Planeta-Ou, un poem narativ

În numărul 3/2013 al revistei ‘Poezia’, care apare la Iaşi sub direcţia lui Cassian Maria Spiridon, au fost publicate primele 9 cânturi ale ‘Planetei-Ou’ – deci toate cânturile finalizate de mine până în acest moment, din cele 51 planificate -, însoţite de un studiu de Carmen Maria Mecu. Le mulţumesc vrednicilor confraţi. Patria recunoscătoare, mai la vale.

*******

Planeta-Ou, un poem narativ

de Carmen Maria Mecu

Narativitate. Schema dinamicii opuselor. Narativitatea presupune un conflict   de roluri opuse, atât în interiorul persoanelor / personajelor / entităților, cât și în relația / relațiile dintre ele. (Mecu, 2001). Exemplific în continuare cele mai sus enunțate,  cu referire la entități-persoane, preluînd cazuri dintr-un alt text al meu: “În noi se confruntă pentru actualizare / manifestare curajosul și lașul, victima și agresorul, cel sincer și cel mincinos etc. Dacă figurez toate actualizările și potențializările posibile, rezultă o schemă de felul celei de mai jos:

cmm1-001Conflictul fiind constitutiv pentru o personalitate, eliminarea totală a unui pol ar duce la distrugerea sistemului. Așadar, aici nu putem opera decât cu o logică a terțiului inclus; o logică dinamică a contradictoriului (Lupasco, 1982). Un rol nu se actualizează maximal; se păstrează un grăunte din care ar putea crește celălalt, așa cum manifestarea luminii nu distruge germenii  întunericului. Lupta pentru manifestare între rolurile opuse ale persoanei poate evolua de la B la D, trecând prin centrul C, prin starea de nedeterminare (aici, în centru, avem simultan: și un rol, și altul / ambele actualizate egal; nici un rol, nici altul / ambele potențializate egal). Psihologic vorbind, avem o stare de indecizie. Un sistem bipolar ca acesta poate fi tensionat, atunci când rolurile se actualizează pe rând și fiecare mai mult decât opusul său și – în același timp – foarte aproape de centru, într-o confruntare cu sorți egali de izbândă.

https://viorelpadina.files.wordpress.com/2013/09/cmm2-0014.jpg

Un astfel de sistem poate fi depășit doar într-un plan superior. Putem  gândi o “ieșire”, o actualizare maximală și simultană a opuselor, un complexio oppositorum, deasupra centrului de nedeterminare. Poate că – într-o stare lărgită de conștiință – conlucrarea a ceea ce în mod obișnuit numim lașitate și curaj produce o nouă calitate a persoanei.

cmm3-001Lucrurile se complică întrucât persoanele care conțin sisteme de roluri opuse intră în relație cu alte persoane la fel alcătuite pe dinăuntru, iar în orice relație se actualizează un rol și un contra-rol. Rolul de agresor cere cu necesitate contra-rolul de victimă. Așadar, când cel cu care sunt în relație reușește să actualizeze aproape maximal rolul de agresor într-un moment al relației, mie nu-mi rămâne decât să-l potențializez aproape complet pe acesta și să-l dezvolt aproape total pe cel de victimă.

cmm4-001

Cu mine se poate produce însă o conversie, sar de cealaltă parte a centrului (asta văzându-se din exterior ca un fel de ruptură) și devin agresor mult actualizat, forțându-mi partenerul să actualizeze mult starea / rolul de victimă. Se poate produce apoi o re-conversie a rolurilor ș.a.m.d., pe măsură ce se derulează povestea relației noastre.

Creatorul de narațiuni pune în operă o schemă mentală a sa, care poate conține diverse variațiuni ale situațiilor mai sus descrise. Nu e obligatoriu ca el să o conștientizeze, ea poate să funcționeze implicit în mintea sa, ca un fel de instinct narativ, resursă care se explicitează în produsul creat. Analistul o poate decela ca schemă de autor. Am făcut vizibilă o astfel de schemă în momentele și schițele lui I. L. Caragiale (Mecu, 2003) precum și într-un documentar realizat de Sorin Ilieșiu pentru un festival al filmului grotesc (Mecu, 2012).

Analiza poemului Planeta-Ou. Ar mai fi de specificat, pentru cazul analizei de față,  că putem extinde schema considerând  drept actori / actanți  legați într-o relație narativă prin logica terțiului inclus și entitați non-umane.

