Postmodernism inseamna aici si acum New Media

Profit de debutul sussemnatului în Ramurile din Bănie – atât în cele de hârtie, cât şi în hyperspatz – şi reiau în acest topic şi alte meditaţii ale mele legate de New Media, în speranţa că poate boierii minţii din Old Media vor începe, în fine, să prindă figura 🙂 Dacă veţi binevoi a face clic pe titlurile articolelor, veţi putea ceti atât topicul originar, cât şi comentariile ab ovo (atâtea câte vor fi fost) :

+++++++++++++++++++++++++++

Old Media & New Media

19 martie 2012 — AVP

Un incident pe care l-am avut recent c-un simpatic şi destul de cunoscut blogger, care mai nou ţine scurte speechuri feisbucciene pe strasse precum vânzătorii ambulanţi de spirtoase zmecheroase, un domnişor pe care-l ştiu mai demultişor ca făcând parte dintr-al portokakiilor ciopor de for (care nu sunt acolo întâmplător, ca mine sau ca alt amator, fiindcă la un moment dat ei par să prindă o idee de attack din zbor şi reacţionează în vijelios cor, toţi cam cu aceleaşi argumente şi cu acelaşi zor, grăbindu-se să-l perie-apere pe homu’ lor or să-l înţepe pe inimic ca un roi de ţânţari aviator, plus că de regulă sunt fuduli ca un păun multicolor…oops), ca şi, de altfel, rix-urile recente cu Sorin Cucerai, un tip din elita patapieviceană, aripa dâmboviţană, să-i zicem, de pe-al nostru play (cu boys), mi-au arătat că nici măcar oamenii cât de cât dezgheţaţi ori măcar spălaţi ai intelighenkiei ot Carpaţi nu prea-nţeleg ce-i cu New Media vs Old Media, ignorând, mai precis, in spe, că chiar ei sunt clusterele New Media, ce deja e egală, în valoare matriceală, cu Old sau Mainstream Media, iar mâine-poimâine va fi clar preste ea, aloo… Aşa cum profeţea Inspector Hop – despre care unii dintre dvs ştiţi cine e fără a avea nevoie să-l şpionaţi c-un periscop, n-aşa ? – încă din 2007, voila : “Interesele mele coincid cu cele ale Blogosferei Ro, care în 3-4 ani va deveni un hypertext cu 100 pagini (bloguri) citibile (poate mai multe poate mai puține), redactorii acestui hyperziar (bloggerii) fiind cât de cât independenți, căci nesalarizați de niciun s.o.v. ori soviet mai mult or mai puțin secret și de aceea capabili să ne spună adevărul direct (în caz că nu ne vor trage și ei în piept, n-așa…??).“

 Aşadar, New Media e o chestie pe care o faci chiar tu, dragă cititorule-creatorule, în momentul în care renunţi să mai stai în expectativa-ţi de consumator-utilizator şi-ncepi să ari şi să semeni cu propriile-ţi forţe hyperspatziul care-ţi este pus la îndemână sau pe care îl poţi obţine de regulă gratuit de la găzdoii cyberspatziului, după care tu sau / şi alţii veţi recolta ceea ce aţi produs – user generated content – şi veţi împărtăşi totul cu ceilalţi friends. Iată deci că a sosit momentul în care în loc să primeşti ceea ce ţi se oferă de către marile case editoriale ori ziare centrale, din turnurile de fildeş de unde celebrii editorialişti, titularii de rubrică, redactorii şefi sau gomosu’ patronat te priveau ca pe un purice de plantă ambuscat, care dacă nu se mai putea stropi cu DDT-ul cenzurii chiar ca-n Lagăru de altădat, însă în orice caz nici nu merita a fi în zeamă băgat, căci doar era un cct de anonymous, un ratat, un scriitor de internet sonat, un sociopat numai bun de ignorat sau de tratat cel mult c-un “hai sictir!” printre dinţi strecurat, ei bine, acum nu mai primeşti ce-ţi oferă boierii ca unui pomanagiu sau ca unui client pirpiriu or candriu, ci tu însuţi ai posibilitatea de a genera conţinut şi de a-l lua la refec sau din scurt pe arogantul editorialist, publicist sau politician non-interacţional, rămas cu mentalitatea aia de demult (cazul cel mai cunoscut care-mi vine acum în minte e editorialistul Cărtărescu, e.g., pe care nu l-am văzut să facă feedback nici măcar o singură dată cu cetitorii săi, dar cică e scriitor postmodern…:shock: ), tu devenind deci în egală măsură consumator şi creator şi având posibilitatea să interacţionezi cu celelalte fiinţe din digitalul nor. Dacă vreţi o comparaţie, Old Media sau Media Mainstream era ca un cerc c-un centru fix, la Londra, Moscova, Paris, Bucale sau în celelalte mândre Capitale, de unde ne venea fluxul mass-media pe canalele tradiționale : ziare, posturi de tembeliziune şi de radio neapărat naţionale şi alte surse centrale de intoxicare, manipulare sau – hai să le zicem – educaţionale, fără posibilitatea de feedback, decât la poşta redacţiei, pe care o bombardai ca un năuc, ca goe al lu mboe sau ca kolea kureliuk. Spre deosebire, New Media e cum zice Pascal despre infinitul cardinal : “un cerc cu centrul pretutindeni şi cu circumferinţa nicăieri“, o chestie fără limite, fără mâine şi fără ieri, dar dacă totuşi vrei să-i afli centru‘, e simplu, cititorule-creatorule : fiindcă centrul New Media eşti chiar tu, frate-miu, şi de fapt nu centrul eşti, ci vârful Universului New Media feisbucceşti ori gugăleşti, precum Planeta-Ou în lumeea-i din hypersferele cereşti…

