8 ani de la moartea mamei

mama (1)

Nici după 8 ani de la moartea Mămicăi n-am avut curajul să scriu despre înspăimântătoarea zi de 31.05.2005, cum încă n-am curajul să scriu despre moartea fratelui, întâmplată la 5 ian.2001… Am încercat să-i repar poza de adolescentă (avea atunci 17 ani, la doi ani  înaintea nașterii mele) și cred că am reușit destul de bine, de data aceasta. 

 Permiteți-mi de asemenea să reiau textul pe care l-am scris la un an de la moartea mamei (pe care unii dintre voi îl cunoașteți).
Unde sânt cei care nu mai sânt… ? Domnul să-i odihnească !

Imediat ce ies din ulița ce unește Șoseaua cu Linia Mare din Gura Padinii și mă-ndrept spre locul unde m-am născut într-o duminică de sfârșit de octombrie cândva, percep golurile uriașe pe care viitura timpului mi le-a provocat deja, doborând dig după dig din patria natală a mea și luându-mi azi un bunic, mâine un vecin, un amic, un verișor, un tătic, frățioru-mi unic sau chiar pe mama, pe care io o credeam nemuritoare, aloo…, astfel că pe măsură ce m-aproprii de momentu’ când însuși io, cel viu, carele deocamdată mă mai văd, mă mai pipăi, mă mai gust, mă mai miros, mă mai aud și mă mai știu, n-o să mai fiu decât subt forma unei figuri literare acoloșa, în hyperspatziu-mi candriu, n-așa?, și-atunci vă-ntreb: mey, oameni buni, ce-i viața asta de-o traiesc ?, e a mea, e alor mei ce nu mai sunt, de parcă nici n-ar fi fost pe pamânt, n-așa? e a voastră sau a altora, sau nu cumva e exclusiv a aceluia ce-n vecii vecilor – halleluiah, n-așa… ? – a fost, este și va urma, el trăind acum prin mine și prin voi, ieri prin cei de subt noi, fie bestii, maimuțoi sau mierloi, fie oameni proști, hominizi, ciobani, războinici sau nobili de soi, care cu toții zac astăzi în al patriilor – n-așa? – noroi din tintirimele ce se țin roi, iar mâine va trăi, normal, prin voi, cei care deocamdată adăstați mumos și virtual aliniați în ovare & coy la genitorii amândoi, șiruri nesfârșite de girls & boys… ?

Primul dispărut, dintre martorii copilăriei mele, începând de la casa de lângă fântână, a 5-a depărtare de casa noastra, a fost nea Petrică ale Antinica, vechi și cam dușmănos tovarăș de pescărie cu Marele și cu Tăticu, omul care poseda un obiect absolut miraculos pentru mine: un binoclu nemțesc de război, cu care nu mă mai săturam privind de pe malul Bălții spre Malul Bulgariei, prin pâclele albastre ale Balkaniei ori, noaptea, spre lună și spre stelele mele ce clipeau ca niște ispititoare iele… În casa de peste drum de-ale Antinica, n-a pierit deocamdată decât lelea Mănguleasa, care pâna când copiii săi n-au dezgropat-o și nu i-au mâncat inima, cum le-a recomandat cârnaoana vrăjitoreasa, cică era cât pe-aci să le dărâme, strigoaică fiind, casa… Lângă ale Mangă, l-ale Orlean, au pierit toți martorii copilăriei mele : ăi batrâni, Șubă și Șuboiaca, apoi fiul lor unchiu Iosâf și cu tușa Fiia, nevastă-sa, pretina bună a mamei, apoi fiul lui Iosâf și-al Fiiei, frumosul și fugosul Titel, tovarășul  meu din copilărie, care nu avea cine știe ce minte el, ba chiar era cam tembel, însă avea un suflețel tare nebunel… Peste drum de fostul, cum ar veni, Titel stă Mitrel, alt tovarăș din copilărie, dimpreună cu taică-său, nea Mihai Marcu Chionaca și cu mamă-sa, tușa Ana, despre care mi se pare aproape bizar să-i mai văd încă în viață, cu toate beteșugurile lor, pe ei, mai în vârstă decât părinții mei, care nu mai sunt… În aceeași curte cu Mitrel e casa lui unchiu-său, nea Mărin Stancu Marcu, plecat din tinerețe cu serviciul prin țară, însă mort acum 5-6 ani în casa sa, unde ținuse să fie adus neapărat. Casa lui nea Mărin a fost construită din pamânt bătut cu maiul subt ochii noștri și chiar cu contribuția noastra nemijlocită, a copiilor de pe Linia Mare ; parcă mai ieri ne duelam, amenințându-ne cu maiurile supergrele printre schelele de cofragi și nuiele, închipuindu-mi că io sunt făt-mumos și mă bat cu zmeii, cărora nici nu le dăduseră tuleii și se prefăceau că vbesc gros, ca paraleii… Peste drum d-ale Mitrel, în dreapta l-ale Titel stau ale Manu lu Gheletu, care el a dispărut mai demult, ca și tușa Leana, navastă-sa, acum 2-3 ani, iar în aceeași curte cu ei e casa l-ale Nenea Gică lu Gheletu, de unde au pierit aproape toți: și cei bătrâni, Moașa Ana și Moșoiu Ilie, și cei mai tineri, Nenea Gică și cu nevastă-sa, mereu vesela Tanti Anuța, sora mai mică a lui Mămica, dispărută acum câțiva ani într-un accident de mașină, dar și băiatul lor cel mare, iubitul meu verișor Doru, mort la 36 de ani, de leucemie… Însă în casele astea de le enumerai continuă măcar să viețuiască cineva din sămânța sau afinitatea lor, a vechilor locuitori, vreun copil, nurori, nepoți, dar în casa l-ale Tata Nuță, gard în gard cu a noastră, unde trăiau Ghidileanca, Tata Nuță și cu Maica Petra, fiul și nora Ghidilencei, nu mai locuiește nimenea dintre ai lor, casa fiind vândută de Doinița, fiica lor adoptivă, unei familii de tineri care eu nici măcar nu auzisem până atunci… Tata Nuță și cu Maica Petra au fost ca și al doilea rând de părinți pentru mine, ei remintindu-mi chiar pâna mai încoace, ori de câte ori ne mai vedeam, cum ma așezam în capul mesei lor și porunceam bătând cu lingura de fier în masă : “Ciolbă, ciolbă, domișoară!”, neuitata lingură de tablă nichelată fiind botezată de mine “Calavana”, întrucât, putând să-mi zăresc chipul în ea, o asemuiam cu caravana cinematografică unde tocmai văzusem proiectat pe zidul școlii din sat primul meu film, nu-mi mai amintesc care…