Cântul I.Voi începe prin a pune în evidență nucleele narative, adică entitățile opuse, din Cantul I, precum și dinamica relației lor narative.

cmm5-001

Pe orizontala  lumii noastre, entitățile legate în mintea autorului printr-o logică dinamică a contradictoriului ar fi ființa, ființarea (viața) (F) și neființa, neființarea (moartea) (Non-F). Într-adevăr, orice trăitor în lume poartă în el – după cum înșiși biolgii ne-o spun – moartea și viața în proporții diferite. Un om, un câine, un pom există prin  bi-polaritatea proceselor  constitutive de asimilație (viață) și dezasimilație (moarte). Chiar un obiect neînsuflețit are în el părți mai vii și părți mai moarte.

Pe o verticală care unește, trecând prin centrul C, actualul absolut (și ființare, și neființare) (A) cu potențialul absolut (P) ( nici ființare, nici neființare), ne putem imagina – din perspectiva lumii noastre – un plan superior, un “zenit” cum îi zice poetul, locul unde – cum arătam – ființa și neființa există simultan și total, precum și un plan inferior, un “nadir” cum spune poetul, unde nu avem – simultan și maximal –  nici ființă, nici neființă. Lumea, în întregul său, se poate construi în imaginația noastră ca o “hypersferă”, urmând sugestiile poetului. Pentru Viorel Padina, actualul, tinzând spre actualul absolut este “fiul contemporaneizat”, “primordialu’ cuvânt întrupat”, iar potențialul tinzând spre potențialul absolut este “pater noster primordial”, [din] “atomu primar”

Autorul poemului ne propune un ingenios experiment mental care să ne ducă în punctul nici ființă-nici neființă, în potențialul absolut , “la ora aia zero”, “într-un spațiu ca și cum n-ar fi”. Cineva, aflat –  în mod ipotetic –  în acest punct și în același timp în afara lui, ar putea vedea cum sfera noastră “se scurge din zenit spre nadir”, și cum “toate ce sunt, au fost sau vor fi fost” “s-ar porni să coboare cu-o viteză înspăimântătoare”. Una dintre stările acestui observator construit bi-polar, adică aflat simultan în afara și înăuntrul lumii care se deplasează dinspre zenit spre nadir, ar fi aceea a unui punct al sferei, sferă care se dezumflă, se scurge în atomul primar și în același timp aceea a clusterului ce conține acel punct. Absorbit în “atomu’ primar”, observatorul ar devein “zeul”, “pater nost”, cel care își expectează “măruntaiele sau templatele firii” (ca proiecte, ca potențial al unei lumi viitoare).

 Cântul II. Acest cânt formează un nucleu narativ împreună cu Cântul I, deoarece în el suntem invitați la un alt experiment mental, cu conținut opus celui din Cântul I.

Suntem provocați să reluăm imaginar mișcarea, acum dinspre nadir spre zenit, adică să ne închipuim că “big-bang[ăm]” îngrozitor. Dacă în schema 5, punctul Actualului s-ar deplasa mai sus, de la A’la A” (ca și cum ne-am situa pe un șir infinit de numere infinite), căci “săgeata timpului sau creația ar hiperavansa de la superior la superior major”, sferei imaginare i s-ar adauga un nou înveliș, ca o foaie de ceapă în jurul miezului. S-ar deplasa desigur și F’ spre F”, și nonF’ spre nonF’’, iar în secțiunea orizontală am mai vedea un cerc. Alternând contracții și expansiuni de acest fel, am avea la un moment dat, în spațiul n dimensional, o hipersferă. În termenii poetului, ar fi vorba de „hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta și s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă”. Cele două mișcări – cea care merge în sus, spre un zenit mereu suitor, spre „mai superior” și cea care merge in jos, spre un nadir mereu coborâtor – formează și ele un nucleu narativ, un complexio de opuse, existând atât în mintea autorului cât și în text, simultan, după logica terțiului inclus”: […]ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării”.