Revenons a nos moutons, bloggerul cu drăguţel breton despre care vă spuneam la-nceput îl injuria mai alaltărea pe Facebook, făcându-l dobitok & năuc, pe dl MGâdea, cel după unii mameluk, după alţii un mare moderator de tembeliziune, în stilul vechi şi de demult, iar când io i-am replicat că nu se prea face să-i tragi unuia la cojonace fix cu aceleaşi ferentariste bombeuri sau ace, cu care MGâdea lu Băse ori altor politician le-o coace, în timp ce te pretinzi mai imaculat ca farina de cocoace, omul mi-a replicat că-i vba de două ipoteze diferite, respectiv – pe de o parte – de faptul că dl MGâdea vbeşte eminamente boborului de la tembeliziune, în timp ce el, bloggerul feisbuccian, pe de alta, se manifestă doar într-un fel de clacă sau govie unde damele de nouă lume îşi arată pozele şi se spun glume, căreia i se mai zice şi Facebook, anume. Or, asta însemna – i-am atras atenţia – că isteţu nost habar n-avea că mediul de comunicare în care el îl decapita pe MGâdea cu înjurătura ferentaristului sadea era egal cu Media MGâdelui, de care nu se deosebea decât prin rating, şi nici atâta : fiindcă, de-un paregzamplu, dacă înjurătura lu d. Mitache – căci despre el e vorba – ar fi fost şeruită doar de lista lui de friends, şi tot ar fi întrecut, prin friends of friends, toată audienţa mbadelui sau mgâdelui la un loc, aloo !  Tot astfel, Sorin Cucerai sau @goe al lu mboe îi tot dau zor cu faptu’ că dacă io nu voi apărea în lumea de hârtie o să fiu îngropat în hyperspatziu-mi predestinat ca Arca lu Noe pe Ararat sau ca Ana lu Manole vie, şi nimeni, niciodată, de mine n-o să mai ştie, olelie lie, cam tot aşa cum îmi ricanează şi guristu’ “humor” – un trol din boboru anonimilor – , cum că cică op-ul meu cel glorios e doar fix de 57 de pagini (tipărite) de gros, profanu” nost ignorând faptul că-n Hyperspatz am depozitat deja un Op muuuuuult mai voluminos… oops. Însă n-aş vrea să insist şi să-i las pe pretinii mei, ca şi pe hămăitorii mei ca la dentist, mey…  (şi cel puţin pe unul dintre ei – f.trist… oops)

Voi încheia c-un text din preistoria New Media aborigene, în care dlui Andrei Pleşu i se vorbea – în esenţă – despre literatura virtuală  încă de pe când nu doar domnia sa poate că n-auzise de aşa-ceva, dar nici străinătatea nu prea auzise (străinătate care abia buchisea pe Web 2.0) şi mai mult decât atâta : nici mandea, ca lumeea… ! (deși chiar eu am scris textul ista, pe forumul “Ziua”, la 01.07.2004, orele 18:53:15 trecute fix):

