, măcar la un nivel primar, ar putea să indice o afinitate. Esenţializat (cum îl esenţializează şi Nicolae Manolescu pe Arghezi), Barbu s-ar putea rezuma la încifrare lingvistică (îndărătul cifrului aflându-se fie un sens „înalt”, fie, dimpotrivă, unul cât se poate de contingent, dedicatoriu chiar, şi ocazional). Sintactic, există şi la el destule acuplări ciudate între neologismul specializat (jargonul ştiinţific) şi arhaismul de mahala balcanică, incantatoriu şi, în felul său, magic. („Lenea” invocată de acesta în faimosul articol nu era una meşteşugărească, ci conceptuală: după „lacătele” lingvistice destul de fragile ale lui Arghezi, constata Barbu, nu se ascundea nimic. Supărarea lui era supărarea unui decepţionat.) Dacă rostirea pamfletară l-a făcut pe Nicolae Manolescu să-l apropie pe Viorel Padina de Tudor Arghezi, tonul criptic (aproape insolvabil) l-ar fi putut îndrepta la fel de bine înspre autorul Veghii lui Roderick Usher. Căci nu numai poemele lui Barbu dau seamă de asemenea reflexe (la urma urmei normale în poezie, mai ales în plin modernism), ci şi paginile de proză sau de publicistică.

Se află, numai în partea a doua a Poemului de oţel, cel puţin trei piese majore care ar putea fi suspectate în cel mai înalt grad de ermetism (incluzând şi latura lor mistică). E vorba despre întinsul Consilierul cicerone, despre Evanghelia după mine şi despre Istoria unui om în cifre. Celalalte nu sunt nici ele imune faţă de această tentaţie (de pildă, în ordine, Cronica omorârii din cameră, Iaka, Cetăţean şi aşa mai departe). Unele din aceste mecanisme minuscule sunt, chiar şi sub raport tematic, barbiene. Aur e un După melci telegrafiat: „Între plăci de aur ce senzualitate, prieten melc. Ceafă stătută strivită de mari mărci duble de aur.”

Sigur că, în context, Despre hipnotizori putea fi citit şi ca o şaradă antiideologică (mai ales după Apelul către Europa). Dar asta doar dintr-o perspectivă implicat istorică. Stilistic, şi acesta, şi alte poeme, necesită descifrări. (Cum necesită, de pildă, şi, de la Barbu, Bălcescu trăind). Hipnotizorii lui Padina pot fi la fel de bine secretari de partid, ofiţeri de Securitate, holograme, îngeri căzuţi sau simple structuri semantice de tip OULIPO. Dovadă că poemul, altminteri incendiar a putut apărea într-una din cele mai angajate reviste ale perioadei, Luceafărul, într-un moment mai degrabă nefast (noiembrie 1983). Spre norocul lui, beneficiase, probabil, de o lectură neprevenită:

„E fost bărbat, fost angajat, însă chinuit de hipnotizorii care l-au invadat… Aceştia îl ţin ilegal tulburat, învineţit şi însingurat, ce păcat… Iată, strigă el, o presimţire despre murire…! Prin boli şi relaţii se ucid fraţii…! La televizoare el vede-n eroare cum cad vaviloane, strălucite coroane…! Şi este aşa: ziua şi noaptea prin geamuri aude larmuri… Aude bubuind oase, mişcări de mase, dragonu ţipând peste hoţi, bătăi misterioase în porţi… Este aşa: hipnotizorii provoacă grupuri se deschid picupuri… Ei stau în cale cu anumite vorbe triviale şi el se fereşte în van căci e prins de can-can, strivit sub funduri căzute, stătute, târât pe la baluri, scandaluri, macerat de isme, sentimentalisme… Adevărat: el a trimis plângere către stat în sensul că ar fi hipnotizat şi că vede în marea lunetă cum un comando de pe altă planetă îi ţinteşte creieru c-o arbaletă, dar un notar boss i-a răspuns pe dos că n-are nimica, nu merită frica…La care ăstuia i-a sărit păsărica şi i-a zis: păsăruică, de ce i-ai dat nume, muică, de i-ai dat stângă curvă atângă, de ce laşi acu’ să îl ducă moartea năucă…?? Şi este aşa: hipnotizorii îl chinuiesc, aude glasuri ce nu-l slăbesc, maşini vuiesc, morţii troznesc, viii zâmbesc nefiresc…! Totul îi pare inimic, nimeni nu mai crede în nimic…! I se întind nade, otrăvite monade, ispitinde cuvinte de nu mai poate trăi cuminte…! Pentru acestea şi pentru cuviinţă şi pentru o mai limpede ştiinţă: el cere cu tăria oamenilor adevăraţi, roagă pe fraţi să nu mai fie ţintit prin pereţii blocului şi prin ferestrele magneticelor apartamente accente şi să fie şi el deshipnotizat (numărat), ca pe conştiinţa atâtor zile întâmpinate să simţă că s-a născut a doua oară, iar toţi hipnotizorii să moară…! Să înceteze experienţele la integritatea lui fizico-neuro-psihică, să înceteze orice lirică…! Jos această mafie din viaţa lui, vie vârful cu dor, viitor, la magazinu cocor…”

