Tăticu & Tatăl Nostru…

Azi, vrând să-mi fac ordine într-un colţişor din hârtiile mele, constatai ca din întâmplare, n-aşa?, că pe faimoasa poză de când eram marinel – de la etatea de 2 anişori – e inscripţionat pe verso numele meu, abia zărindu-se de fapt şi scris chiar de mâna lu Tăticu, ab ovo, însă nici după această tulburătoare descoperire nu realizai, decât mai adineaorea, că azi se împlinesc 16 ani de la trecerea în virtualitate a celui care mi-a transmis jumătate din tiparele de facere şi desfacere ale fiinţişoarei mele, template pe care la rându-i le primise de la tatăl său (căruia io îi ziceam Marele), care le primise de la tatăl său, care le primise de la tatăl său şi aşa mai departe, până la Tatăl Nostru din Carte, recte până la Softu’ de la Capătu Unghiului de foooooarte departe, căruia i se mai zice şi „Cartea Vieţii” şi carele de nefiinţă ne desparte…  D-zeu să-l odihnească pe tăticu, la sânul Tatălui Nostru !

+++++++++++++++++++++++++++++++++

Imediat ce ies din ulita ce uneste Soseaua cu Linia Mare din Gura Padinii si ma-ndrept spre locul unde m-am nascut într-o duminica de sfârsit de octombrie cândva, percep golurile uriase pe care viitura timpului mi le-a provocat deja, doborând dig dupa dig din patria natala a mea si luându-mi azi un bunic, mâine un vecin, un amic, un verisor, un tatic, fratioru-mi unic sau chiar pe mama pe care io o credeam nemuritoare, aloo…, astfel ca pe masura ce m-aproprii de momentu’ când însusi io, cel viu, carele deocamdata ma mai vad, ma mai pipai, ma mai gust, ma mai miros, ma mai aud si ma mai stiu, n-o sa mai fiu decât subt forma unei figuri literare acolosa, în hyperspatziu-mi candriu, n-asa?, si-atunci va-ntreb: mey oameni buni, ce-i viata asta de-o traiesc ?, e-a mea, e alor mei ce nu mai sunt, de parca nici n-ar fi fost pe pamânt, n-asa? e a voastra sau a altora, sau nu cumva e exclusiv a aceluia ce-n vecii vecilor – halleluiah, n-asa… ? – a fost, este si va urma, el traind acum prin mine si prin voi, ieri prin cei de subt noi, fie bestii, maimutoi sau mierloi, fie oameni prosti, hominizi, ciobani, razboinici sau nobili de soi, care cu totii zac astazi în al patriilor – n-asa? – noroi din tintirimele ce se tin roi, iar mâine va trai, normal, prin voi, cei care deocamdata adastati mumos si virtual aliniati în ovare & coy la genitorii amândoi, cohorte nesfarsite de girls & boys… ?