A.Pleșu și literatura hypertextuală :

Dom’ Pleșu al nost’ are prileju’ într-adevăr RAR să asiste – desigur fără să vrea, ba chiar cu grimase de dezgust și de neînțelegere care-l vor face iremediabil hilar, până la urmă, veți vedea – la apariția unei specii noi în storia culturii aborigene : literatura hipertextuală sau virtuală. N-am idee când, unde sau cum / prin cine a început aiasta chestie în alte părți ale hiperspațiului, însă în zona comunităților virtuale de lb română proiectu’ pilot a debutat pe Forumul ‘Ziua’ – să fie clar… În ce constă noutatea acestei ‘figuri’ cu adevărat postmoderne, n’așa ? Iat-o, schițată deocamdată doar prin câteva parole :

1) auctoru’ hipertextual dispune, mai întâi și-ntâi, n’așa?, de libertate de expresietotală în evoluția sa pe web-page, evoluție transcrisă pas cu pas atât de / pe discu’ dur al PC-ului dumnealui, cât și de / pe cel al serverului ‘gazdă’ (mergând până la imortalizarea ‘secundei creatoare‘, n’așa?). Or, din această libertate extremă va emerge în mod necesar în final – finis coronat opus – un ‘ce plăcut‘, cum ar fi zis strămoșu’ Vasile Cârlova, deci inclusiv cu valoare estetică, fiindcă, să nu uităm, ‘Matca’ artistului e libertatea, iar ‘Tatăl’ – duhul sfânt, n’așa ? In definitiv, nimeni n-a experimentat până acum ce înseamnă libertatea de expresie totală pt un creator sau, mai exact spus, în speță, pentru o comunitate virtuală, n’așa…???;

2) hipertextu’ astfel născut, deși e proiectul inițial al unui auctor mai mult sau mai puțin identificabil, în final va apărea ca un op-us ‘scris‘ la zeci sau poate sute de ‘mâini‘, prin feedback-uri nenumărate între primu‘ solist și choru’ comunității virtuale, ce reunește sigma libertăților membrilor comunității, neconstrânsă -repet- de nici un factor perturbator (nici de cenzura Webmasterului, nici de interdicțiile directe ale Sorei Șefe, instanța socială reală), ci doar de limitele eu-rilor nickname-urilor, care, astfel, se ‘scriu’ practic chiar pe ele însele, imbricându-se în hiperspatz ca personaje, stări, sentimente, fapte și întâmplări etc. din ‘saga’ comunității virtuale, n’așa…?, tinând isonu’ primului solist

3) coconu’ auctorial colectiv ce va putea fi consultat apoi, oricând, în Arhiva Comunității Virtuale – așa cum orice opera scrisă, clasică, poate fi regăsită într-un raft de Bibliotecă – apare astfel ca fiind un substratum alcătuit din totalitatea postingurilor membrilor comunității virtuale, constituindu-se într-un chor al ‘primului solist’ și imbricată concomitent cu rețeaua flashurilor e-mailurilor & messengerelor din group, precum si cu puzderia de link-uri spre care te trimit indexurile ‘degetelor arătătoare‘, așa cum hyperspatziu’ real se zice că e perforat ca un shweitzer de fontanele insondabile ale ‘găurilor de vierme’ ce se deschid in el, spre infinit/ indefinit ‘în zbor’, n’așa…?

Dar să mă opresc dreak aci, ca să nu mănânc pâinea de la gura teoreticienilor de mâine ai proaspătului item al ‘fenomenologiei spiritului’, n’așa ?

Al vostru,

AVP

Ghici, care e deosebirea dintre Facebook si “Cantarea Romaniei” ?

