La anul si la multi ani

 

Inainte de Anul Nou, ne pregăteam – noi copiii – pentru „Ganele” (adaptarea locală a cântării creştine: „Cana Canelor„), marele Colind din seara Revelionului şi pentru Pluguşorul de a doua zi, iar cei mari pentru primirea Nepoţilor, cu ocazia Petrecerilor din primele doua zile ale anului. Pregătirile, în ceea ce ne priveşte, constau în alcătuirea echipei de colindători, în găsirea, croirea şi finisarea măciuchiţelor cu care urma să ne apărăm de câinii gospodarilor, în lustruirea goarnei de colindat şi în confectionarea biciului din cânepă, cu vârf din sfoară şfichiuitoare şi cu ciucureii de lână colorată ca un soare, pentru Pluguşor ; cei mari, la rândul lor, scoteau paturile din odaia cea mare a casei, dereticau şi aşezau de-a lungul pereţilor mese lipite una de alta şi bănci de lemn acoperite cu preşuri şi alesături, pentru ca oaspeţii să se simtă cât mai comod şi să rămână şi loc de joc, la mijlocul odăii.

Echipa noastră de colindători era alcătuită din 4-5 pretini, de regulă chiar tovarăşii de joacă obişnuiţi sau verişorii de vârsta mea (7-11 anişori) mai puţin cei cu care eram certat momentan sau care mă dezamgiseră prin caracterul lor laş, perfid sau lacom, cu ocazia colindelor anterioare. Din punctul meu de vedere, colindătorii trebuia să fie curajoşi – să nu fugă atunci când ne atacau câinii sau celelalte cete de colindători -, să fie punctuali sau de cuvânt şi să nu se lăcomească la împărţirea câştigului comun ori să trişeze la jocul de copcică ce urma după sfârşitul colindului sau într-una din serile următoare. Ciomegele cu care eram înarmaţi ne confereau, ca orice armă voinicească, un rang de fudulie cu atât mai înalt cu cât erau croite dintr-un lemn mai special (cele mai apreciate erau cele din lemn de corn, rarissim în zonă) şi care aveau măciuchiţele mai mumos rotunjite şi lustruite, iar mânerul artistic încrustat. Goarna de colindat era unică în satul nostru şi de aceea constituia un motiv de mândrie cu totul specială pentru mine ; fabulosul instrument era o moştenire familială de la Împăratu’, cum i se spunea fratelui mai mare al lui Marele (bunicul patern), care fusese trompetist în armată şi care, pentru merite excepţionale, fusese ridicat la gradul de plutonier-major, deşi nu avea niciun fel de şcoală, iar la lăsarea la vatră i se dăduse voie să ia cu el şi goarna din dotare. Goarna militărească de alamă o lustruiam cu sare şi oţet, apoi făceam cu ea ore în şir de exerciţii trompeţitoare, până mi se umflau buzele din cauza muştiucului rece şi dur sau până când cei din jur îmi strigau să încetez naiba odată. Când, la ora colindului, începeam să trompeţesc, aproape lipind goarna de fereastra gospodarului, la 3 jumate dimineaţă, când oltenii nici nu visează la piață, vba aia, se sculau şi morţii din groapă, nu numai bieţii oameni, care ori ne înjurau înfuriaţi că-i trezim cu noaptea-n cap şi asmuţeau asupra noastră dulăii, unii cu faimă fioroasă, strigându-i încă înainte de a se scula din pat, ori aprindeau resemnaţi lampa şi bâjbâiau după câţiva bănuţi, pe care ni-i aduceau la uşa întredeschisă ba un moş în izmene, ba o babă puhavă, care uneori înlocuia bănuţii c-un colăcel sau c-un covrig vechi de ani şi ani. După care plecam la altă casă, intersectându-ne în drum  cu cetele rivale de colindători, fără însă să ajungem la încăierare, decât arareori. Bâtele de corn sau de ulm cu care ne înarmam cu săptămâni înainte – epuizând înfriguraţi şi legendele despre câinii ucigaşi sau eresurile despre strigoii ce bântuiau pe uliţele satului, mai ales pe cele din preajma cimitirului – erau numai aşa, de recuzită voinicească, pasămite.

(va urma)

Anunțuri
Publicat în Fiinte din gradina Domnului, La anul si la multi ani, Mamina, Tableta din hyperspatz. Comentarii închise la La anul si la multi ani