Până şi linguşitul ni se trage de la Râm

Unii dintre voi sunteţi în curent, probabil, cu ciurpriza pe care mi-au făcut-o foştii mei pretini şi admiratori de la Sud Est Forum, care după ce se declaraseră norocoşi să mă fi întâlnit şi să-mi preia Povestea lui Ave – povestea ‘singurului document vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii 80’ -, la un moment dat mi-au tăiat muştiucul episoadelor, io aflând doar întâmplător care va fi fost motivul supălării amicilor : şi anume, acela că-n comentariile făcute de mine pe Sud Est Forum, în calitate de simplu cititor, de altfel, nu le-am vorbit suficient de linguşitor onor editorilor… oops.

Sigur, io nu ignor că linguşitul face parte din tradiţia Romanilor, aşa după cum se poate (re)vedea din scurtul excurs istoric de mai jos. Însă tradiţia asta nu dă dreptul nimănui să creadă că dacă 99,99% din leatul înconjurător e din vrej linguşitor, restul de 0,01% e automat nebun de legat sau nedemn de a fi ascultat, şi asta doar pentru că vorbeşte sincer şi răspicat ; păi, dacă ar fi fost aşa, profeţii Vechiului Testament – exempli gratia -, care îşi beşteleau contimporanii aşa cum fac instructorii din Legiunea Străină cu pifanii, n-ar fi fost precursorii lu Messia, deci ai Adevărului sadea, cum ar veni, iar Cartea Cărţilor ar fi fost o banală culegere de omilii, laudaţii, ovaţii şi alte oraţii către sfintele măhării… Însă zău că n-aş vrea să insist şi să-l fac pe CRC şi mai trist, iar pe goe al lu mboe securistrigoe optimist… 💡

++++++++++++++++++++++++++++++++++

De circulus…

Când nu mărșăluiau în cele patru vânturi, Romanii erau mari amatori de „vis comica”, de teatru sau circ, de spectacole frivole. Cetățenilor le plăcea adesea să se plimbe – instar omnium – prin bâlciul perpetuu ce era Roma celor un milion de locuitori (cifră incredibilă pentru vremurile antice, n-așa…?). Mai multe grupuri de astfel de plimbăreți, reunite pur și simplu spre a pălăvrăgi (pe Câmpul lui Marte, în For, la răspântii sau în piețe) formau un „Circulus”.

Ce se petrecea într-un Circulus ? Se pălăvrăgea, evident…că parții au invadat, e.g., Armenia și se găsea pe loc câte unul mai cu moț (oops) care să explice, c-un aer prăpăstios, secretele, sugerând că el știe ce fac armatele, ce gândesc provinciile și ce o să se-ntâmple, vai, cu… ; că funcționarul Primus (de regulă prefect sau pretor) a făcut un act blamabil sau – rar ori deloc remarcat acesta – lăudabil ; se debitau ultimele anecdote picante ; se criticau noile biruri și se făceau cunoscute, perifrastic, cântecele satirice apărute contra lor ; se discutau, în fine, de obicei în notă elogioasă, bucățile literare citite ad hoc – „recitationes”- de către vreun poet dezolat ori lipsit de glorie…

Aceste recitationes – lecturi publice – s-au bucurat de o mare popularitate îndeosebi sub Augustus, după celebritatea ce le-a dat-o Assinius Polio (protectorul lui Virgiliu, adorat de Romani), făcându-le astfel să intre în grațiile cetățenilor.

