Dl A.Pleșu a ajuns la vorba mea

Nu voi comite futilitatea ori necuviinţa de a spune că Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu sau Mircea Cărtărescu n-ar putea înţelege tot ce se poate înţelege din lumeea asta, hic et nunc, dacă şi-ar pune mintea să o facă. Însă atunci ce naiba se întâmplă, de ce oare aceşti distinşi domni dau semne evidente că nu percep sensul real al unui fenomen de o importanţă copleşitoare deja, care se petrece chiar sub ochii lor ? De la Andrei Pleşu, care scria încă din 2004, cu-o iritată grimasă, despre „scriitorii de internet„, la Mircea Cărtărescu ce vitupera mai alaltăieri contra „pegrei de pe forumuri” şi profeţea  „apocalipsa valorilor” şi până la fractura semnalată de Nicolae Manolescu recent, „între o majoritate manipulată şi o minoritate cu spirit critic„, prestigioşii noştri oameni de cultură ne-au arătat clar că nu gustă – dar chiar deloc – democraţia digitală care a venit odată cu revoluţia Web 2.0 şi care a ridicat obrocul de pe toate izvoarele creatoare ale Planetei-Vii, ce nu se putuseră exprima public până atunci decât prin fluviile personalităţilor providenţiale, prin viiturile marilor ambiţioşi sociali or prin efluviile subtilissime ale filosofilor sau maeştrilor – de la gânditorii antici, la cărturarii biblici or scolastici şi până la intelectualii critici sau la criticii domeniilor de specialitate de azi – , personalități care au avut inteligenţa ori prudența de a se plia pe mediul lor cultural într-un mod excepţional sau iepocal, de regulă fără prea mari greţuri de ordin politic sau moral, şi astfel au putut căpăta voce, prin intermediul posturilor decidente sau influente din ierarhia socială, culturală, bisericească or statală, în epocile mai vechi, ori, în lumea modernă, prin cărţile, prin rubricile, prin editorialele şi prin emisiunile lor din Galaxia Gutenberg sau din era Mass-Media, unde nu avea şi nu are acces chiar oricine, păi cum naiba.

Însă odată cu epoca Internet și-n special cu era Web 2.0 sau New Media situația s-a schimbat literalmente revoluționar. De unde până mai ieri nu se puteau exprima public decât norocoșii, supertalentuoșii, jmekeroșii sau oportuniștii, iar libertatea de expresie a acestora era fatal limitată fie de însăși imanența constrângătoare a mediului de comunicare în care și-au spus cuvântul (lumea tăblițelor de lut arslumea de papirus, lumea de hârtie a Galexiei Gutenberg și mass-media, cea cu mesaj univoc, a vremurilor moderne), fie de pohtele or gusturile sponsorilor contingenți ai generațiilor succesive de creatori, de cenzura dogmatică, ecleziastică, socială ori politică, fie de autocenzura pe care conformiștii dintotdeauna și-au impus-o ei înșiși spre a prinde ”căruța clipei”, fie pur și simplu din pricina costurilor ridicate sau din cauza procedurilor tehnice sau birocratice complicate ale comunicării publice din lumea dinainte de Internet, în momentul când practic oricine s-a putut exprima prin Web 2.0, începând cam de pe la jumătatea deceniului trecut, mai întâi pe forumurile free, nemoderate, ale edițiilor electronice ale marilor ziare din print, apoi în blogosferă și-n fine pe platformele de socializare virtuală (Facebook etc), dar mai ales când exprimarea publică s-a putut face cu costuri relativ reduse și dintr-un deplin anonimat, toate constrângerile vechiului tip de comunicare au căzut ca un schelet în var, iar clusterele cuvântătoare ale Embrionului planetar s-au putut manifesta aproape plenar.