Şi scrisorile trimise lui Nicolae Manolescu şi altora (atâtea câte s-au păstrat şi au devenit publice) sunt redactate în acelaşi idiom, voit particular. Padina a descoperit, s-ar zice, nu atât un fel de a face poezie, ci un stil de a se exprima în limba română (deloc fluent, acesta, s-ar cuveni adăugat). Când nu invectivează, poetul elaborează teorii privitoare la propriul sine şi la propriul scris. Nu foarte clare, ele sunt întotdeauna sincere (dovadă că efectul social e unul perdant: şi faţă de Florin Mugur, şi faţă de George Bălăiţă, Padina are numai de pierdut). Nicolae Manolescu e singurul ce pare să-i fi acceptat (şi creditat) cochetăria genialoidă. Acestuia, autorul Poemului de oţel îi scrie, în chip de mulţumire (manuscrisul tocmai fusese desemnat câştigător): „Am un caracter ciudat, dar ce-i cu asta?! Nu mint când spun că, dacă aş vrea să mut globu’ în cer, aş putea-o face…! Cine vrea şi cine ştie găseşte oricând în mine, de la Apollo spre Negru şi până la Mitică, orice. Sunt totu’, ca să pot spune despre tot. Sunt născut la o sută de ani după Eminescu. Prima mea carte va aparea la un veac după întâia carte a acestuia. Nu eu am aranjat ca lucrurile să se întâmple aşa… Şi nu spun că sunt la fel de mare ca nefericitu’ ăsta , ci strig că sunt cu o sută de ani mai bătrân decât el, în veci ! N-am învăţat poesie de la nimeni ! Am pornit de la zero. Am reprodus filogenetic toată literatura română, fără s-o ştiu. N-am debutat la 16 ani, căci n-am avut niciodată spirit de imitaţie, o memorie literară involuntară. N-am ştiut, de fapt, să scriu ca lumea. Am ajuns să creez o materie cu totu’ nouă, care seamănă numai şi numai cu mine. Mă simt un d-zeu. Bunu’ simţ nu suferă aceasta, dar – zice blându’ – ce aliaj este între tine şi mine, finu’ fierului”

Greu de înţeles, printre destule altele, sintagma finală. „Fin al fierului” ar putea însemna, la rigoare, chiar „oţelul” din titlul volumului. De aici şi până la un „aliaj” cu „d-zeu”, cu „bunu’ simţ”, cu „blându’” e, pe drumul logicii, cale lungă. (Nu şi pe al poeziei, căci fraza e decupată mot à mot din volum). Lectura acestor scrisori trebuie să fie una modulară. Textul va fi descompus pe segmente, segmentele interpretate separat pentru, ca abia la urmă sensurile lor să conveargă înspre o rezultantă (măcar) plauzibilă. Pentru Nicolae Manolescu, care, în cronica amintită, se şi referă la aceste epistole, exerciţiul trebuie să fi fost delicios. Căci nu altfel lucrau, în epocă, scriitorii esopici. Spre deosebire de ei, însă, Padina e născut, iar nu făcut. Copilăria și adolescența și le-a trăit într-o „logosferă” deja amprentată de bizantinisme. Aerul timpului era unul încărcat de aluzii. El îşi declină, de altminteri, orice instrumentar cultural prealabil. Se răsfaţă cu lipsa de instrucţie şi se declară un spontan. Pentru ca, numai câteva luni mai târziu, să facă o radiografie extrem de lucidă a bibliotecilor personale din România. Paragraful pare desprins din anchetele antropologice ce vor ajunge la modă abia peste două decenii. Raţionamentul e încântător: meritul nu e al autorilor (care şi-ar fi cucerit, prin ei înşişi, piaţa), ci al combinatelor de prelucrare a lemnului. Oricum, pentru un pretins ingenuu, Viorel Padina are un gust foarte sigur:

„Păi, e simplu: oamenii noştri noi, absolvenţii, inginerii, mandarinii, mutaţii la bloc îşi agonisiră şi ei o mobilă proaspătă, acolo, o bibilotecă, pe care trebuie s-o pavoazeze cu ceva, nu? Am avut astfel de nenumărate ori ocazia să vă regăsesc Arca în bibiloteca sculptată a unor asemenea oameni noi, frumos aliniată alături de Nea Mărin, Ion Chirilă, Sadoveanu, Ioan Alexandru, Almanahu’ Flacăra, Mircea Eliade, Freud, Perpetuum comic, Medicină internă, Adrian Păunescu, Platon, Platon Pardău, Sofocle, Dacii, Eugen Simion, Tanţa şi Costel, Roland Barthes, Nadia Comăneci, Domnica Gârneaţă, Moartea unui preşedinte, Moromeţii II, Istoria petrolului, Almanahu’ satelor, Viaţa pe un peron, Petre Ispirescu, Joyce, Ce sunt visele, Marin Sorescu, De Gaulle, Ion Lăncrănjan, Rodica Ojog Braşoveanu, Starea poeziei, Anatomia şi fiziologia omului, Topîrceanu, Alimentaţia raţională, Elegii politice, Haralamb Zincă, Faust, Istoria PCUS, Paul Georgescu, Spartacus, Dan Deşliu, Lovinescu, Ion Segărceanu, Caietele Princepelui, Boala secolului, Dumitru Micu, Dante, Aviaţia modernă, T.S.Eliot, George Alboiu, Al.Piru, Napoleon, bibelouri, Constantin Crişan, batistuţe, Mircea Dinescu, iconiţe, Breban, scheleţi, balerine de ceramică, beculeţe, dicţionare, pachete goale de Kent, Kant, cuvântări – toţi şi toate astea sclipind de curăţenie, parol.”

Chiar amalgamarea, pasibilă şi ea de tot felul de calambururi, de insinuări, de trimiteri ipocrite şi de alchimii verbale, e în linia poeziei lui Padina. Furibund (la fel ca în discuţiile cu „consilierul cicerone”), epistolierul trimite săgeţi în toate direcţiile: atinge şi subiectul Arghezi (e drept, numai colateral), şi subiectul Cărtărescu (în problema dificultăţilor editoriale întâmpinate de Poeme de amor), şi chestiunea mai amplă a cenzurii, căreia nu-i înţelege nici rostul, nici excesele de zel. criteriile fiind, după părerea lui, de-o perfectă arbitrarietate. De astă dată mai puţin complicat în raţionamente, Padina devine tranşant. Surprinzător de coerent şi de demonstrativ. Nu mai face mişcări calofile. E eficace pentru că e interesat (şi pe bună dreptate).