La ai noștri, în casa în care m-am născut, după ce ani de zile fusesem socotiți cea mai fericită familie, rarerori la noi auzindu-se de boli, de certuri sau de alte necontenite afurisenii și drăcuieli, chestii obișnuite pe la casele de vecini și de olteni, în general, dintr-o dată moartea și-a băgat coada-i amirosind a tămâie… Mai întâi a dispărut Marele, la 24 ianuarie 1994, la etatea de 87 de ani. M-am pomenit într-o luni după amiază cu fratele Mihăiță, căruia noi îi ziceam Costel, că vine la Corabia și-mi zice, în timp ce eu mă aflam la o coadă de pâine, la aliementară (și pentru prima dată în viața mea ieșisem din casă înainte de a mă rade…): “Hai, ca moare Marele!”. Ultima dată când îl vazusem, cu două săptămâni mai înainte, era destul de bine, încă se putea bărbieri singur, vorbea lămurit, deși era clar că mai îngenase. L-am găsit în odăița unde dormeau el și cu Maica Mare, întins pe pat și primenit, dar încă nu începuse să tragă, era conștient. Auzind c-am venit, a încercat să-mi spună ceva, dar nu se înțelegea nimic, îmi tot arăta cu mâna-i chircită de artrită spre tâmplă, vrând să spună probabil că acolo îl doare ori că i s-a rupt ceva. Doamne, cine fusese Marele, ce mândru bărbat, șef de urmatică, de un puternic carcater, iubit și respectat de toți…! Chiar după ce a început să tragă, el tot nu și-a pierdut imediat cunoștința și demnitatea, își lua singur cu mâna tremurânda batista de sub cap și își ștergea, din când în când, însă de-a lungul unor ore în șir, sputa rozalie de la gură – făcuse edem pulmonar, consecutiv unui accident vascular, probabil – pentru ca nu cumva să-și păteze cămașa albă cu care îl primeniseră. În câteva rânduri, chiar spre finalul vieții – însă altădată, vezi bine -, îl auzisem ricanând că el nu crede că ar fi ceva “dincolo”, decât nimic, desigur, el e convins că totul, din punctul său personal de vedere, se termină aci… Acum, la acel punct terminus, eram cu toții în juru-i : în afară de mine, era acolo Tăticu, despre care, la cât îl adora, presimțeam că nu-i va supraviețui prea mult lui Marele, era Maica Mare, oarbă și neputincioasă și ea, de-acuma, era Mămica, era Costel, erau Tata Nuță, Maica Petra, unchiu Mitrică ale Rița, finu Florian Tagârță, nenea George, fratele lui Mămica, tanti Anuța, sora-sa, nea Lisandru Vizdeică, un vecin de peste drum, tușa Fiia, Titel și alții de pe linia noastra, înghesuiți în micuța odăiță sau în antreu, în timp ce lumânarile ardeau la căpatâi… Costel chiar i-a zis la un moment dat lui Marele : “Nu-ți fie frică, Marele, suntem cu toții aci, lângă tine!”…