29 mai 2012 — AVP

Când, după ce lansasem pe forumul „Ziua”, reluându-l apoi pe dispărutu meu forum „Bleoaca din Hyperspatz„, în iunie 2005, proiectul de fundare – în avanpremieră pe plaiuri mioritice – a unor contributori înainte de contributors, a unor vox publicisticatori înainte de vox publica şi a unor copăceni din pădure înainte ca viq şi cu filadel să pornească prin hyperspatziu portokakiu după fragi şi mure, invitându-i încă de viu, cum ar venea, pe-ale my friends Costel, aa, lucid şi etcetera să binevoiască a scrie pe bloaga mea orice le-ar trece prin glavă, fără însă ca să mă-nţeleagă atunci nimerea, ca şi pe Marinaru de Dâmbovitza, cum s-ar părea, helas, şi văzând apoi că Persoana anului 2006 e chiar „YOU”, multă vreme am crezut că io sunt (:shock:), însă pe urmă mi-a venit să intru-n pământ de ruşine, văzând şi constatând, mai ales după ce-am ajuns şi io pe Facebooku pe care Nea Zăhărel ni l-a aranjat ca să ne simţim bine-n el şi te-am văzut acolo pe YOU, oricare ai fi tu, frate-miu, în exerciţiu’ cântării feisbucciste de-acu’, pricepând astfel că nea Ceaşcă al nost fusese în protocronic avanpost cu „Cântarea României” şi cu „Daciada„, chestii pe care la iepoca lor le credeam nu doar fără niciun rost, ci oribile emanaţii din somnu raţiunii unui prost… oops. Cu alte cuvinte, privind retrospectiv la guriştii şi humoriştii anonimi ce se-ntreceau în figuri la festivalu naţional „Cântarea României„, pe de o parte, iar pe de alta uitându-ne la emulaţia hartistică a anonimilor feisbuccişti, care se-ntrec şi ei în fel şi fel de figuri şi poze totale, ca şi masele populare de pe vremea lu Nea Nicu, s-ar părea că mprostu nu era Ceauşescu, ci „YOU”, adică Io, aloo, cel care te descoperisem protocronic pe TINE, mey, anonime, cu mult înainte de a auzi tu de regele hyperspatziului, vezi bine… oops

Şi totuşi, după ce veţi ceti motivaţia juriului TIME din 2006, în traducere avepistă, evident, veţi descoperi că între New Media lui Mr Google & Zuckerberg, creată de ingeniile lor tocilare,  şi „Cântarea României” or „Daciada” Tovului nost ex-Tare există o mică-mare deosebire, frăţioare… Ghici care ? 💡

++++++++++++++++++++++++++++++++++

Teoria Omului Providenţial e atribuită de obicei filosofului scoţian Thomas Carlyle, cel care a scris că “istoria lumii este de fapt biografia oamenilor mari”. El credea că destinul nostru e modelat de cei puternici, care sunt puţini, dar sunt cu adevărat puternici. Ei bine, teoria lui Carlyle a luat o bătaie zdravănă chiar anul acesta.

Ca să nu existe vreo confuzie, arătăm că n-am dus lipsă de persoane pe care le-am fi putut desemna ca responsabile pentru multe dintre evenimentele tulburătoare sau chiar dureroase petrecute în 2006 şi care, astfel, să devină eligibile pentru noi. Conflictul din Irak doar ce a prins rădăcini parcă şi mai adânci, şi mai sângeroase. O nărăvită hărţuială a reizbucnit între Israel şi Liban. Un război de veche uzură în Sudan. Un dictator, în Coreea de Nord, care tocmai a primit Bomba H în infernal dar, şi un alt posibil Dictator, în Orientul Mijlociu, ce ar fi încântat să o primească. Între timp nimeni nu a lămurit nimic în legătură cu încălzirea globală, iar Sony anunţă că nu mai are PlayStation3s în stoc. 

Însă dacă priveşti la anul 2006 prin altfel de lentile vei vedea o altă “poveste”, o poveste în care nu e vorba despre conflicte sau despre omul providenţial. Este o poveste despre comunitatea umană şi despre colaborare omenească la o scară şi într-un mod cum nu s-a mai văzut până acum. E vorba, de exemplu, despre Wikipedia, despre milioanele de canale video de pe YouTube şi despre metropola virtuală MySpace. E vorba de a smulge un pic de putere din mulţime şi de a-l asista pe semenul tău contra nimic, şi e vorba de asemenea nu doar de a schimba lumea, însă şi de modul în care lumea se schimbă, aici şi acum.