Se pare că reunirea opuselor într-un complexio e paternul acestui cânt. Iată cum reunește autorul teoriile Big- Bang-ului și cea a Universului Ondulatoriu:  fiul, omega, rezultat din Big-Bang-ul atomului primar se întrupează…ondulatoriu, „ca sunetele / unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cozmică harphă”. Tot aici ni se reprezintă o dezvoltare narativă …vibrațională  a Lumii de la non-vibrațiile  atomului primar la vibrațiile “grele” ale găurilor negre. Asistăm așadar la o conversie parțială în cuplul narativ vibrație versus non-vibrație,  de la  non-vibrație la opusul său,  vibrația grea.                                                                                                                                    

Undeva, pe parcursul dezvoltarii arborelui cosmic, a cărui secțiune orizontală prin trunchi o vedem în schema 5, apar planetele. Planeta Pământ are un destin singular, scapă de vipia cosmică. Înțelegi, trage concluzia autorul, „că ai de-a face cu minunea minunilor lumii întregi”. Ea este o entitate configurată de autor bipolar, prin reunirea opuselor masculin și feminin, un androgin: „fiu […]preaiubit”, „omega” versus „planețică”, „planeta albastră sugând galeș din primordiala colastră”, „primadonă sortit[ă] să înceapă cântarea cântărilor”.   

    cmm6-001

Cântul III. Poetul reunifică aici într-un complexio, la un nivel superior al minții, două teorii opuse: creaționism versus evoluționism. În atomul primordial este în-scris logosul, ca potențial. El se actualizează în lumea orizontală.  ”Hypostazele filialo temporale” sunt tot atâtea combinații de materie și spiritualitate, fiecare dintre ele actualizate în proporții diferite. Se pornește de la combinații în care materia are o pondere mai mare ca spiritul, ca divinul. Evoluția duce la creșterea treptată a ponderii spiritualului, așadar a actualizării sale. În final, Fiul lui Dumnezeu, omega, reprezintă cel mai înalt punct al actualizării divinului, și – prin urmare – al evoluției. Prin moartea și învierea Lui se produce saltul la divinul manifestat în mod absolut, la transsubstanțierea lumii materiale. Lupta narativă dintre materie și spirit, dinamică a întregii evoluții, sfârșește prin victoria divinului și des-ființarea materialului, a polului opus. Lumea va avea de aici înainte un alt tip de alcătuire.

cmm7-001

Tot în acest al treilea cânt, apare, ca nou nucleu narativ, cuplul adult versus copil.

cmm8-001

Iată un „șir hasirim” de mame și copii: Atomu’primar poartă în sine, ca o mamă, o sămânță hiperdură  din care va crește Kozmosul; Kozmosul are în pântec Planeta-ou, un embrion […] gata însămânțat”, Planeta-Ou va naște un alt Cosmos, unul reprezentând un nou nivel de realitate. Așadar, o continuă dinamică narativă, în care se produc conversii parțiale în schema matur versus non-matur, copiii asumându-și rolul de mame. Schema se umple cu alte exemple: găină / broască țestoasă versus ou cu „embrion plăpând”,  „fecioară volialină” versus „prunc”. Mai mult, schema dinamicii opuselor se poate combina în mintea noastră cu o schemă a încastrării, șirul de mame și copii poate fi imaginat într-un moment al său ca o „matrioșcă”. În fond, așa cum o sferă se proiectează în spațiul bidimensional prin cercuri concentrice, o hipersferă se poate proiecta în spațiul tridimensional ca sfere concentrice, conținute unele într-altele.

Tatăl rămâne potențial, absent din ființare versus non-ființare, dar ascuns în semințe și lucrând pentru ea, actualizându-se doar prin această serie infinită de mame versus copii.

Cântul IV. Viața de pe Planeta-Ou, „un ovuleț albastru” încălzit de Soarele-clocitoare curge ca viața unui embrion. Pentru poet ea apare drept „un eon absolutamente ciudat”, capabil de autoguvernare și autogenerare. În creșterea sa, spiritul care se actualizează generează entități care se ordonează suitor, fiecare moment al evoluției reprezentând pentru cel de sub el un metaforic cer.    Despre formele a căror diversitate te uluiește, poetul spune așadar  că sunt „tot atâtea ceruri pe hypersfera germinativă”. Iar mintea sa narativă le ordonează într-un  cuplu de opuse, cu doua aspecte:

 1. seminția inferioară versus seminția superioară

și

2. specia “condamnată”, cea mai neevoluată versus specia cea mai evoluată

cmm9-001

Primul aspect ne aminteste de lumea lui Nichita Stănescu, o lume în care unii pe alții ne mâncăm. Una dintre seminții este cea care servește drept hrană, cealaltă este cea hrănită. Doar că aici nu mai domnește democrația, ci „tirania” (pre-scrisă a) speciilor superioare asupra celor inferioare: “spița veche e lăsată în pace – cică – să moară ori să trăiască doar spre a fi păpată”.