Primul disparut, dintre martorii copilariei mele, începând de la casa de lânga fântâna, a 5-a bojdeuca departare de casa noastra, a fost nea Petrica Antinica, vechi si cam dusmanos tovaras de pescarie cu Marele si cu Taticu, omul care poseda un obiect absolut mirabil pentru mine: un binoclu nemtzesc de razboi, cu care nu ma mai saturam privind de pe malul Baltii spre Malu Bulgariei, prin pâclele albastre ale Balkaniei ori, noaptea, spre luna si spre stelele mele ce clipeau ca niste ispititoare iele… În casa de peste drum de-ale Antinica, n-a pierit deocamdata decât lelea Manguleasa, care pâna când copiii sai n-au dezgropat-o si nu i-au mâncat inima, cum le-a recomandat cârnaoana vrajitoreasa, cica era cât pe-aci sa le darâme, strigoaica fiind, casa… Lâng-ale Manga, l-ale Orlean, au pierit toti martorii copilariei mele : ai batrâni, Suba si Suboiaca, apoi fiul lor unchiu Iosâf si cu tusa Fiia, nevasta-sa, pretina buna a mamei, apoi fiul lui Iosâf si-al Fiiei, frumosul si fugosul Titel, tovarasul meu din copilarie, care nu avea cine stie ce minte el, ba chiar era cam tembel, însa avea un sufletel tare nebunel… Peste drum de fostul, cum ar veni, Titel sta Mitrel, alt tovaras din copilarie, dimpreuna cu taica-sau, nea Mihai Marcu Chionaca si cu mama-sa, tusa Ana, despre care mi se pare aproape bizar sa-i mai vad înca în viata, cu toate betesugurile lor, pe ei, mai în vârsta decât parintii mei… În aceeasi curte cu Mitrel e casa lui unchiu-sau, nea Marin Stancu Marcu, plecat din tinerete cu serviciul prin tara, însa mort acum 5-6 ani în casa sa, unde tinuse sa fie adus neaparat. Casa lui nea Marin a fost construita din pamânt batut cu maiul subt ochii nostri si chiar cu contributia noastra nemijlocita, a copiilor de pe Linia Mare ; parca ieri ne duelam, amenintându-ne cu maiurile supergrele printre schelele de cofragi si nuiele, închipuindu-ne ca io sunt fat-mumos si ma bat cu zmeii, carora nici nu le dadusera tuleii si se prefaceau ca vbesc gros, ca paraleii… Preste drum d-ale Mitrel, în dreapta l-ale Titel stau ale Manu Gheletu, care el a disparut mai demult, ca si tusa Leana, navasta-sa, acum 2-3 ani, iar în aceeasi curte cu ei e casa l-ale Nenea Gica Gheletu, de unde au pierit aproape toti: si cei batrâni, Moasa Ana si Mosoiu Ilie, si cei mai tineri, Nenea Gica si cu nevasta-sa, mereu vesela Tanti Anutza, sora mai mica a lui Mamica, disparuta acum câtiva ani într-un accident, dar si baiatul lor cel mare, iubitul meu verisor Doru, mort la 36 de ani, de leucemie… Însa în casele astea de le enumerai continua macar se vietuiasca cineva din samânta sau afinitatea lor, a vechilor locuitori, vreun copil, nurori, nepoti, dar în casa l-ale Tata Nutza, gard în gard cu a noastra, unde traiau Ghidileanca, Tata Nutza si cu Maica Petra, fiul si nora Ghidilencei, nu mai locuieste nimenea dintre ai lor, casa fiind vânduta de Doinitza, fiica lor adoptiva, unei familii de care nici macar n-am auzit… Tata Nutza si cu Maica Petra au fost ca si al doilea rând de parinti pentru mine, ei remintindu-mi chiar pâna mai încoace, ori de câte ori ne mai vedeam, cum ma asezam în capul mesei lor si porunceam batând cu lingura de fier în masa : „Ciolba, ciolba, domisoara!”, neuitata lingura de tabla nichelata fiind botezata de mine „Calavana”, întrucât, putând sa-mi zaresc chipul în ea, o asemuiam cu caravana cinematografica unde tocmai vazusem proiectat pe zidul scolii din sat primul meu film, nu-mi mai amintesc care…

La ai nostri, în casa în care m-am nascut, dupa ce ani de zile fusesem socotiti cea mai felixita familie, rarerori la noi auzindu-se de boli, de certuri sau de alte necontenite afurisenii si dracuieli, chestii obisnuite pe la casele de olteni, dintr-o data moartea si-a bagat coada-i amirosind a tamâie… Mai întâi a disparut Marele, la 24 ianuarie 1994, la etatea de 87 de ani. M-am pomenit într-o luni dupa amiaza cu fratele Mihaitza, caruia noi îi ziceam Costel, ca vine la Corabia si-mi zice : „Hai, ca moare Marele!”. Ultima data când îl vazusem, cu doua saptamâni mai înainte, era destul de bine, înca se putea barbieri singur, vorbea lamurit, desi era claro ca mai îngenase… L-am gasit în odaita unde statea el si cu Maica Mare, întins pe pat si primenit, dar înca nu începuse sa traga, era constient… Auzind c-am venit, a încercat sa-mi spuna ceva, dar nu se întelegea nimic, îmi tot arata cu mâna-i chircita de artrita spre tâmpla, vrând sa spuna probabil ca acolo îl doare ori ca s-a rupt ceva… Doamne, cine fusese Marele, ce mândru barbat, sef de urmatica, hom de un puternic carcater, iubit si respectat de toti…! Chiar dupa ce a început sa traga, el tot nu si-a pierdut imediat cunostinta si demnitatea, îsi lua singur cu mâna tremurânda batista de sub cap si îsi stergea, din când în când, însa de-a lungul unor ore în sir, sputa rozalie de la gura – facuse edem pulmonar, consecutiv unui accident vascular, probabil… – pentru ca nu cumva sa-si pateze camasa alba cu care îl primenisera… În câteva rânduri, chiar spre finalul vietii – însa altadata, vezi bine -, îl auzisem ricanând ca el nu crede ca ar fi ceva „dincolo”, decât nimic, desigur, el e convins ca totul, din punctul sau de vedere, se termina aci… Acum, la acel punct terminus, eram cu totii în juru-i : în afara de mine, era acolo Taticu, despre care, la cât îl adora, presimteam ca nu-i va supravietui prea mult lui Marele, era Maica Mare, oarba si neputincioasa si ea, de-acuma, era Mamica, era Costel, erau Tata Nutza, Maica Petra, unchiu Mitrica ale Rita, finu Florian Tagârta, nenea George, fratele lui Mamica, tati Anutza, sora-sa, nea Lisandru Vizdeica, un vecin de peste drum, tusa Fiia, Titel si altii de pe linia noastra, înghesuiti în micuta camaruta, în timp ce lumânarile ardeau la capatâi… Costel chiar i-a zis la un moment dat lui Marele : „Nu-ti fie frica, Marele, suntem cu totii aci, lânga tine!”…