 Instrumentul care face posibil acest lucru este WorldWideWeb, însă nu e vorba de Web-ul creat de Tim Berners-Lee (15 ani ago, conform Wikipedia), ca un alt instrument prin care oamenii de ştiină să-şi împărtăşească cercetările. Nu e vorba nici chiar de Web-ul mai evoluat al dotcom-urilor de la sfârşitul anilor 90, ci vorbim de un Web nou,  cu totul diferit. Este vorba de un instrument special creat pentru a reuni micile contribuţii de la milioane de oameni şi spre a le face să conteze. Experţii de la Silicon Valley numesc asta Web 2.0, ca şi cum ar fi vorba doar de o nouă versiune a unui vechi soft. Însă în realitate e vorba de o adevărată revoluţie.

 Iar noi suntem pregătiţi pentru asta ! Suntem pregătiţi a satisface foamea noastră de noutăţi cu chestii crude, abia predigerate, de la Bagdad, de la Boston, de la Beijing. Putem afla mai multe şi mai mărunte, poate, dar nu mai puţin importante, despre modul american de viaţă, şi asta doar uitându-ne la videoclipurile de pe YouTube, filmate în camerele acestea cam alandala şi cu jucăriile înghesuite claie peste grămadă la subsol, decât dacă am viziona 1000 de ore de transmisie televizată standard.

Şi noi nu doar ne-am uitat la toate astea, însă am muncit totodată pentru ele, ca nişte nebuni ! Ne-am făcut profil pe Facebook şi avatare pe Second Life, am revăzut cărţi pe Amazon.com şi podcast-uri, am blogărit despre politicienii noştri care au pierdut, vai, şi am scris cântece satirice despre alţii, am filmat bombardamente şi am construit software open-source.

Da, America îşi iubeşte geniile solitare – Einsteinii, Edisonii, Jobsii săi –, însă aceşti visători singuratici pot şi trebuie să înveţe să se joace cu ceilalţi, cu cei mulţi şi anonimi. Marile companii de automobile sunt pe cale, iată, de a organiza concursuri de design deschise tuturor. La Reuter blogurile în care anonimii postează despre hrana pentru animăluţe stau alături de ştirile regulate ale agenţiei. Microsoft face ore suplimentare pentru a analiza creaţiile utilizatorilor de Lynux. Asistăm la o explozie a productivităţii şi inventivităţiii, şi nu suntem decât la început, observând cum milioane de minţi, care altfel s-ar pierde în neant, sunt atrase în economia intelighenţiei globale.

Cine sunt aceşti oameni ? Sincer, când ajung să mă odihneasc în fine, după o zi de muncă grea, parcă n-aş mai vrea să mă uit la tembelizor. Aş prefera să mă aşez la computer şi să fac un filmuleţ cu animăluţul meu de companie. Vreau să facu un mash up de pe 50 Cent’ vocals cu instrumente Queen’s. Vreau să scriu pe blog despre starea mea de spirit, sau despre starea naţiunii, sau despre cartofii prăjiţi de la noul bistro de pe strada mea. Dar cine are timpul, energia şi pasiunea să facă toate aceste lucruri ?

Răspunsul : TU ! Şi pentru că TU te-ai aşezat deja în capu mesei noii media, pentru că TU ai fondat şi elaborat noua democraţie digitală, pentru că te-ai ridicat din nimic şi i-ai bătut pe profesionişti cu propriile lor arme, Persoana anului 2006 eşti TU.

Vezi bine, ar fi o mare eroare să te culci pe laurii victoriei. Pe Web 2.0 încape nu doar înţelepciunea mulţimii, dar şi hâda ei prostie. Unele dintre comentariile de pe YouTube ne fac să deplângem destinul omenirii fie numai şi pentru oribila ortografie a unor postatori, fără a mai pomeni de obscenitatea şi de enorma deversare de ură, în cazul altora.

Însă în fond chiar asta e teribil de interesant. La urma urmei, Web 2.0 nu e decât un experiment social masiv şi, ca orice experiment care merită a fi încercat, poate să şi eşueze, în final, căci nu există o foaie de parcurs stass pentru modul în care un organism care nu e o bacterie şi care numără deja 6 miliarde de indivizi trebuie să trăiască şi să muncească împreună pe această planetă. Însă 2006 ne-a dat câteva idei. A apărut o oportunitate de a construi un nou tip de empatie globală, nu de la politician la politician sau de la om mare la om mare, ci de la cetăţean la cetăţean, de la om obişnuit la om obişnuit. A apărut o miraculoasă şansă pentru oameni să se uite la un ecran de computer şi acolo să vadă cu bucuroasă uimire că un alt om îi priveşte la rându-i.  Hai, spune că nu eşti şi tu curios, măcar un pic !