Dar seminția inferioară este condamnată și la o altfel de moarte, mai dură, la neființa care înseamnă o existență nici ca potențialitate, nici ca actualizare:

cmm10-001Este condamnată la „moartea a doua”, “abandonată fiind irevocabil, iată, în iadul formelor or speciilor ce-au fost odată ca niciodată”. Pe când specia evoluată are șansa subțierii până la transubstanțiere, până la urcarea la cer cu trup cu tot, ca Fiul Divin. Șansa la Înviere, o șansă de reunire a actualului și potențialului, “șansa de a urca spre cerurile următoare și mai vii”.

cmm11-001

Cântul V. În acest cânt, cuplul de opuse care produce dinamică narativă se conturează a fi individul versus specia, unul versus toți. Deși hologramă a speciei în drumul acesteia până la el, individul este – aici și acum –  “o hypostază temporară și strict locală”. Prin el se actualizează doar o posibilitate de existență a speciei. Specia e întregul, “∑ indivizilor muritori”, prin ea se actualizează toate potențialitățile de un anume tip, în parcursul evolutiv al Duhului prin lume. Așadar, poetul aderă la paradigma evoluționismului holistic. Moartea devine din această perspectivă un mecanism de punere în operă a tuturor șanselor: “Că moartea nu e decât o jmecherie prin care specia se perpetuează pe pământ până își epuizează softu ori duhu sfânt”.   Iar viața apare ca viață a speciei – beneficiară a memoriei speciei, ereditatea – versus viața personală înregistrată în memoria personală:

            cmm12-001

Nou-născutul e construit bi-polar, un “prunc” versus “un bătrân ca și lumea”, unul care vine “din secunda hyperlină a big-bang-ului”.

Urmând același patern, poetul pune față în față opera unui creator din aici și acum cu operele potențiale ale întregii specii a  creatorilor așteptându-și actualizarea în drumul prin Lume  a Duhului Sfânt. Așadar, avem “opera de cuvinte” (ca formă creată de un individ) “carne din carnea ingeniului meu” versus “templatele din empireu”.

Cântul VI. Cântul începe cu o viziune a încastrării, imagine ce ne-ar putea reaminti proiecția în trei dimensiuni a hipersferei evolutive: „Pe când eram doar o fistichie celulă vie în burtica mamei dinainte de copilărie, celulă croită după tiparul genitorilor mei (moștenit de la șirul de arhei dinapoi, cu capătul unghiului în Tatăl primordial din noi) […]” (s.n.). Trăirea lumii la acest nivel de dezvoltare ne este sugerată ca bipolară, aparținând simultan unei entități micro – și macrocosmice: „simțeam lumea precum un atom cu protoni și electroni moi sau ca cel mai simplu didiloi” (s. n.). Grandoare și umilă vulnerabilitate cumulează acea ființă ce se dezvoltă în uterul matern. Inventiva minte narativă a autorului crează un cuplu de opuse ontologic  versus gnoseologic:

cmm13-001

Ontologic vorbind, ca experiență reală, embrionul re-experimentează toate formele cosmice și biologice de până la el: “io [autorul, ca embrion] hălăduiam pe valurile erelor cosmico-biologhicești  preschimbându-mi înfățișarea odată cu era or specia și metamorfozându-mă mereu  și mereu în altceva, cu alte simțiri și cu altfel de a fi în tiparele ființei, imitând avatarele Seminței în borta spațiu-timpului“.  Avatare detectabile – ca proiecții ale hipersferei evolutive – în organizarea encefalului: unele a căror “piele” “zace acoloșa, imbricată în schelăria encefalului precum sedimentele jurasicului sau a cercurilor copacului”.

Gnoseologic, ca imagine a celorlalți cu privire la această experiență, iată reprezentarea despre el a celor din familie: “[…] ai mei din Gura Padinei mă credeau mai plăpând ca mârtacii mititei dintr-un bordeiaș bordei“.