În chestiunea inaderenţei lui Padina la structurile bacoviene, Nicolae Manolescu dă curs propriei viziuni (destul de moderniste, căci formată încă înainte de 1968). Conform criticului, poezia lui Bacovia s-ar caracteriza prin muzicalitate (chiar dacă disonantă) şi prin colorit sumbru. Sugestiile ar avea, ca la simboliştii manistream, un rol fundamental. Or, deja în anii ’80, Bacovia era deja citit altfel (dovadă studiul lui Ion Bogdan Lefter, apărut ca text de escortă al unei ediţii cât se poate de serioase). Noua lectură propunea, în locul decadentismului, ipoteza tranzitivităţii. Pentru Ion Bogdan Lefter, nu debutul cu Plumb ar fi fost punctul cel mai înalt atins de poet, ci volumele de senectute, foarte nepoetice, conţinând doar note seci, nici măcar ritmate sau rimate, redactate într-un ton aproape funcţionăresc, înlocuind calografia cu dactilografia. „Când voi fi liniştit, voi scrie un vers” e emblema acestui ultim stadiu creator. Sau altele, de tot deconcertante: „Greierul zimţează noaptea cu nimic”. Uşor tezist, dar elocvent pentru rigorile unei generaţii militante, Bacovia devine exponentul unei tranziţii către postmodernism. Oricum, niciodată inventariate, idiotismele acestuia îi străbat opera de la un capăt la altul. Începând cu strania sintagmă „dormea întors” (un decalc din uzuala „a dormi neîntors”), continuând cu aparent melodicul „te uită cum ninge decembre” (în care unui verb impersonal i se conferă, totuşi, subiect) sau cu tautologicul „plină-i zăpada de sânge animal” şi până la un distih care-şi „gomează” (Robbe-Grillet) pur şi simplu sensurile:

„Tot voi aştepta într-o zi, sau într-o noapte oarecare

Pentru ca să văd dacă mai am o preocupare.”

Cu acest Bacovia, Viorel Padina seamănă mai îndeaproape decât chiar cu Ion Barbu. Conceptualismul (care, în Poemul de oţel, nu poate fi pus la îndoială) e, şi la el, un efect al improprietăţilor stilistice (inclusiv al preferinţei pentru grafii bizare, în care „k” ia, în acord cu principiile transcrierii fonetice, locul lui „c”). Discursul e tot acela al unei fiinţe misfit, substanţial inadaptate, care, redusă la concreteţe de obiect, sacadează fraze fără noimă. Patefonul a fost înlocuit cu computerul însă (şi e cu totul remarcabilă, chiar dacă nu lipsită de ridicol, intuiţia lui Padina, care, într-o epocă încă a papetăriei vorbeşte franc despre „biţi” şi „procesoare”). Altminteri, şi optzecistul respectă coregrafia lui „cad, recad şi nu mai tac din gură”: „Dinspre bojocii în floare tot albastrele vin culoare, din inime luminânde, grase şi blânde. Abulia aburindă mă-nvăluie şi mă duce pe la vidrele bursuce, parcă mă-nec în oglindă. AVe mă văd în oglindă, agăţ bretele de grindă (porkărie din pept ăsta gâde deştept)”, scrie el într-un poem intitulat chiar aşa, Dinspre bojocii în floare.

Sau, încă o dată incomprehensibil, în Pasărea viitor (o rudă, probabil, a foarţienei Păsări rock): „Eram unicu’ fiu născut viu, era opt în auz taman venise racheta Cruz. Asta o figură era, ca o vulpiţă amuşina. Nu-ş’ ce căuta poate că dunărea. Poate patrida mea poate oltenia. Poate fete integre poate oile negre. Frunză albă de rai, ozene de pe plai ! Deşteptat brusc din somn striga harnic un om. El striga şi zicea: Fitmo, fa fitmo fa, pe cine cauţi fa?! Nu cumva miel d-un kil, nu cumva pe al meu copil?! Măiastra însă nu-i răspundea, era opt şi o stea, tocmai venise peste ea: Leuţ în apă şi sânge ameţit de oţelu’ ce-l suge ; Berbecuţ iubit de Rok pe frunte cu rece noroc cu meninge la mijloc. Măiastra cu pohtă-l privea cu bale se-mbăloşa era nouă în stea. Măiastra îmbătată cânta ceafa albastră i-o desfăcea creieru’ negru i-l ciugulea. Iar omu’ amarnic plângea: Fitmo, fa fitmo fa, pe cine mănânci fa?! Nu cumva miel d-un leu nu cumva pe unicu’ meu?! Măiastra însă nu-l auzea, din rara carne se înfrupta până stomahu’ ei deborda de intelighenţia… Iar Angelo striga şi urla: vai, vai, creieru’ gingaş, creieru’ – într-un ceas a fost a fost prăpădit… ! Bucură-te, Fierule…! Căci au rămas fără de domn oştirile de la Armaghedon, l-au preschimbat în rok & rock, la soroc…”