Dl A.Pleșu a ajuns la vorba mea

5 decembrie 2012

Nu voi comite futilitatea ori necuviinţa de a spune că Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu sau Mircea Cărtărescu n-ar putea înţelege tot ce se poate înţelege din lumeea asta, hic et nunc, dacă şi-ar pune mintea s-o facă. Însă atunci ce naiba se întâmplă, de ce oare aceşti distinşi domni dau semne evidente că nu percep sensul real al unui fenomen de o importanţă copleşitoare deja, care se petrece chiar sub ochii lor ? De la Andrei Pleşu, care scria încă din 2004, cu-o iritată grimasă, despre „scriitorii de internet„, la Mircea Cărtărescu ce vitupera mai alaltărea contra „pegrei de pe forumuri” şi profeţea  „apocalipsa valorilor” şi până la fractura semnalată de Nicolae Manolescu recent, „între o majoritate manipulată şi o minoritate cu spirit critic„, prestigioşii noştri oameni de cultură, lideri incontestabili ai domeniului în care activează, ne-au arătat clar că nu gustă – dar chiar deloc – democraţia digitală care a venit odată cu revoluţia Web 2.0 şi care a ridicat brusc obrocul de pe izvoarele creatoare ale Planetei-Vii, ce nu se putuseră exprima public până atunci decât prin fluviile  personalităţilor providenţiale, prin viiturile marilor ambiţioşi sociali or prin efluviile subtilissime ale filosofilor sau maeştrilor – de la gânditorii antici, la cărturarii biblici or scolastici şi până la intelectualii critici sau la criticii domeniilor de specialitate de azi – , individualităţi care au avut inteligenţa or prudența de a se plia pe mediul lor cultural într-un mod excepţional sau iepocal, de regulă fără prea mari greţuri de ordin politic sau moral, şi astfel au putut căpăta voce, prin intermediul posturilor decidente sau influente din ierarhia socială, culturală, bisericească or statală, în epocile mai vechi, ori, în lumea modernă, prin cărţile, prin rubricile, prin editorialele şi prin emisiunile lor din Galaxia Gutenberg sau din era Mass-Media, unde nu avea şi nu are acces oricine, păi cum naiba…

Însă odată cu epoca Internet și-n special cu era Web 2.0 sau New Media situația se schimbă literalmente revoluționar. De unde până mai ieri nu se puteau exprima public decât norocoșii, supertalentuoșii, jmekeroșii sau oportuniștii, iar libertatea de expresie a acestora era fatal limitată fie de însăși imanența constrângătoare a mediului de comunicare în care și-au spus cuvântul (lumea tăblițelor de lut ars, ca să zicem așa, apoi lumea de papirus, lumea de hârtie a Galexiei Gutenberg și mass-media, cea cu mesaj univoc, a vremurilor moderne), fie de pohtele or gusturile sponsorilor contingenți ai generațiilor succesive de creatori, de cenzura dogmatică, ecleziastică, socială ori politică, fie de autocenzura pe care conformiștii dintotdeauna și-au impus-o ei înșiși spre a prinde ”căruța clipei”, fie pur și simplu din pricina costurilor ridicate sau din cauza procedurilor tehnice sau birocratice complicate ale comunicării publice din lumea dinainte de Internet. Or, în momentul când practic oricine s-a putut exprima prin Web 2.0, începând cam de pe la jumătatea deceniului trecut, mai întâi pe forumurile free, nemoderate, ale edițiilor electronice ale marilor ziare, apoi în blogosferă și-n fine pe platformele de socializare virtuală (Facebook, Twitter etc), dar mai ales când exprimarea publică s-a putut face cu costuri relativ reduse și dintr-un deplin anonimat, toate constrângerile vechiului tip de comunicare au căzut ca un schelet în var, iar clusterele cuvântătoare ale Embrionului planetar s-au putut manifesta aproape plenar.

