Ce rău v-am făcut, tovarășe…? („Vreme albastră”)

După ce a parcurs aiastă proză (cu titlul original „Vreme albastră”), în urmă cu aproape 30 de ani, în biroul lui M. Tatulici, căruia io îi propusesem să-mi publice manuscrisul, în calitatea sa de secretar de redacţie la „Viaţa Studenţească” şi „Amifiteatru”,  amicu’ – pe atunci – Cornel Nistorescu mi-a zis de departe, cu prima ocazie când ne-am intersectat în largul hol al redacţiei studenţeşti de lângă Cişmigiu: „Poete, ţi-am citit o proză mortală!…” Evident că prozuţa cu pricina a rămas nepublicată până azi (căci pe meschinul fripturist şi prozatorul fitilist Tatulici nu l-a împins  inima s-o publice, păi cum drea, şi nici io n-am  mai avut chef să umblu cu căciula-n mâini prin alte redacţii iepocale, nu de alta, însă trebuia s-o transcriu din nou  propria manu şi-n afară de asta eram în pline chinuri ale facerii, aloo, cu „Poemul de oţel” & „Apelul către Europa”, care stăteau pe ţeavă) Cu alte cuvinte, asta înseamnă, frăticilor, să ai noroc ioc : să dai la un moment dat în viaţa ta peste un tov dobitoc, preste un porc de câine or preste un titircă inimă rea plin de pizmaşo-rumânesc amoc şi să fii ţintuit – uneori pe vecie – în loc…👿

++++++++++++++++++++++++++++++

„Nu dai o bere?” m-ai întrebat, luându-mă tandru de braţ.

„Nu”.

„Nu mă inviţi la un film?”

„Nu”.

„Nu vrei să mergem într-un parc, să ne plimbăm?”

„Nu”.

M-ai privit amuzat-intrigată: „Dar ce-ai de gând să faci tu cu mine?”

„Nimic”.

„Cum nimic?!” ai rîs.

Şi îndată am văzut în mulţime un om care, mie, atunci, mi s-a părut a fi foarte singur, foarte necăjit, foarte umilit, foarte nevolnic. Şi ţi-am zis cam aşa: „Uite, dragă, omul acesta este foarte singur, foarte necăjit, foarte umilit, foarte nevolnic. El nu are nici o iubită, ca mine, nu are nici bani, ca acest domn care tocmai coboară din „Mercedes”-ul negru, nu are nici Dumnezeu, ca acest preot ce trece pe lângă noi, senin, imperturbabil, nu are chef de zbenguială, ca aceşti adolescenţi, nu este preocupat ca aceşti tineri ingineri, nu este nici împăcat, ca acest bătrânel simpatic… El este singur. Atît… Ce putem face, noi, acum, pentru el ?

Tu mă priveai cu acea încântare a ta, cochetă, uşor ironică, feminină, superficială. Te-ai strâns lângă mine, ai râs: „Aiuritul meu!” „Nu, dragă – te-am întrerupt -, nu m-ai înţeles! Nu glumesc, vorbesc cât se poate de serios: Ce putem face noi pentru omul ăsta?” „Ce putem face, într-adevăr?” te-ai alintat. „Nu ştiu!” am ricanat. „Şi de ce tocmai noi?” râdeai tu.

Nu ştiu ce simţeam atunci, ştiu numai că ţi-am zis: „Hai după el!” Te-am prins de mână şi am început să alergăm pe stradă. Tu te lăsai greu, râdeai, îmi ziceai să fiu cuminte, se uită lumea. L-am ajuns pe el, l-am oprit, i-am zis că pe mine mă cheamă cutare, l-am întrebat cum îl cheamă.

