Nu zăhărel, ci bici îmblânzitor

Dacă speranța Învierii ar fi zăhărelul ăla decisiv ce animă dragostea creștinilor pentru Christos, asta ar însemna că stă în liberul arbitru al credincioșilor dacă să guste sau nu din mult râvnita și de altfel nu absolut probabila dulceață, cu prețul oricăror penitențe pe Pământ – unde credincioșii ar putea avea parte în mod cert, până una-alta, de dulceața lumii acesteia, cu nimic mai prejos de bunătățile de pe tărâmul celălalt -, însă pentru oamenii simpli imboldul final al credinței lor consistă, am impresia, nu în speranța că doar vor învia și că vor sta de-a dreapta Domnului, pe undeva în Împărăția Sa (din moment ce oricine va învia, cumva, n-așa?), ci resortul fundamental e mai degrabă frica da a nu fi muncit în căldările înfricoșătoare din Iadul cel Mare, așadar e vorba mai degrabă de evitarea unei pedepse nimicitoare, nu de așteptarea unei răsplăți imperiale, iar în acest sens credința e congruentă și chiar asemănătoare cu orice lege civilizatoare și este, oricum, de mare utilitate viețuirii pe Pământ, în primul rând, nu în Gând. Când credința – căreia vechii iudei i-au spus chiar Lege – îți poruncește să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu poftești casa, nevasta sau averea aproapelui tău etc., ei bine, înainte ca respectarea cu sfințenie a acestor porunci să-i folosească omului într-o ipotetică viață de apoi, îi folosește și ne folosește atât timp cât omul credincios trăiește printre noi, deci ca om între oameni, nu ca un lup printre oi sau ca leghiunile de strigoi. În rest, ce și cum va fi când vom putrezi cu toții într-o zi, nu că e un secret prea mare pentru spiridușul minții iscoditoare, tentat din născare să alerge de la Alfa Male la Omega Female călare pe aripile gândului și fără a se împiedica în Ipoteza Preasfântului – atâta timp cât aceasta nu-i folosește, n-așa? -, chiar că n-are valoare de întrebuințare pentru boboru cel blând ca turma de mioare, ce respectă legea bisericească-pământească în speranța că va moșteni, pe undeva-cândva, împărăția cerească și care până atuncea va avea măcar tihna să pască – fiindcă veni vorba, aloo… -, în vreme ce aproapele său, deci boboru cel rău, al bestiilor omenești sau al winners-ilor lumești, pe care nu-l poate ține-n frâu decât biciul unui legi ca un cnut ori sperietoarea iadului cel crunt, îl va lăsa să-și trăiască viețișoara-i, cât de cât, pe divinul – și doar el, deocamdată, cu adevărat sfânt – Pământ.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s