A facut apoi saltul în neant Taticu, la aproape doi ani dupa Marele, pe 6 noiembrie 1995, la 63 de ani… Mamica îmi spunea ca dupa moartea lui Marele, Taticu – care pâna atunci nu daduse niciodata semne ca n-ar fi fost un barbat curajos si cu picioarele pe pamânt, la fel de lucid si fara iluzii copilaresti, ca si Marele – o tragea câteodata de mâneca si o-ntreba, uitându-se cam speriat, peste umar, în urma sa: „Leano, îl vezi…?” „Pe cine sa vad, ma, Fanica, ce vorba-i asta… ?” ” Pe tata, se tine dupa mine ca o umbra…”. Am înteles despre ce era vba: fiindca-l adorase pe batrânul sau, Taticu nu-l putea lasa sa piara cu totul în neant si-atunci vâscosu-i libido îl recrease si-l proiectase ca pe o holograma în preajma-i… Ori de câte ori, la îndemnul lui Mamica, eu încercasem sa deschid vorba despre vedenia sa, Taticu se prefacuse ca n-aude ce-l întreb, însa odata – dupa ce nu mai avea vedenia, dar începuse sa se simta fizic din ce în ce mai rau, desi nu-ncetase sa mearga la pesce… – mi-a replicat, zâmbind stânjenit: „Pai, daca era acolo, puteam eu sa zic ca nu e…?” Am încercat sa-l duc pe la doctori, pe cât am putut si io, la puterile mele, dar el slabea pe zi ce trecea, posibil ca facuse si-un infarct fara s-o stie (caci odata cazuse lesinat de pe motoreta, pe dig), nu mai avea pofta de mâncare, nu mai putea dormi, adasta ore în sir pe marginea patului, plin de sudori nemaipomenite, cu Mamica lânga el, tinându-l de mâini… Când mergeam din când în când sâmbata la Gura Padinii sa vad ce mai face, desi încerca din rasputeri sa se abtina, isbucnea totusi în lacrimi abia mijite, cerându-si scuze ca-l gasesc asa, apoi ma ruga sa stau mai mult cu ei, ori sa vin naiba mai des, iar când plecam ma dojenea: „Vezi, acuma sa vii când o suna goarna, n-asa…?” Iar odata, cu putin timp înainte de a disparea, dupa ce ne-am sarutat de bunavedere, mi-a zis: „Ba, taica, stiu ca o sa mor în curând, dar îmi pare rau de viata asta… Noptile, daca tot nu pot sa mai dorm, îmi amintesc de toti pe care i-am cunoscut si care nu mai sunt si-mi pare asa de rau de toti, asa de rau îmi pare, asa de rau… Unde sunt cu totii si de ce nu mai sunt, bey, taicule, bey…?” În seara aia am dormit cu el în pat, l-am îmbratisat ca pe un copil drag si bolnavior, l-am învelit si l-am încurajat, l-am asigurat ca nimic nu i se va întâmpla atâta timp cât eu îl voi apara, si n-a protestat, nu m-a repezit, cum ar fi facut altadat, ba chiar cred ca a dormit destul de relaxat câteva ore, timp în care mamica a mai putut si ea sa închida un ochi în patul celalalt… „Acuma când mai vii…? Când o suna goarna, a…?” m-a întrebat, zâmbind vag, când am plecat, si-asa a fost : peste putina vreme, în timp ce asteptam în statia de autobuz ca sa merg spre Gura Padinii, întrucât nu mai fusesem de vreo doua-trei saptamâni, iar Costel îmi trimisese vorba ca Taticul nu se simte prea bine, a frânat lânga mine o uriasa autobasculanta, iar soferul, care era vecinul nostru, finul Florian Tagârta, mi-a strigat: „Nasicule, încearca sa ajungi cât mai repede, ca lui nas Fanica îi tin lumânarile!” Pâna sa-mi revin din aceasta crunta veste, a oprit în statia auto un alt fin dinspre partea sotiei, Ilin, care mergea întâmplator spre Dabuleni si care m-a condus într-o viteza nebuna pâna la Gura Padinii. Când am ajuns în dreptul casei noastre am vazut portile curtii larg deschise, iar pe fratele meu Costel facându-si de lucru cu o lopata prin fata casei, cu capul adânc plecat în piept, abia raspunzându-ne la salutul mut. „A murit ?” l-am întrebat cu glas sugrumat pe scumpul meu fratior, iar el, tot cu capul în pamânt si facându-si de lucru cu lopata aia, mi-a facut semn ca da, asa este, a murit… Am fugit si l-am gasit în odaita în care statea cu mamica, alaturata aceleia în care murise Marele, în patul în care dormea el de obicei. Nenicu Ilie, fratele mai mic al lui Tata Nutza, si cu Titel, pare-mi-se, tocmai îl primeneau, iar mie nu-mi venea sa cred ca puternicul, vesnic tânarul si dulcele meu tatic e acolo si nu vrea sa-mi raspunda la salut, mut ca o lebada, n-asa…? Cu lacrimile siroindu-mi pe obraji, orbit aproape de sivoiul lor, m-am alaturat celor doi, ajutându-i sa-i dea jos camasa de piele jilavita si pijamaua. L-am ridicat în sezut si l-am sprijinit cu spatele de umarul meu, asa cum era, palid ca de moarte, n-asa?, cu gâtul frânt si capul cazut nefiresc în piept, dar foarte cald înca. Asta a fost…