Sigur, privilegiaților, răsfățaților sau băftoșilor vechilor medii de comunicare, democrația digitală care a adus brusc în preajma vedetelor comunicatoare milioane și milioane de companioni într-un mediu de comunicare revoluționar (mediu ce dă toate semnele că la un moment dat va rămânea singurul mediu de comunicare, în condițiile în care mediile clasice vor deveni atât de costisitoare ori de precare, în raport cu New Media, încât op-urile sau descoperirile aduse la cunoștința lumii prin mijlocirea acestor medii vor ajunge rarități de muzeu), toată această imensă viitură de noi comunicatori de pe forumuri, de pe bloguri sau de pe rețelele virtuale de socializare (”scriitorii de internet” miștocăriți de A.Pleșu, ”pegra forumisică” vituperată de M.Cărtărescu sau ”păreriștii” desconsiderați de N.Manolescu) le va fi provocat un sentiment de disprețuitoare – mai întâi -, apoi de pizmașă ori chiar de neagră adversitate, obișnuiți fiind să aibă doar ei, norocoșii ori privilegiații, până atunci, primul și ultimul cuvânt și să fie ascultați fără crâcnire ori chiar cu sfințenie, când se adresau mulțimii de admiratori, prostimii sau pollimii, după caz, naz și praz, din impozante ori pempante turnuri de fildeș – de unde era ușor ca personalitățile să-și imagineze că fanii îi audiază-n extaz, n-așa? -, ori perorând de la tribuna oficială, din amvon sau ex-cathedra, către enoriașii sau membrii bisericuțelor, cluburilor ori societăților cu circuit închis și cu ștaif dogmatic sau academic, ei,  liderii domeniilor de specialitate de până atunci sau maeștrii cu statut de V.I.P.-uri, resimțind democratizarea comunicării publice ca pe o apocalipsă culturală, ca pe o invazie a pegrei sau ca pe o falie – cum spune N.Manolescu – între majoritatea păreristă și minoritatea cu spirit critic.

Or, aici e vorba despre o mare și uimitoare neînțelegere, după părerea mea. Căci nu de inteligență sau de spirit critic duc lipsă oamenii – cei mai mulți dintre ei, vreau să spun -, ci de posibilități reale de a-și pune în lucrare inteligența, spiritul critic sau talentul cu care i-a înzestrat unda germinatoare a Creatorului, cea care descoperă virtualitatea Ființei precum o gigantică mașină de săpat tuneluri subterane și o umple cu forme raționale reale. Singurele obstacole care au stat până acum în calea puhoiului de clustere creatoare ale Planetei-Ou au fost: 1) accesul greoi la sursele de informare (un învățământ anacronic), 2) accesul exclusivist ori foarte scump la mediile de comunicare mainstream și 3) lipsa unei veritabile libertăți de exprimare. Or, Internetul a anulat toate aceste handicapuri, tale quale. Astfel, în Biblioteca și Scoala Google, de-un paregzamplu, oricine poate învăța despre tot ce se află subt soare, fără să mai fie nevoit să plătească taxe școlare, să se umple de sudoare la examene, la bacalaureate, la masterate sau la doctorate plictisitoare, la rigoare putând găsi destulă informație nu doar spre a-și face o idee amărunțită despre istoria antică, despre geografia atlantică, despre poezia mioritică sau despre orice fizică sau matematică, dar chiar și pentru a fabrica o bombă atomică ; tot pe Internet poți comunica Planetei-mamă orice te doare și poți primi feed-back-uri de la ființa pământească înconjurătoare, alcătuită din miliarde de trestii gânditoare ; în fine, tot pe Net găsești libertate câtă vrei, frățioare, câtă n-a mai cunoscut lumeea de când e lume, fără costuri, fără bisericuțe și fără nicio îngrădire politică, dogmatică sau de altă exclusivistă rațiune, cu condiția să-ți asumi o minimă responsablitate sau net-etichetă, anume, așa că dacă ai ceva de spus, – spune, omule, spune !

În ce mă privește – și o spun fără emfază, dar și fără falsă sau ipocrită modestie -, mă mândresc cu faptul că sunt pionierul hyperspatziului Ro, un topos pe care l-am botezat ca atare chiar io, aloo, dar nu în sensul c-aș fi fost primul scriitor de limba română care a pătruns în cyberspace, ci întrucât am fost primul care a înțeles ce se întâmplă, de fapt, în acest spațiu virtual și am vorbit despre caracteristicile unui hiperspatz de tip Web 2.0 într-un timp când nici internauții versați de afară nu aveau habar despre această descoperire epocală (ba chiar am definit avant la lettre și o comunitate virtuală), iar asta într-un text apărut pe forumul ”Ziua” la 01.07.2004, intitulat chiar ”A.Plesu si literatura hipertextuala” (în care mă referam la faimosul articol din lumea de hârtie al dlui Pleșu : ”Scriitorii de internet”, publicat în aceeași zi în ”Jurnalul național”). Întrucât însă am scris în mai multe rânduri despre acest episod din odyseea hyperspatziului – ultima dată aici – nu voi mai face alte comentarii, ci doar mă voi rezuma a relua profeția mea cu ocazia faptului că A. Pleșu mi-a dat dreptate preste mode și timp, fără să vrea, păi cum drea…😛