Fie că a deprins tehnica de la Arghezi, de la Barbu, de la Bacovia sau de la oricine altcineva, Padina dovedeşte, în scrisul său (care a continuat, trebuie spus, în afara poeziei, pe platforme online, sub forma unui publicism ancilar de reacţie rapidă) o remarcabilă unitate de voce. Serialul Povestea lui AVE (publicat iniţial într-o broşură senzaţionalistă, iar apoi exclusiv pe Internet) are şi el, dincolo de implicita valoare documentară (consemnând presiunile Securităţii comuniste asupra unui tânăr, pe atunci, poet), certe calităţi literare. Dintre numeroasele personaje implicate aici (Călin Vlasie, Angela Marinescu, Sergiu Filip, Eugen Suciu, un anume Dorel Istrate, presupus denunţător de profesie, activ în caracuda Cenaclului de Luni), unul suprinde în chip superlativ: este vorba despre AVE, un supraeu al lui Padina, descris ca un „computer de bord” care i-ar sugera, în momentele dificile, soluţiile cele mai raţionale şi strategiile cele mai convenabile. În timpul anchetelor, destule din actele de curaj rezumate aici s-ar datora, afirmă poetul, acestui folositor prieten de strictă folosinţă personală. Umorul dedublării e colosal, dar prin nimic diferit de acela al multiplicărilor (metastatice, aproape) care, în Poemul de oţel, fac regula.

În legătură cu această remarcabilă omogenitate, se ridică o întrebare: când anume şi-a intrat ea în rol ? Abstracţie făcând de amintitul articol despre Ion Barbu, debutul cu poezie al lui Padina se petrece într-un număr din Amfiteatru (1976, sub girul lui M.N. Rusu), în urma lecturii în cenaclul omonim. De la această dată, autorul va mai publica doar de câteva ori (în Amfiteatru, în România literară şi în Luceafărul ) până la apariţia cărţii. Primele două apariţii, datând dinaintea înfiinţării Cenaclului de Luni, sunt cu asupra de măsură semnificative (ele ilustrând o formulă încă nedefinitivată) şi îngăduie pe marginea lor exerciţii de critică genetică.

 Astfel, în numărul 11 (noiembrie) din 1976 al revistei Amfiteatru, la rubrica „Antologia cenaclului”, Viorel Padina este prezent (pe o a treia coloană, primele două revenindu-le Domniţei Petri şi lui Dinu Adam) cu două poezii, Rana regina şi Mireană, ambele uzând de formula clasică de dispunere în pagină: versuri corecte, în rimă, respecând (în primul caz) măsura şi (tot în primul caz) aranjarea strofică în catrene. Rana regina va intra şi în Poemul de oţel, dar într-o variantă, prin comparaţie, de nerecunoscut: „Lumină rece leş sodomit, omorâtoru’ zace prostit, tremură barda festuca lui, sărută gura blândului. Zoaie şi lance noapte plângândă, alt voinikel ţop la pândă, fâlfâie verde securea detună ceafa pădurea. Bebe cel nou geme curat din dragoste ce-au fost pupat a mai molană şi un legat ăl mai tăiat. Iar fluturii apusului roiesc pe-ngusta fruntea lui şi columbaşi din răsărit la dulce creier au năvălit. Pândeşte când şapte apune cum se aşează rana în rune priviţi între unu şi doi leşuri noi.”

În revistă, numai cezurile sunt la locul lor:

…Mintea îşi învineţeşte lumina,
preafermecând-o rana regina;
mâna se moaie şi trage spre tâmplă,
când dulcea rănire se-ntâmplă…
lumină rece plai sodomit
Săgetătorul iese din mit
tremură arcul în mâna lui
apune steaua sudului
ceaţă şi lance noapte plângândă
alt vânător iese la pândă
răcneşte fiara din dreapta lui
apune steaua nordului
… Scrisul cel nou scrie curat:
întotdeauna au fost vânat
sudul şi nordul şi un bărbat,
întotdeauna au fost vânat
iar fluturii apusului
roiau pe-albastra fruntea lui,
şi columbaşi din răsărit
la dulce creier au năvălit…
pândeşte când şapte apune
cum se aşează rana în rune
priviţi (între unu şi doi)
cum dănţuie rana în noi