Dupa Taticu a urmat Maica Mare, la o luna de la disparitia lui, pe 12 decembrie 1995. Maica Mare avea 88 de ani, dar pâna atunci se tinuse destul de bine, în ciuda faptului ca de câtiva ani orbise complet, având apa neagra la ochi. Dupa moartea lui Taticu, practic în aceeasi zi, a cazut la pat si nu si-a mai revenit, n-a mai vrut sa mai manânce, iar Tusa Fiia, Fina Florica, Fina Ghita, Tanti Anutza, Maica Petra, Tusa Nela, Tanti Viorica, cumnata Geta, Tanti Stela, Mamica si alte multe femei (care s-au perindat tot timpul pe la capatâiul ei, caci ea avusese o legatura cu totul speciala cu nevestele satului, fiind moasa neoficiala a comunitatii, experta în chestii femeiesti) au pazit-o cu rândul pâna si-a dat duhul. Când erau tineri (ei aveau 40 de ani si ceva când m-am nascut), Maica Mare si cu Marele formau la petreceri un cuplu de cântareti ad-hoc si de zgondosi de mare succes, ea mai ales fiind o hâtra înnascuta. Ori de câte ori îmi aducea un cococi cald cu brânza, sau o gogoasa rumena, ori o farfurie de bucati alese de peste fript si alte bunatati, îmi zicea : Ia la maica, puisor, sa cresti mare si cu spor si sa-ti aduci aminte de Maica-Mare cu dor când n-o sa mai fiu, da… ? Când, la vreo ocazie mai deosebita, o trimeteam câteodata, noi barbatii, sa ne cumpere de prin sat vreo sticla de tuica si ne uitam la ea pe fereastra cum revenea în obor calcând linisor si-ntotdeauna cu mâinile strânse în asa fel pe pieptar de nu stiai niciodata daca a gasit licoarea comandata sau ba, începeam atunci sa facem pariuri între noi, în gluma, încercând sa ghicim: „Are Maica Mare, sau n-are…?” Apoi ea intra în odaia în care o asteptam si, dupa ce ne tinea un piculet în suspans, într-o reciproca mutenie, îsi desfacea pieptarul si scotea sticla de un litru cu tuica, asezând-o c-un zâmbet inimitabil pe masa si zicându-ne gales : „Nareti de beti!” Dupa moartea lui Taticu n-am mai vazut-o pe Maica Mare decât la moartea ei: cu gura arsa, înnegrita si usor întredeschisa, cu o expresie de indescriptibila suferinta pecetluita pe ea… Unde era blânda si zâmbitoarea mea Maica Mare…?