Sigur, pentru privilegiații, răsfățații sau băftoșii vechilor medii de comunicare, democrația digitală care a adus brusc în preajma vedetelor milioane și milioane de companioni într-un mediu de comunicare literalmente revoluționar (mediu ce dă toate semnele că la un moment dat va rămâne singurul mediu de comunicare, în condițiile în care mediile clasice vor deveni atât de costisitoare ori de precare, în raport cu New Media, încât op-urile ori descoperirile aduse la cunoștința lumeei prin mijlocirea acestor medii vor ajunge rarități de muzeu), toată viitura asta imensă de noi comunicatori de pe forumuri, de pe bloguri sau de pe rețelele virtuale de socializare (”scriitorii de internet” miștocăriți de Andrei Pleșu, ”pegra forumisică” vituperată de M.Cărtărescu sau ”păreriștii” desconsiderați de N.Manolescu) va fi provocat un sentiment de disprețuitoare – mai întâi -, apoi de pizmașă ori chiar de neagră adversitate celor obișnuiți să aibă doar ei, până atunci, primul și ultimul cuvânt și să fie ascultați fără crâcnire ori chiar cu sfințenie, când se adresează mulțimii de admiratori, prostimii sau pollimii, după caz, naz și praz, din impozante ori pempante turnuri de fildeș – de unde era ușor ca personalitățile să-și imagineze că fanii îi audiază-n extaz, n-așa? -, ori perorând de la tribuna oficială, din amvon sau ex-cathedra, către enoriașii sau membrii  bisericuțelor, cluburilor ori societăților cu circuit închis și cu ștaif dogmatic sau academic, ei,  liderii domeniilor de specialitate de până atunci sau maeștrii cu statut de vedete, resimțind democratizarea comunicării publice ca pe o apocalipsă culturală, ca pe o invazie a pegrei sau ca pe o falie – cum spune N.Manolescu – între o majoritate păreristă și minoritatea cu spirit critic.

Or, aici e vorba despre o mare și uimitoare neînțelegere, după părerea mea ! Căci nu de inteligență sau de spirit critic au dus lipsă oamenii – cei mai mulți dintre ei -, ci de posibilități reale de a-și pune în lucrare inteligența, spiritul critic sau talentul cu care i-a înzestrat unda germinatoare a Creatorului, cea care descoperă Virtualitatea Ființei precum o gigantică mașină de săpat tuneluri subterane și o umple cu forme raționale reale. Singurele obstacole care au stat până acum în calea puhoiului de clustere creatoare ale Planetei-Ou au fost: 1) accesul greoi la sursele de informare (un învățământ anacronic), 2) accesul exclusivist ori foarte scump la mediile de comunicare mainstream și 3) lipsa unei veritabile libertăți de exprimare.  Or, Internetul a anulat toate aceste handicapuri, tale quale ! Astfel, în Biblioteca și Scoala Google oricine poate învăța despre tot ce se află subt soare, fără să mai fie nevoit să plătească taxe școlare, să se umple de sudoare la examene, la bacalaureate, la masterate sau la doctorate pleectisitoare, la rigoare putând găsi destulă informație nu doar spre a-ți face o idee amărunțită despre istoria antică, despre geografia atlantică, despre poezia mioritică sau despre orice fizică sau matematică, dar chiar și pentru a fabrica o bombă atomică ; tot pe Internet poți comunica Planetei-mamă orice te doare și poți primi feed-back-uri de la ființa înconjurătoare, alcătuită din miliarde de trestii gânditoare ; în fine, tot pe Net găsești libertate câtă vrei, frățioare, câtă n-a mai cunoscut lumeea de când e lume, fără costuri, fără bisericuțe și fără nicio îngrădire politică, dogmatică sau de altă exclusivistă rațiune, cu condiția să-ți asumi o minimă responsablitate sau net-etichetă, anume, așa că dacă ai ceva de spus, – spune, omule, spune !

În ce mă privește – și o spun fără emfază, dar și fără falsă sau ipocrită modestie -, mă mândresc cu faptul că sunt pionierul hyperspatziului Ro, un topos pe care l-am botezat ca atare chiar io, aloo, dar nu în sensul c-aș fi fost primul scriitor de limba română care a pătruns în cyberspace, ci întrucât am fost primul care a înțeles ce se întâmplă, de fapt, în spațiul virtual și am vorbit despre caracteristicile unui hiperspatz de tip Web 2.0 într-un timp când nici internauții versați de afară nu aveau habar despre această descoperire epocală (ba chiar am definit avant la lettre și o comunitate virtuală), iar asta într-un text apărut pe forumul ”Ziua” la 01.07.2004, intitulat chiar ”A.Plesu si literatura hipertextuala” (în care mă referam la faimosul articol din lumea de hârtie al dlui Pleșu : ”Scriitorii de internet”, publicat în aceeași zi în ”Jurnalul național”). Întrucât însă am scris în mai multe rânduri despre acest episod din odyseea hyperspatziului – ultima dată aici – nu voi mai face alte comentarii, ci doar mă voi rezuma a relua profeția mea cu ocazia faptului că A. Pleșu mi-a dat dreptate preste mode și timp, fără să vrea, păi cum drea… 🙂