Regăsim  și aici cuplul mamă (ca purtătoare de sarcină, “burtica în care m-am plămădit”) versus copil (ca embrion și nou-născut, “didiloiu care s-a născut ieri-alaltăier”), în mai multe ipostaze: pântecele unei țărăncuțe dintr-un neam de pescari, pântecele unei țărăncuțe dintr-un neam de teslari (Maria? n.n.), Mama Geea versus io-tu, ea ori alt prichindel, sau El, Fiul Divin.

Autorul pune apoi în opoziție adâncimea versus înălțimea , creând punctual de plecare pentru o conversie parțială a acestor opuse:

cmm14-001

Sugestia de conversie vine odată cu punerea la îndoială a afirmației lui Kant: “Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”.

Cerul, ca loc al Divinului, ca spațiu virtual unde nu distingem nici ființă nici neființă, ar trebui căutat în jos, în viziunea poetului, căci “aici e vorba de adâncime, de Groapa Hypermarianelor Lumii, ei bine:15 miliarde de ani-lumină în ‘jos’, în bulboana spațiu-timpului, măsurând de-aici, din creștetu capului meu sau al tău și până la talpa cerurilor sau a iadului, deci până la Big-Bangu din hău…”. Suntem mai degrabă în plan gnoseologic. Ceea ce pentru unii e, ca localizare, “iadul”, pentru poet e “cerul”.

 Interesantă e – în citatul de mai sus – sintagma  “talpa cerurilor sau a iadului” (s.n.). Dacă luăm conotațiile logice ale lui sau, avem fie o talpă a cerului, fie, dimpotrivă, o talpă a iadului, fie și una, și alta, simultan, sugerând o ontologie bi-polară a unei unice entități, ori ca o sugestivă și poetică nedeterminare ori ca un complexio insolit :

cmm15-001

Ceea ce în lumea noastră apare – gnoseologic – ca NEDETERMINARE, într-un plan superior poate fi – ontologic – o complexitate, acel COMPLEXIO ce reunește opusele, așa cum vedem țn schema de mai sus.

Cea mai spectaculoasă parte a acestui cânt o reprezintă experimental mental invers celui din Cântul I. Avem aici două drumuri ipotetice cu etape, reunite ca un cuplu de opuse: drumul de la virtual la real (de la potential la actual) versus drumul de la real la virtual (de la actual la potențial).

Este vorba de parcurgerea tuturor fazelor, a întregii Istorii. Spun asta spre a nu se confunda ajungerea din real în virtual din Cântul I, pe o scurtătură, cu cea de aici, desfășurată pe un drum la fel de elaborat mental precum cel de la virtual la real din Cântul I.  Acest drum invers, conversie partială în schema mentală real versus virtual, conține: introspecția ca drum prin memoria personală – “memoria întâmplărilor pe care noi înșine le-am trait”, istoria, tradiția, biblioteca, cartea-cărților, “[memoria] tablourilor   viziunilor reieșite din spusele / poveștile / teoriile  sau din viața altora, din realitate sau din mit, întâmplări /povestiri pe care le-am auzit la școala din cartierul natal sau din satul unde maika ne-a drăgălit“. Înseși etapele acestui drum se reunesc într-un complexio, în măsura în care sunt din piese diferite, chiar opuse: memorie personală, unitară versus memorie “a speciei”. Memoria speciei este în sine un complexio, un conglomerat de obiecte diferite, din surse diferite, academice versus neacademice.

Calea duce dincolo de memoria externă a speciei, „între picioare (oops) bărbați” sau „voi, femalelor, în mythrele din burtic[ă]”, pentru că acolo e „sămânța totului sau a kozmosului”, sau – altfel spus, „rădăcina planetei albastre […] ]nfiptă-n spațiu-timp ca un fus”. Drumul continuă cu componentele „rădăcinii”, „miriade și miriade de galaxii gingaș-albăstrii, nebuloase ce se pierd în pustii de pustii”, într-o alunecare spre roșu a imaginii: „care cu-atât mai mult se-nroșesc, fug și se-adâncesc în trecut, […] în hăuri de hău, […] spiralele lui Gamow, găuri de viermi, quassari […]   black-hole inele”. În fine, în capătul unghiului, îl vedem pe „Marele Alfa incredibil de mititel […]  pe-Atomu cel prim divin, […] precum un ou de femel cu mitoza-n iel (deci cu sămânța de bărbățel […])”.