Poemul e atât de barbian încât modificările însele (petrecute în decurs de numai câţiva ani) au ceva din tipicul poetului interbelic. Complicare voluntară şi dibace aminteşte de reflecţiile lui Marian Papahagi din Critica de atelier (apropo de construcţia eboşelor ce vor alcătui, în timp, volumul Joc secund). Dimensiunea erotică şi aceea zodiacală sunt abolite, pe când aceea politică beneficiază de un accent suplimentar, deşi indirect (căci, în epocă, orice amalgam dark era susceptibil de a alimenta frustrările faţă de o realitate fetidă). Săgetătorul ortografiat iniţial, ca în astrologie, cu majusculă, se transformă în „omorâtor”. Nu mai e vorba de-o vânătoare, ci de un adevărat genocid. Totul e, însă, mai abstrus şi, de câte ori are ocazia de a spori dificultatea, Padina nu se dă înapoi. „Plai sodomit” i se pare prea limpede, aşa că îl transformă în „leş sodomit”. Politiceşte, noua sintagmă e mai tare, dar cu condiţia cunoaşterii codului. Altminteri, riscă să rămână o metaforă avangardistă. Imaginea fricii e şi ea pregnantă. Tremurul bardei şi morbiditatea vegetală (exprimată prin latinismul „festucă”, adică, mai pe româneşte, „păiuş”) sunt mai grăitoare şi mai rezonante decât spectacolul celest din 1976. După cum e şi finalul, care se dispensează de paliative şi generalizează consecinţele „rănii regine”.

Eliminat cu totul din volum, probabil din pricina pericolului de-a fi confundat cu naţionalismele de la Flacăra, celălalt poem apărut în Amfiteatru, Mireană, nu se remarcă decât prin câteva serii comode de jocuri de cuvinte. Rugăciunea subînţeleasă capătă, pe parcurs, irizări de imprecaţie. Fără să fie un poem notabil, acesta este, totuşi, unul ironic, iar lămurirea vine odată cu ultimul vers, prin prisma căruia toate se reordonează magnetic în sensul antifrazei:

Înţelepciunea ce mă îmbie,
şi tinereţea, ce mă învie,
şi dulcea mea melancolie,
cu sfiiciune le închin ţie,
cu umilinţă de omenie,
Românie…
Şi cel dintâi (şi cel din doi…) şi cel din şapte
(iubita mea bolnavă de carte…),
şi cel din nouă, şi cel din umăr, şi cel din stânga
(neliniştea şi limba mea crudă, nătânga…)
toate acestea – cu bucurie,
cu dureroasă omilie,
le dau pe matca – împărăţie,
pe sfânta, părinteasca robie,
pe numele tău, Românie…

Deranjante ca nişte clins d’oeil supradozate, punctele de suspensie sunt, după Umberto Eco, mărcile clare ale veleitarismului. „Scriitori de duminică”, aşa-i numeşte teoreticianul italian pe cei al căror talent aşteaptă răbdător îndeplinire obligaţiilor zilnice. Medici, ingineri, avocaţi, toţi cochetând cu literatura şi privind-o ca pe o artă a confortului. La Padina, sintagma se potriveşte doar pe jumătate (dar se potriveşte bine): căci, până să ajungă la Cenaclul de Luni, chiar orientată spre o anume frondă, poezia lui n-a avut nici suflu, nici conştiinţă. Lucrul se poate constata şi din următoarea ieşire revuistică la rampă, în acelaşi Amfiteatru (doar că la câtva timp distanţă, în ianuarie 1977): în cele două pagini dedicate unor „tineri creatori în Festivalul Naţional Cântarea României”, printre câţiva anonimi (Ion Petruş, Demetrius Paulian Oprescu), se strecoară şi numele lui Viorel Padina, cu un poem dedicat lui Eminescu (acesta e şi titlul), ce pare un sequel al Mirenei:

Se făcea că răsărise la chindie
La steaua Melancolie,
Din mult dulcea Românie,
Care sufletul îmbie…
A pus, dar, o rază-n Herbu-i,
M-a lovit cu ea în minte,
Şi de-atunci, în orice clipă
Plâng de gândul lui fierbinte…
Cu dulceaţa-i otrăvindă,
Venise ca să mă-nsemne,
Visul limbei fermecate
Şi al patriei eterne !
Pastişa patriotardă e clară şi se poate observa chiar din textura poemului: un mare anacolut punctat de câte-o lozincă. Pentru poezie, subversiunea nu e de ajuns. Meritorii prin sagacitate şi prin recursul la camuflaj stilistic, formula lui era, încă, destul de precară. Evoluţia lui a fost foarte rapidă, iar recalibrarea poemelor mai vechi, foarte avantajoasă. Dintr-un poet înzestrat, Viorel Padina a devenit fără escale, un poet adevărat. Dacă precursoratele sunt, cum s-a putut remarca, volatile (M.N. Rusu adaugă pe listă o ipoteză şi mai credibilă, invocându-l pe Nichita Stănescu), despre consecinţele acestei viziuni despre poezie nu s-a vorbit niciodată. Două, mai ales, sunt de neocolit, chiar dacă au, acum, la aproape trei decenii distanţă, aparenţa accidentalului.

Primul beneficiar este chiar omul cel mai devotat ideii de generaţie optzeci: Mircea Nedelciu. Deşi a intrat destul de repede în folclor, o proză ca Tânguire de mior, datorează multe primului ciclu din Poemul de oţel, Muzică populară. Apărută într-un volum individual abia în Şi ieri va fi o zi, din 1989, povestirea lui Nedelciu fusese deja antologată, cu patru ani mai devreme, de Alexandru George în a sa Proza umoristică românească, semn că era cunoscută şi circulantă. Ideea însăşi e aceeaşi cu a lui Padina. Sonoritatea, în parte retro agrestă, în parte funcţionăresc oficială, pare şi ea moştenită de curând. Primul paragraf e suficient de grăitor: „Din gură de nai şi cu mult alai să tot spui că ai un nivel de trai mult mai ridicat decât le-a fost dat celor de pe plai între care stai. Dorul lor de ducă nu îi mai usucă, turma lor de oi, câinii cei vioi, toate acum în sat ar sta la iernat. N-ar pleca în vale şi la lungă cale nici cei mai buboşi şi mai răpciugoşi, câinii păduchioşi, ciobanii bot-groşi, dar cei feţi-frumoşi şi la pungă groşi, ţanţoşi şi ţâfnoşi, oameni studioşi ?” Asemănarea fiind frapantă, rămâne de stabilit intenţionalitatea. Despre aceasta, nu sunt multe de spus. Mircea Nedelciu avea, categoric, plăcerea de a aglutina în propriile texte, personaje şi stiluri. În acelaşi volum, există o faimoasă secvenţă, Probleme cu identitatea, care dezvoltă (dând cuvântul, în caz de nevoie, inclusiv „modelului” real) un episod din viaţa banală a pictorului Vasile Mureşan (Murivale). Dacă această încercare e subintitulată „variaţiuni în căutarea temei”, atunci Tânguire de mior s-ar putea plasa sub exerga „variaţiunilor în căutarea vocii”. Ca excelent promoter, s-ar putea ca Nedelciu să fi „împrumutat” din spaţiul său tipografic unor necunoscuţi (ca Murivale) sau unor indezirabili (ca Padina). Căci să nu fi avut ştiinţă, la vremea aceea, de manuscrisul Poemului de oţel, şi mai ales de autorul Poemului de oţel e improbabil.

Celălalt descendent al lui Padina este totodată cel mai apreciat poet român de după 1990, Cristian Popescu. Cu toată originalitatea acestuia şi cu toată specificitatea lui (personismul centrat în jurul propriei familii fiind aproape o marcă înregistrată), există, în Cuvânt înainte, destui atractori care-l ţin legat de Viorel Padina. În primul rând, curajul de a face poezia aşa cum vrea el, afectând chiar delirul controlat, şi nu aşa cum e recomandabil, conform cu o modă sau cu o alta; apoi, oralitatea (ceva mai temperată, ce-i drept); apoi dispunerea prozastică (şirul de „inedite” pe care apropiaţii le-au publicat după dispariţia lui Cristian Popescu arată că într-o vreme a cochetat şi el cu versificaţia clasică); în sfârşit, e vorba desigur despre aşa-numita „priză la real” în varianta ei bas étage, pop-culturală şi, nu o dată, de o înrâurire estetică îndoielnică. Peste ani, volumul Arta Popescu avea să desăvârşească o nouă „evanghelie la purtător”, ca şi aceea a lui Padina, doar că, din nefericire, lipsită de relativism şi de un minim umor.