Anunțuri

10 răspunsuri to “Tăticu & Tatăl Nostru…”

  1. Roxana Ştiubei Says:

    Pretine, un detaliu tehnic şi de bun-simţ … nu mai prescurta Dzeu … Dumnezeu şi atât.

    P.S. : Să nu crezi că sunt o împătimită a religiilor…

  2. AVP Says:

    Hai că călcaşi cu stângu aci, dopuleţ…oops. Deşi nu eşti o împătimită a religiilor, pai cum drea, şi cred că încă mai ai şi caş la guriţa aia, dacă nu cumva muculeţ pe cheptuleţ, ai impresia că tre să-i spui auctorului Planetei Ou ce şi cum e cu Dzeu ista, a… ? 🙂

    Pasol na turbinca, obraznicatura mica… lol Altadata te pun pe coji de nuca, aloo…

  3. Goldmund Says:

    Ma bucur ca te-am regasit pe insula ta.
    Tocmai azi-dimineata aflandu-ma in pavilionul din mica noastra gradina ‘la o tigare’, poate animat de parfumul melancolic de toamna care anul acesta e neverosimil de linistita, dar ca de obicei plina de culori ale tristetei si efemerului, m-am ratacit intr-un labirint de ganduri in care tatal meu imi lasa inima grea, plina de regrete banale: de ce nu am vorbit mai mult cu el inainte de a pleca dintre noi- si astfel de ineptii tarzii.

    Ti-am savurat aceste randuri, AVP.

  4. AVP Says:

    Si eu ma bucur de revederea noastra din hyperspatz, dragul meu prieten Goldmund 🙂 Si Doamne Ajuta !

    Am updatat topicul cu pozele lui Taticu, Marele si Maica Mare.

  5. monica Says:

    Cum nimic nu e intamplator pe lumea asta,ai venit cu aceasta postre tocmai azi cand am vazut pe un canal tv un reportaj ,la fel de miscator precum amintirile-ti despre oamenii pe care i-ai iubit si langa care ai trait o parte a vietii si ma gandii,ca pt fiecare din noi,indiferent cum ne manifestam sentimentele, despartirea cea fara de intoarcere este zdrobitotoare insa memoria faptelor lor ii tine inca vii in mintea si sufletele noastre.
    Reportajul tv era facut intr-un sat care se intindea pe o suprafata f mare, dealurile abrupte si vaile repezi ce le brazdau anuntand intr-un mod destul de neprietenos intrarea in Mtii Tiblesului. Si acolo ce sa vezi? pe fiecare colina se zareau, langa casuta mititica si tuguiata a fiecarei gospodarii- neimprejmuite cu garduri,pt ca fiecare isi construise acaretu’ in mijlocul averii si l-ar fi costat o palarie de bani ca sa-si inchida toata suprafata – cruci ,cate una sau cate 3-4-5 laolalta ,rost ca acolo odihneau mortii familiei,cruci imprejmuite insa de gardulete solide,ingrijite,ce mai un minicimitir pt fiecare gospodarie . Eu am gasit ,ca si localnicii de altfel,normala o astfel de administrare a „vietii de dupa” ,mai ales la cat de saraci si batrani se vedeau ,la cat era de dur relieful si la cat era de larg locul care-i despartea si pe cei vii ,dar si pe cei morti .Nu am crezut in necesitatea unui cimitir ,odata ce preotul care slujea acel asezamant de vreo 30 de ani se adaptase locurilor si obiceiurilor, urcand pieptis la fiecare sa-i faca slujba de ingropaciune direct ,fara sa-l bage in Biserica . Reporterul era vadit oripilat de neimplicarea autoritatilor de a amenaja un cimitir, dar fara raspuns la argumentul suprem al locuitorilor :la ce ne-ar trebui atata deranj si in viata si dupa? asa am pomenit,asa ne vor inmormanta si pe noi 🙂
    Ma gandesc la observatia pe care ti-a adresat-o cineva mai sus si ma rog ca Domnul Zeu sa ne ocroteasca pe noi,cei vii , de rele, iar pe toti mortii nostri sa-i odihneasca in pace , acolo unde or fi ei ,cu trupul, dar sa ramana vesnic in memoria noastra . Cea a Tatalui ,a Fiului si-a Sfantului Duh !