Un moment insolit al acestui drum îl reprezintă participarea observatorului – călător „la marele bal virtual”, când i se pre-figurează drumul potențial de la sămânța din atomul primar până la începuturile lumii ( până la locul în care a ajuns el, mergând prin real). Apare ca figură ideală, prototipică, „Maica Preacurata [ținând la sân] pe Fiul or’ pe Fiica-i […] Planeta Albastră”. Ceea ce pentru gândirea comună ar fi un cuplu de opuse, Fiul Divin, o entitate spirituală versus Planeta Albastră, o entitate materială, pentru gândirea poetului devine un complexio                                

spirit-materie pre-figurat virtual.

cmm16-001

În această combinare virtuală regăsim androginia fiu-fiică în simultaneitate. Tatăl rămâne Duh, imaginabil doar ca potențial, nevăzut și actualizabil, devenit ulterior vizibil prin cuplul mamă versus copil.

Cântul VII. Acest cânt este dedicat memoriei. Problema memoriei activează în mintea poetului – ca și în text – cuplul ființă / memorie  / viață versus neființă / lipsă a memoriei (prin „ne-nașterea încă” ori prin moartea individului / a unei, unor părți din el sau prin moartea speciei / a unei, unor părți din ea):

cmm17-001

Neființa, așa cum o definește poetul, este un foarte interesant complexio de  actualizat lipsit de memorie plus fost actualizat (acum mort), pe de o parte, și potențializat (încă neîntrupat, neînfiripat), pe de alta: „ [neființa]  e imperiul de unde memoria ori a pierit […] sau, din contra, e imperiul în care memoria încă nu s-a înfiripat”. Am figurat acest complexio în schema de mai jos:

cmm18-001

Ce este atunci Eul nostru extins? Un complexio de conținuturi actualizate și potențializate, de memorie și lipsă a memoriei prin „ne-nașterea încă” a unor părți din el: e alcătuit din „  summa momentelor trăite și imbricate în memoria-mi din materia cenușie, din scoarța concrescentă între ce-a fost și ce-o să fie, între a fiului maimuței și-a celor de subt el împărăție, provenită la rându-i din evva eukariota ițită din fontana de minerale cică nevie” (s. n.) și “ […] virtualitatea ce va fi să fie pe vecie”. Astfel definit, eul este în același timp spiritual și material, tinzând spre

 trans-figurarea sa:

cmm19-001Este vorba despre o acțiune echivalentă ridicări Fiului cu trupul la Cer, una care va înălța existența pe un alt nivel de realitate o zonă de esență pur spirituală.

Cântul VIII exploreaza problema relativității timpului, raportat nu doar la viteza de deplasare în spațiu, ci și la dimensiunile ființei care percepe / trăiește timpul. Așadar, în lumea noastră, timpul perceput de copil e infinit mai lung decat cel perceput de adult, daca ne referim la aceeași unitate de timp absolut. Cântul se compune din două părți opuse, reprezintă o expresie concret-abstractă a reunirii a două planuri ale minții.

Prima parte a cântului ilustrează spațiu-timpul copilăriei, o lume concretă a dorințelor, experiențelor, uimirilor, încântărilor micului Viorel, plecat la Dunăre cu tatăl sau. Copilul se cumințea, nemaibombardându-și tatăl cu întrebări, la gândul pierderii minunățiilor pe care le putea vedea / trăi:

„[…] să nu mai văz io soarele răsărind, parcă dintre trestii ţâşnind şi ca un ou roşu de Paşti, tocmai atunci scos din vopselele sângerii, şiroind ?? Să nu mai văz aburii dimineţii preste apa viorie plutind, iar crapul vesel şi dolofan pe neaşteptate sărind la doi paşi de mine, căzând apoi ‘napoi şi plescăind, ba chiar stropindu-mă cu picături de argint ?? Să n-aud răţoiul pictat cu verde, cu negru strălucitor şi oranj trecând vâjâind preste capu-mi şi aterizând la zece metri mai încolo, în fugos picaj ?? Să nu mai tresar înfiorat când tăticu zicea deodat’ : uite-l !, apoi se apleca şi lua cu grijă de pe plumună (apa cu nuferi) unde plutea, depunându-l chiar în faţa mea, un cuib uriaş plin cu sute de ouă, mari cam cât ale dumneavoastră două , verzulii ca geana vip-eriţei a mai shouă şi-mpestriţate ca obrazele bucălate ale fecioarelor pistruiate […]”