A făcut apoi saltul în neant Tăticu, la aproape doi ani dupa Marele, pe 6 noiembrie 1995, la 63 de ani… Mămica îmi spunea că dupa moartea lui Marele, Tăticu – care pâna atunci nu dăduse niciodată semne ca n-ar fi fost un bărbat curajos și cu picioarele pe pământ, la fel de lucid și fără iluzii copilărești, ca și Marele – o trăgea câteodată de mânecă și o-ntreba, uitându-se cam speriat, peste umăr, în urma sa: “Leano, îl vezi…?” “Pe cine să văd, mă, Fănică, ce vorbă-i asta… ?” ” Pe tata, se ține după mine ca o umbră…”. Am înțeles despre ce era vorba: fiindcă-l adorase pe bătrânul său, Tăticu nu-l putea lăsa să piara cu totul în neant și-atunci vâscosu-i libido îl recrease și-l proiectase ca pe o hologramă în preajma-i. Ori de câte ori, la îndemnul lui Mămica, eu încercasem să deschid vorba despre vedenia sa, Tăticu se prefăcuse că n-aude ce-l întreb, însă odată – după ce nu mai avea vedenia, dar începuse să se simtă fizic din ce în ce mai rău, deși nu-ncetase să mearga la pescăria sa – mi-a replicat, zâmbind stânjenit: “Pai, dacă era acolo, puteam eu să zic că nu e…?” Am încercat să-l duc pe la doctori, pe cât am putut și io, la puterile mele, dar el slăbea pe zi ce trecea, posibil că facuse și-un infarct fără s-o știe (căci odată căzuse leșinat de pe motoretă, în timp ce se întorcea acasă de la vânat, deci de pescărie), nu mai avea poftă de mâncare, nu mai putea dormi, adăsta ore în șir pe marginea patului, plin de sudori nemaipomenite, cu Mămica lânga el, ținându-l de mâini. Când mergeam din când în când sâmbăta la Gura Padinii să vad ce mai face, deși încerca din răsputeri să se abțină, izbucnea totuși în lacrimi abia mijite, cerându-și scuze că-l găsesc așa, apoi mă ruga să stau mai mult cu ei, ori să vin naiba mai des, iar când plecam mă dojenea: “Vezi, acuma să vii când o suna goarna, n-așa…?” Iar odată, cu puțin timp înainte de a dispărea, după ce ne-am sărutat de bunăvedere, mi-a zis: “Bă, taică, știu că o să mor în curând, dar îmi pare rău de viața asta, bă, taicule… Nopțile, dacă tot nu pot să mai dorm, îmi amintesc de toți pe care i-am cunoscut și care nu mai sunt și-mi pare așa de rău de toți, așa de rău… Unde sunt cu toții și de ce nu mai sunt, bey, taicule, bey…?” În seara aia am dormit cu el în pat, l-am îmbrățișat ca pe un copil drag și bolnăvior, l-am învelit și l-am încurajat, l-am asigurat că nimic nu i se va întâmpla atâta timp cât eu îl voi apăra, și n-a protestat, nu m-a repezit, cum ar fi făcut altădat, ba chiar cred că a dormit destul de relaxat câteva ore, timp în care mămica a mai putut și ea să închida un ochi în patul celalalt. “Acuma când mai vii…? Când o suna goarna, a…?” m-a întrebat, zâmbind vag, când am plecat, și-așa a fost : peste puțină vreme, în timp ce asteptam în stația de autobuz ca să merg spre Gura Padinii, întrucât nu mai fusesem de vreo două-trei saptămâni, iar Costel îmi trimisese vorbă că Tăticul nu se simte prea bine, a frânat lângă mine o uriașă autobasculantă, iar șoferul, care era vecinul nostru, finul Florian Tăgârță, mi-a strigat: “Nășicule, încearcă să ajungi cât mai repede, că lui naș Fănică îi țin lumânarile!” Până să-mi revin din această cruntă veste, a oprit în stația auto un alt fin dinspre partea soției, Nicu Ilin, care mergea întâmplător spre Dăbuleni și care m-a condus într-o viteză nebună până la Gura Padinii. Când am ajuns în dreptul casei noastre am văzut porțile curții larg deschise, iar pe fratele Costel făcându-și de lucru cu o lopată prin fața casei, cu capul adânc plecat în piept, abia răspunzându-ne la salutul mut. “A murit ?” l-am întrebat cu glas sugrumat pe scumpul meu frățior, iar el, tot cu capul în pamânt și facându-și de lucru cu lopata aia, mi-a făcut semn că da, așa este, a murit… Am fugit și l-am găsit în odăița în care stătea cu mămica, alăturată aceleia în care murise Marele, în patul în care dormea el de obicei. Nenicu Ilie, fratele mai mic al lui Tata Nuță, și cu Titel, pare-mi-se, tocmai îl primeneau, iar mie nu-mi venea să cred că puternicul, veșnic tânărul și dulcele meu tătic e acolo și nu vrea să-mi răspundă la salut, mut ca o lebadă, n-așa…? Cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, orbit aproape de șivoiul lor, m-am alăturat celor doi, ajutându-i să-i dea jos cămașa de piele jilăvită și pijamaua. L-am ridicat în șezut și l-am sprijinit cu spatele de umărul meu, așa cum era, palid ca de moarte, n-așa?, cu gâtul frânt și capul căzut nefiresc în piept, dar foarte cald încă. Asta a fost…