A.Plesu si literatura hypertextuala

Dom’ Plesu al nost’ are prileju’ intr-adevar RAR sa asiste – desigur fara sa vrea, ba chiar cu grimase de dezgust si de neintelegere care-l vor face iremediabil hilar, pana la urma, veti vedea – la aparitia unei specii noi in storia culturii aborigene : literatura hipertextuala sau virtuala. N-am idee cand, unde sau cum / prin cine a inceput aiasta chestie in alte parti ale hiperspatiului, insa in zona comunitatilor virtuale de lb romana proiectu’ pilot a debutat pe Forumul ‘Ziua’ – sa fie clar ;) In ce consta noutatea acestei ‘figuri’ cu adevarat postmoderne, n’asa ? Iat-o, schitata deocamdata doar prin cateva parole :

1) auctoru’ hipertextual dispune, mai intai si-ntai, n’asa?, de libertate de expresie totala in evolutia sa pe web-page, evolutie transcrisa pas cu pas atat de / pe discu’ dur al PC-ului dumnealui, cat si de / pe cel al serverului ‘gazda’ (mergand pana la imortalizarea ‘secundei creatoare‘, n’asa?). Or, din aceasta libertate extrema va emerge in mod necesar in final – finis coronat opus ;) – un ‘ce placut‘, cum ar fi zis stramosu’ Vasile Carlova, deci inclusiv cu valoare estetica, n’asa?, fiindca, sa nu uitam, ‘Matca’ artistului e libertatea, iar ‘Tatal’ – duhul sfant, n’asa ? In definitiv, nimeni n-a experimentat pana acum ce inseamna libertatea de expresie totala pt un creator sau, mai exact spus, in spetza, pt o comunitate virtuala, n’asa…???;

2) hipertextu’ astfel nascut, desi e proiectul initial al unui auctor mai mult sau mai putin identificabil, in final va aparea ca un op-us ‘scris‘ la zeci sau poate sute de ‘maini‘, prin feedback-uri nenumarate intre primu‘ solist si choru’ comunitatii virtuale, ce reuneste sigma libertatilor membrilor comunitatii, neconstransa -repet- de nici un factor perturbator (nici de cenzura Webmasterului, nici de interdictiile directe ale Sorei Sefe, instanta sociala reala, n’asa?), ci doar de limitele eu-rilor nicknam-eurilor, care, astfel, se ‘scriu’ practic chiar pe ele insele, imbricandu-se in hiperspatz ca personaje, stari, sentimente, fapte si intamplari etc. din ‘saga’ comunitatii virtuale, n’asa…?, tinand isonu’ primului solist, n’asa…? ;)

3) coconu’ auctorial colectiv ce va putea fi consultat apoi, oricand, in Arhiva Comunitatii Virtuale -asa cum orice opera scrisa, clasica, poate fi regasita intr-un raft de Biblioteca- apare astfel ca fiind un substratum alcatuit din totalitatea postingurilor membrilor comunitatii virtuale, constituindu-se intr-un chor al ‘primului solist’ si imbricata concomitent cu reteaua flashurilor e-mailurilor & messengerelor din group, precum si cu puzderia de link-uri spre care te trimit indexurile ‘degetelor aratatoare‘, asa cum hyperspatziu’ real se zice ca e perforat ca un shweitzer de fontanele insondabile ale ‘gaurilor de vierme’ ce se deschid in iel, spre infinit/ indefinit ‘in zbor’, n’asa…? ;)

Dar sa ma opresc dreak aci, ca sa nu mananc painea de la gura teoreticienilor de maine ai proaspatului item al ‘fenomenologiei spiritului’, n’asa ? ;)

Hai pa, ‘om mai vbea ;)

Al vostru,
AVP

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s