Partea a doua a Cântului pune în cuvinte o meditație a poetului asupra problemei abstracte a percepției relative a timpului. Inteligența creativă, imaginativă, a autorului concretizează ingenios curgerea timpului pentru entități care se mișcă / trăiesc cu viteze invers proporționale cu micimea lor, creând conceptul-imagine ceas al existenței. Timpul abstract, eliberat de spațiu, timp și materie, „carne”, se reunește in plan mental cu timpurile concrete, trăite relativ, noi asistând astfel la crearea unui complexio poetic:

„[..] în copilărie io trăisem după un orologiu pe măsura finţiucicii mele de ghemârdic, aşa cum e de presupus că într-o entitate şi mai pitică, de exemplu într-o furnică sau într-un electron covalent, ceasul existenţei curge încă şi mai lent, pe când limbile orologiului dintr-un lucru gigantic, de exemplu cel al galaxiei din constelaţia Câinele Mic sau al unui quasar apocaliptic, ca să nu mai vorbim de orologiul Kosmosului integral, se grăbesc infernal… Iar asta nu e doar o metaforă de poezel ştrengar, ci e real şi se poate intui plenar, dacă ai suficient curaj mental să încaleci pe săgeata timpului din vârful unui secundar ce aleargă pe cadranele unor orologii imaginare, montate pe nişte entităţi materiale înşirate de la mai mic la mai mare, iar apoi s-o porneşti călare pe vârful săgeţii tale – tale quale – fix un minut, măsurat cu cronometre riguros egale […]”.

Ceasurile existențiale se multiplică, funcționând relativist, prin actualizarea softului potențialităților, ca urmare a Big Bangului:

Astfel, Kosmosu‘ poate fi asemuit c-un zbârnăitor fus având în ‹‹nadir dedus›› un orologiu redus la un punct chimeric, unde nu există nimic, deşi există Totul teoretic (sau există Softul Temeinic, altfel spus), apoi, odată cu Big-Bang-ul generic, încolţeşte din neant primul timp cu primul limb, urmat de un vârtej de ceasuri cu limbi din ce în ce mai lungi şi mai ameţitoare, în care ticăie alte şi alte ceasornice locale, până-n zenitul orologiilor cosmice actuale : un maelestrom de ceasuri montate pe black-holele din centrele galaxiilor şi aglomerărilor nebulare, dar şi-n oricare dintre entităţile particulare, structurând realitatea spaţiu-timpului relativist […]”.

Cântul IX este dedicat, am putea spune, tatălui cu T. Începe cu titlul „Fiul or Tatăl”. Pare a fi vorba despre o excluziune între termeni și între entitățile corespunzătoare lor. De fapt, revelația pe care căderea unei „pere mălăiețe” din pom i-o produce poetului este cea a simultaneității existenței împreună, într-un complexio, a Fiului și a Tatălui. Tatăl dă naștere Fiului, Fiul devine tată, prin rularea la infinit a aceluiați soft specific, unul care îi ține legați prin relația și…și…, simultan.

Avem de-a face în acest cânt cu un complexio ontologic exprimabil în diverse moduri gnoseologice. Mai întâi, ca Alfa și Omega din Cartea Cărților, cum își amintește poetul privind un pui de păr răsărit pe locul unde picase cu un an în urmă o pară mălăiață:

Eu sunt Alfa şi Omega,

Cel dintâi şi Cel de pe urmă,

Începutu’ şi Sfârşitu’…!”

Urmează apoi substituția mentală: „ Ia să vedem : cine-i alfa („tatăl”), în cazu-mi ? E ADN-ul de păr mălăieţ, imbricat în fructu’-sămânţă. Da’ omega, stadiu’ final („fiul”), cine-i ? E tot ADN-ul de păr mălăieţ, reîncarnat în noul fruct… Prin urmare, „tatăl” perei mălăieţe e totodată şi „fiul” acesteia, şi viţăvercea…?”.

Poemul continuă cu trecerea în revistă a câtorva moduri diferite de a înțelege și pune în cuvinte acest complexio: modul biblic (în Evanghelia după Ioan, dragă intelectualilor); modul lui Lemaître, care introduce conceptul de atom primitiv, modul Mahabharatei, unde se povestește despre Oul Primordial.