A.Plesu si literatura hypertextuala

Dom’ Plesu al nost’ are prileju’ intr-adevar RAR sa asiste – desigur fara sa vrea, ba chiar cu grimase de dezgust si de neintelegere care-l vor face iremediabil hilar, pana la urma, veti vedea – la aparitia unei specii noi in storia culturii aborigene : literatura hipertextuala sau virtuala. N-am idee cand, unde sau cum / prin cine a inceput aiasta chestie in alte parti ale hiperspatiului, insa in zona comunitatilor virtuale de lb romana proiectu’ pilot a debutat pe Forumul ‘Ziua’ – sa fie clar ;) In ce consta noutatea acestei ‘figuri’ cu adevarat postmoderne, n’asa ? Iat-o, schitata deocamdata doar prin cateva parole :

1) auctoru’ hipertextual dispune, mai intai si-ntai, n’asa?, de libertate de expresie totala in evolutia sa pe web-page, evolutie transcrisa pas cu pas atat de / pe discu’ dur al PC-ului dumnealui, cat si de / pe cel al serverului ‘gazda’ (mergand pana la imortalizarea ‘secundei creatoare‘, n’asa?). Or, din aceasta libertate extrema va emerge in mod necesar in final – finis coronat opus ;) – un ‘ce placut‘, cum ar fi zis stramosu’ Vasile Carlova, deci inclusiv cu valoare estetica, n’asa?, fiindca, sa nu uitam, ‘Matca’ artistului e libertatea, iar ‘Tatal’ – duhul sfant, n’asa ? In definitiv, nimeni n-a experimentat pana acum ce inseamna libertatea de expresie totala pt un creator sau, mai exact spus, in spetza, pt o comunitate virtuala, n’asa…???;

2) hipertextu’ astfel nascut, desi e proiectul initial al unui auctor mai mult sau mai putin identificabil, in final va aparea ca un op-us ‘scris‘ la zeci sau poate sute de ‘maini‘, prin feedback-uri nenumarate intre primu‘ solist si choru’ comunitatii virtuale, ce reuneste sigma libertatilor membrilor comunitatii, neconstransa -repet- de nici un factor perturbator (nici de cenzura Webmasterului, nici de interdictiile directe ale Sorei Sefe, instanta sociala reala, n’asa?), ci doar de limitele eu-rilor nicknam-eurilor, care, astfel, se ‘scriu’ practic chiar pe ele insele, imbricandu-se in hiperspatz ca personaje, stari, sentimente, fapte si intamplari etc. din ‘saga’ comunitatii virtuale, n’asa…?, tinand isonu’ primului solist, n’asa…? ;)

3) coconu’ auctorial colectiv ce va putea fi consultat apoi, oricand, in Arhiva Comunitatii Virtuale -asa cum orice opera scrisa, clasica, poate fi regasita intr-un raft de Biblioteca- apare astfel ca fiind un substratum alcatuit din totalitatea postingurilor membrilor comunitatii virtuale, constituindu-se intr-un chor al ‘primului solist’ si imbricata concomitent cu reteaua flashurilor e-mailurilor & messengerelor din group, precum si cu puzderia de link-uri spre care te trimit indexurile ‘degetelor aratatoare‘, asa cum hyperspatziu’ real se zice ca e perforat ca un shweitzer de fontanele insondabile ale ‘gaurilor de vierme’ ce se deschid in iel, spre infinit/ indefinit ‘in zbor’, n’asa…? ;)

Dar sa ma opresc dreak aci, ca sa nu mananc painea de la gura teoreticienilor de maine ai proaspatului item al ‘fenomenologiei spiritului’, n’asa ? ;)

Hai pa, ‘om mai vbea ;)

Al vostru,
AVP

 a-plesu-si-literatura-hypertext

Postat in New Media, Odyseea hyperspatziului, Tableta din hyperspatz. Comentariile sunt închise pentru Dl A.Pleșu a ajuns la vorba mea