Bineînţeles că lecturile publice se derulau sub auspiciile unui cod cutumiar de conduită, impus atât lectorului cât şi auditoriului, Romanii, cu spiritul lor pragmatic, nelăsând nimic la întâmplare. Lectorului i se recomanda, în primul rând, modestie, aloo, iar auditoriului, înainte de toate indulgență. „Dacă mergeţi la recitationes pentru a ofensă un om sau ca să va faceţi un duşman, din pricina unor minore dificultăţi literare, mai bine nu vă mai duceţi !” se spunea. Sau (recomandare inserată în cod de vreun, desigur, grec, viitor byzantin) „Lăudaţi întotdeauna ; lăudaţi la fel pe toţi, fie pe inferiorul vostru, fie pe superiorul sau egalul vostru !” (Nichita Stănescu al nostru, ultimul roman de la Pontul Euxin, ştia el ce ştia…). Lectorului i se prescria timiditate, o uşoară roşeaţă în obraz, în scopul de a-şi câştiga, ab initio, simpatia publicului pus – acesta – în postura, întotdeauna plăcută lui, de protector al unei fiinţe fragile şi sensibile ; cîteva ochiade pioase spre cer ori spre statuia Cezarului, pentru a arăta de unde îi vine inspirația ; o mină de mare modestie, în totul, un aer de încredere mai mult în public, decât în sine, păi cum dreq…

După această intrare, urma un scurt preambul (bine „improvizat” de acasă), în care lectorul, prin cuvinte savant de simple, cerea atenţia auditoriului şi căuta să-i capteze bunăvoinţa prin motive trase din împrejurări diverse (de exemplu că, sărmanul, e la al IV-lea divorţ ; că se poartă excesiv de nesăbuit cu sine însuşi ; că a fost nedreptăţit recent, într-un proces, de pretor etc.). Toate acestea lectorul le debita – obligatoriu –  pe un ton umil, după care îşi derula manuscrisul (un papirus, se înţelege) şi îl citea emoționat.

Erau, de altfel, anumite reguli de pronunţare, de mimică, de accente vocale sau gestuale, pe care lectorul trebuia să le țină strict, dacă nu voia să aibă neplăceri. Astfel, se prefera o voce dulce, răcnetelor ; gesturi molatice, agitării violente a braţelor sau bătăilor cu pumnul în masă ; dicţia impecabilă juca până la urmă rolul major în dobândirea succesului.

Conform cerinţelor codului, după citirea unei bucăţi, lectorul, dacă voia să continue, cerea, din contră, permisiunea auditoriului de a termina, întrucât – invoca el – ar însemna să abuzeze de răbdarea auditoriului, plictisindu-l peste măsură. Această nouă amenitate – regulă a jmecherosului cod de captatio benvolentiae – era răsplătită de public cu strigătele „Continuaţi ! Continuaţi !”

Succesul se concretiza în diverse moduri. Unul răcnea „Bine ! Admirabil de bine!” ; altul aplauda frenetic ; alţii săreau în picioare – când circulus era într-o sală – şi loveau cu talpa sandalelor, ritmic, podeaua ; pe când alţii, fâlfâindu-şi togile, dau semne evidente –  mai ales când lectorul era un ins bogat sau influent – de beatitudine.

Însă lecturile publice nu i-au putut satisface multă vreme pe impulsivii Romani, astfel că pe la finele secolului I ele erau ca şi demodate.

In zadar Traian onorează cu prezenţa sa recitationes-urile lui Pliniu: decadenţa lecturilor publice este irepresibilă. Lectorul nu mai putea spera să obţină aproape nicio atenţie din partea auditoriului său. La primul zgomot – răgetul unui leu in cuşcă sau al unui asin în stradă, râgâitul unui cetăţean dispeptic, bâzâitul unei muşte ori scârţâitul unui scaun etc –  izbucnea un hohot de râs general însoţit de o animaţie ce dura mult prea mult pentru ca solemnitatea lecturii să nu fie iremediabil compromisă.

Pentru a da o mai mare importanţă lecturilor publice se înfiinţaseră în cinstea lui Augustus „ludi augustales”, un concurs ce se ţinea din patru în patru ani, când se da şi un premiu pentru poezia greacă.

In 86, Domiţian înființă un alt concurs, Agon Capitolinus, cu care prilej se dau zece premii pentru elocvenţă latină, poezie greacă şi poezie latină.

Lecturile publice – cenaclurile antice – decăzuseră însă definitiv…

Anunțuri
Publicat în AVP comment. Comentarii închise la Până şi linguşitul ni se trage de la Râm