Aceste moduri consacrate ne apar în opoziție cu modul „proștilor”, adică cel al oamenilor de rând, care văd căzând pere mălăiețe și răsărind din ele peri care fac alte pere mălăiețe ș.a.m.d. și cugetă, așa ca poetul nostru, asupra semnificației acestui fenomen concret.

Așadar:

Modul biblic, modul Lemaître, modul Mahabharata versus modul „proștilor”.

Și totuși…poetul duce mai departe opera sa de reunire a contrariilor într-un plan mental transcendent. Vedem mai întâi un complexio format din modul Ioan și modul „proștilor” / modul poetului. Coexistența modurilor în planul superior ne este sugerată prin substituție lingvistică:

„ Zice Ioan :

La început a fost Cuvântul

Şi Cuvântu’ era cu D-zeu

Şi Cuvântu’ era D-zeu.

Toate au fost făcute prin El

Şi nimic din ce a fost făcut

N-a fost făcut făra El.

[…]

Mutatis mutandis, avem:

La început a fost sâmburu’ de păr mălăieţ,

Şi sâmburu’ era cu păru’ mălăieţ

Şi sâmburu’ era păru’ mălăieţ…

Toate ale părului mălăieţ

Au fost făcute prin el – prin sâmbure

Şi nimic din ce a fost făcut în păru’ mălăieţ

N-a fost făcut fără el – fără sâmbur…

Urmează reunirea modului Ioan cu modul Lemaître, prin același procedeu:

„ sau, în cestălalt caz:

La început a fost atomu’ primitiv,

Şi atomu’ era cu kosmosu’

Şi atomu’ era kosmosu’.

Toate ale kosmosului au fost făcute prin el – prin atom

Şi nimic din ce a fost făcut

N-a fost făcut fără el …”.

Poemul se încheie cu semnalarea parodic-academică a deosebirilor și asemănărilor dintre cele patru moduri de cunoaștere a complexității Fiu-Tată și interpretarea acestor similitudini și nepotriviri văzute prin lentilele subiective ale autorului.

Ni se aduce mai întâi în atenție opoziția dintre modurile ezoterice de înțelegere a Lumii – pe de o parte, și modul exoteric, cel prin care „pecetluitele taine” i se dezvăluie poetului, un „puicusor” oarecare – pe de alta, devoalare prevestită biblic: „Așadar: Să fi sosit oare timpu’ – despre care scrie în sulu’ Cărţii !!– ca pecetluitele taine să fie dezvăluite până şi puicusorilor…?!”

Iată și schema acestei gândiri:

modul ezoteric al religiilor occidentale, modul ezoteric al religiilor orientale, modul ”ezoteric” al științei versus modul exoteric (accesibil oamenilor de rand, „prostimii”) al poetului.

În paragraful „6. Acordurile”, participăm la un efort de reunire a modurilor ezoterice cu cel exoteric și – totodată – la un ultimă  sforțare de explicitare a prezenței tatălui. Modalitățile contradictorii de a-l regăsi sunt, pentru poet:

Tatăl „secvențial” versus Tatăl ”in integrum”.

Literal, opoziția sună astfel: „ Şi fiindcă nu putem crede că cel-ce-este a datără, Doamne iartă-mă, ortu’ popii, nu ne rămâne decât să-l citim secvenţial: la germene, la rădăcină, în tulpină, în flori, în fruct, în fine…

Chestia e: unde / când îl vom revedea in integrum…? În ou ’ (”fiul”) omului, ori în ou ’ omega, în atomu ’ ce se va reculege la sfârşitu’ lumii…?”

Cântul curge spre un sfârșit ce poate părea deconcertant, cu întrebarea retorică: „ Om muri şi om…     ega ?”

Apoi totul revine – circular – la modul biblic de percepere a acestui complexio (și Tată și Fiu, existând simultan), în paragraful final, „7. Addenda la falsu’ savant”.

Referințe

MECU, Carmen-Maria (2003), „Caragiale versus Caragiale”, în „ Limbă şi literatură”, Vol.I – II, 2003, p.64 – 76

MECU, Carmen-Maria (2012), „O analiză narativă a filmului ‚Speranța’ de Sorin Ilieșiu”, http://asymetria-anticariat.blogspot.fr/2012/05/carmen-maria-mecu-o-analiza-narativa.html

Postat in Planeta-Ou. Comentariile sunt închise pentru Planeta-Ou, un poem narativ