  6. AVP Says:

    Moni, „observatia de mai sus” mi-a adresat-o un copil de 15 anisori, aloo, o pretinusca de-a mea de pe Face Book, f.precoce, dupa cum se vede , insa – tot dupa cum se vede – modelata deja vartos de ora de religie obligatorie din scoli, care va sfarsi prin a talibaniza generatie dupa generatie, mai ales ca nu toanta lumeea e atat de istetica precum Roxi a noa, helas… In loc sa gandeasca liber si cu dignitate de homo sapiens sapientissimus, acesti copii altfel f.intelighenti si la curent cu tehnologia timpului lor sunt obligati sa gandeasca dupa tiparele unui popic medieval or altuia, astfel ca ei nu vor avea nicio sansa nu doar sa participe, la randu-le, in viitor, la batalia pentru cunoastere, care e-n fond batalia pentru dreptul la viata pe Planeta Ou si-n spatiul si timpul din jurul sau a next generatiilor, insa la un moment dat se vor talibaniza intr-un mod atat de infricosat incat vor deveni o frana mai de speriat ca muslimii aia pe care-i credem demni de scuipat doar pentru ca si ei, saracii, sunt invatati de mici, de muftiul invatator, ca numele Domnului nu doar ca trebuie laudat neincetat, dar nici macar nu poate sa fie schimbat…

    Or, in ritmu ista, in 3-4 generatii se va reinventa Inchizitia, asculta la mine, iar Stiinta, Tehnica si gandirea indrazneata vor redeveni uneletele Diavolului, pai cum drea… Ei bine, cine raspunde pentru mutilarea mintilor si sufletelor acestor copii nascuti in libertate, dar care vor pieri – cand le va veni si lor randul – in plin obscurantism ?

    Cat despre cum vor invia mortii sau cand ne vom revedea cu dragii nostri vii si calzi pana mai alaltarea, parerea mea mi-am spus-o deja, colea.

  7. AVP Says:

    Postare noua.

  8. Mara Says:

    Sa ne bucuram cu seninatate, demnitate, generozitate si bucurie de viata.
    In fata Marii treceri toti ne intrebam ce va fi… Sint si ritualuri (in diferite religii) care ajuta pe cei ramasi sa depaseasca momentele grele. Am ocazia aici sa vad oameni traind in cele trei mari religii, si deocamdata nu sint impresionata de institutionalizarea lor (edificii, catedrale, sinagogi, moschee, etc, decit cel mult estetic). In schimb, calcind pe aceste paminturi golase, paminturi cu maslini, simt cumva prezenta unui om simplu, pastor, care a spus cu mult timp in urma adevaruri, cuvinte de bun simt general valabile, ne-a indemnat la toleranta si omenie. Daca ai suflet curat si ai trait implinit nu avem de ce ne teme. La urma urmei citi dintre noi ar ingadui sa fie infasurati intr-un simplu giulgiu alb… Totuna-i… Asa ca lasati-i d-nule Padina pe cei care-i simtiti de „habotnici”(noi in Ardeal spunem lasati-i „in bietuca lor”). Sa fim mai ingaduitori cu slabiciunea si sensibilitatea oamenilor.
    Sanatate si toate cele bune.

  9. AVP Says:

    Mara, ca om pot intelege pe oricine, draga mea. Io inteleg chiar ca religia – oricare ar fi ea – ii poate oferi omului mangaierea finala, pregatindu-l pentru clipele cumplite ale desfiintarii sale, ale reintrarii in virtualitate, insa ca ganditor nu mai pot avea aceeasi intelegere… La un moment dat viata, curgerea lumeei insasi ne va sili sa nu ne mai amagim cu abureala magica a religiilor si sa-ntelegem cu adevarat cine suntem, de unde venim, unde mergem… Din nefelixire io sunt un antemergator al acestei noi viziuni (si spun din nefelixire pt ca voi suferi cel mai tare, atunci cand imi va sosi ceasul, pentru faptul ca nu mai cred aproape deloc in povestea taramului celalalt, vai… ; taramul celalalt e doar succesiunea de taramuri ale next generatiilor…).

    Admit insa ca pentru a tine-n frau omenirea simpla si semisalbatica, hic et nunc, e mare nevoie de Biserica, oricare ar fi ea. Biserica este o institutie de cea mai mare insemnatate sociala – nicidecum spirituala, aloo… – la ora actuala.

  10. Adrian Merfu Says:

    @AVP
    Ce povestiti aici sunt lucruri atat de comune pentru satul romanesc ca le intalnesti aproape in fiecare familie. Insa modul in care scrieti da o incarcatura emotionala unica intamplarilor si comica/tragica in acelasi timp as spune.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s