Dacă, în opinia lui Nicolae Manolescu, pericolul care pândea Poemul de oţel venea dinspre Mircea Cărtărescu (ca autor al memorabilelor Georgice, O seară la operă sau Levantul), faptele dovedesc că, totuşi, ameninţările erau cu mult mai insidioase.

Anunțuri

16 răspunsuri to “Cineva acolo sus („next generation”) ma iubeste”

  1. Marginalia non turpia Says:

    Omul acesta deține ochi. Sper să vadă și ”Planeta-Ou”.

  2. Marginalia non turpia Says:

    M-am mai informat. Este un critic serios, a cărui opinie contează.

  3. Marginalia non turpia Says:

    Vor mai fi și alții care te vor vedea. Se nasc mereu noi și noi ”boieri ai minții”. Soarta operei domniei tale nu e în mâinile a 2-3 aștri ajunși la asfințit. Eu așa cred, în democratica mea naivitate.

  4. Marginalia non turpia Says:

    Da, Paul Cernat este în dreapta lui Cosmin Ciotloș, cum privim imaginea. Un critic foarte bun și el.

  5. AVP Says:

    Viitor de aur tara noastra are…, dear surioare.

  6. Marginalia non turpia Says:

    La trecutu-i mare, mare viitor…

  7. AVP Says:

    Doamne ajuta.

  8. skorpion Says:

    LA MULTI ANI, AVP!!

    cu sanatate, voiosie, bucurie si recunoastere tot mai puternica precum cea a lui Ciotlos.
    Am citit cu deosebit interes articolul inca in ziua in care l-ai postati aici!

    Happy birthday to youuuuuuuuuuuuuuu

    🙂

  9. Marginalia non turpia Says:

    La mulți ani, cu sănătate și cu bucurie, în lumea virtuală, în cea reală și în cea de hârtie !

  10. AVP Says:

    Multumesc mult, @Skorpi, vechi pretin din hyperspatz, de care vicistitudinile politice dambovitzesti n-au reusit decat sa ne-mparta, te pomenesti, necum sa ne desparta.

    Multumesc cu gracioasa plecaciune, @CMM, prima decriptoare a Planetei-Ou si constanta cititoare a poeselului now.

    Cer scuze pentru faptul ca aseara am uitat comentariile inchise aci si pentru ca acum tre sa ma retrag, fiind la servici. Mai vbim diseara, daca se va mai putea (sa ma uit, sa nu fi scris naiba altcumva, la etatea mea… oops), dupa mesa amicala, de la five o’clock, cu si mai vechiul prieten PetreD si cu familiile 🙂

    Profit de ocazie spre a anunta ca la ora 21 va aparea – programat de mai multa vreme, de altfel – un Cant nou (si nu prea, pentru cine e familiarizat cu my opera…) din Planeta-Ou, cu o predoslovie in shapou, cum ar venea…

    O zi minunata la toata lumeea.

  11. Carmen-Maria Mecu Says:

    Să ai putere sa-ți crești pruncii (citește: scrierile)!

  12. Carmen-Maria Mecu Says:

    Îmi propun să exist mai multișor, și pentru a vedea cum evoluează poemul Planeta-Ou.
    Voi continua analiza pe măsură ce noi ”calupuri” de Cânturi se vor adăuga.

    Anul acesta termin o carte. Analiza poemului, cuprinzând și Cânturile care vor fi publicate până o definitivez, va intra în ea.

    Mulțumesc pentru Cântul X, Viorel Padina!

    PS. Mi-ar plăcea să avem câteva 29 octombrie pe an!

  13. AVP Says:

    Multumesc frumos, CMM 🙂 Imi cer scuze pentru faptul ca am uitat inchise comentariile pe topicul curent, eu lipsind de la calculator pana mai adineaurea.

  14. Marginalia non turpia Says:

    Ziua de naștere, o eternă reîntoarcere, vechi poesel!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s