După Tăticu a urmat Maica Mare, la o lună de la dispariția lui, pe 12 decembrie 1995. Maica Mare avea 88 de ani, dar pâna atunci se ținuse destul de bine, în ciuda faptului că de câțiva ani orbise complet, având apa neagră la ochi. După moartea lui Tăticu, practic în aceeași zi, a căzut la pat și nu și-a mai revenit, n-a mai vrut să mai mănânce, iar Tușa Fiia, Fina Florica, Fina Ghița, Tanti Anuța , Maica Petra, Tușa Nela, Tanti Viorica, cumnata Geta, Tanti Stela, Mămica și alte multe femei (care s-au perindat tot timpul pe la căpătâiul ei, căci Maica Mare avusese o legătură cu totul specială cu nevestele satului, fiind moașa neoficială a comunității, expertă în chestiifemeiești ) au păzit-o cu rândul până și-a dat duhul. Când erau tineri (ei aveau 40 de ani și ceva când m-am nascut eu), Maica Mare și cu Marele formau la petreceri un cuplu de cântăreți ad-hoc și de zgondoși de mare succes, ea mai ales fiind o hâtră înnăscută. Ori de câte ori îmi aducea un cococi cald cu brânză, sau o gogoașă rumenă, ori o farfurie de bucăți alese de pește fript și alte asemenea bunătăți, îmi zicea : Ia la maica, puișor, să crești mare și cu spor și să-ți aduci aminte de Maica-Mare când n-o să mai fiu, da… ? Când, la vreo ocazie mai deosebită, o trimeteam câteodată, noi bărbații casei, să ne cumpere de prin sat vreo sticlă de țuică și ne uitam la ea pe fereastră cum revenea în obor călcând linișor și-ntotdeauna cu mâinile strânse în așa fel pe pieptar de nu știai niciodată dacă a găsit licoarea comandată sau ba, începeam să facem pariuri între noi, în glumă, încercând să ghicim: “Are Maica Mare, sau n-are…?” Apoi ea intra în odaia în care o așteptam și, după ce ne ținea un piculet în suspans, într-o reciprocă muțenie, își desfăcea pieptarul și scotea sticla de un litru cu țuică, așezând-o c-un zâmbet inimitabil pe masă și zicându-ne galeș : “Nare-ți de beți!” Dupa moartea lui Tăticu n-am mai văzut-o pe Maica Mare decât la moartea ei: cu gura arsă, înnegrită și ușor întredeschisă, cu o expresie de indescriptibilă suferință pecetluită pe ea… Unde era blânda și zâmbitoarea mea Maica Mare…?

 

Anunțuri

6 răspunsuri to “8 ani de la moartea mamei”

  1. Nicu Margarit Says:

    Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca!
    Ai avut niste parinti buni domnule Padina.

  2. AVP Says:

    Nici nu se putea altfel, daca sunt samanta din Samanta, taticu din Tatal Nostru… Si nu numai parintii mei au fost asa, ci toti parintii, dle.

  3. CMM Says:

    Dumnezeu să-i odihneasca!

    Ți-au dat multă iubire și asta se vede.
    Scrii foarte inspirat și expresiv despre ei.

  4. AVP Says:

    Da, dar e dureros… Domnul sa-i odihneasca.

  5. Paulina Says:

    Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca ! Sunt foarte bucuroasa..m-a botezat… Paulina,

  6. AVP Says:

    Doamne ajută, Paulina !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s