Omul m-a privit mohorât, surprins, enervat, a dat să plece. I-am barat drumul: „Ascultă, ştiu că eşti singur, neajutorat, nevolnic, lovit, mizerabil. Lasă-mă să te ajut!” Omul părea că nu înţelege ce vreau. „Ce să te… laas?” a tărăgănat. „Lasă-mă să te ajut! Vreau să nu mai fi singur, nevolnic, să nu mai ai necazuri! Ai nevoie de bani ? Iată, îţi dau toţi banii pe care-i am la mine!” Tu ai intervenit speriată, copleşită : „Iertaţi-l… ştiţi… aşa e el! E un om bun!” Apoi, către mine: „Viorele, termin-o! Mă supăr!… Hai să mergem!” Am rîs nervos : „Lasă-mă, dragă, nu vezi cum e ?! E singur, e neajutorat, dar nu înţelege că eu ştiu asta şi că vreau să-l ajut!” Şi către el: „Eşti singur, ştiu! Eşti necăjit! Eşti neliniştit! Vreau să te ajut! Spune-mi ce pot să fac ca să nu mai fi aşa cum eşti! Nu înţelegi ?!” Omul se uita când la mine, când la tine, nu ştia ce să facă. „Nu înţelegi?!” i-am repetat. Vreau să te ajut! Să te scot din starea asta!” El a zâmbit – nu ştiu cum -, s-a ferit, s-a îndepărtat. Am dat să merg după el. Tu m-ai prins în braţe, m-ai reţinut. „Nu mă ţinea, femeie!” ţi-am zis şi cred că eram nebun atunci. Tu ai început să plângi, te-ai agăţat de mine, părul ţi se desfăcuse. „Viorel, te rog, fii rezonabil!” Lumea începuse deja să se strîngă. M-am desprins din braţele tale, te-am bruscat, am alergat după el. L-am văzut ceva mai departe, într-un grup, discuta cu un miliţian. Cînd am ajuns acolo, el m-a arătat cu degetul: „Ăsta e!” Miliţianul a venit grăbit spre mine, a întins mâna autoritar: „Legitimaţia, vă rog!” „Ce se întîmplă?” am întrebat, scoţându-mi buletinul. „O să afli mai târziu!” Atunci ai venit şi tu, cu ochii plânşi, transpirată, m-ai prins de braţ. Lumea se strînsese buluc. „A fost şi fata?” a întrebat miliţianul, arătînd spre tine. Omul nostru a clătinat din cap, negativ: „Nu. Ea a încercat să-l potolească”. „Bine”, a făcut miliţianul, închizîndu-şi porthartul. Apoi mi s-a adresat: „Vino cu mine!” „Vino şi dumneata!” i-a zis omului. Iar celor ce se adunaseră în jur: „Dumneavoastră vedeţi-vă de treburi. Circulaţi! Nu s-a întîmplat nimic!” Un bătrînel s-a apropiat de el: „Ce e, tovarăşu miliţian, ce-a făcut?” „N-a făcut nimic. Circulaţi!” Tu ai mers către miliţian, te-ai rugat: „Dar n-a făcut nimic! A vrut să-l ajute! Noi mergeam pe stradă şi…” Miliţianul te-a privit nepăsător: „Dacă n-a făcut nimic, n-o să păţească nimic. Circulaţi, domnişoară! Sau vreţi să mergeţi şi dumneavoastră cu el?” Tu te-ai precipitat, speriată, copleşită: „Da, da!”. Atunci m-am enervat cumplit, tot sângele mi-a năvălit în cap: „Du-te dracului! – ţi-am zis – Nu te cunosc! Tu de unde ai mai răsărit?!” M-ai privit uluită, pierdută. A venit un bărbat, te-a prins pe după umeri, te-a condus prin mulţime. Am privit cum te îndepărtai cu faţa în palme, înaltă, subţire, însingurată. Da, da, însingurată. Aşa te-am simţit eu atunci, ca într-un loc pustiu, însingurată… Miliţianul m-a luat de braţ: „Hai!” Mulţimea ne-a făcut loc, se auzeau şoapte, întrebări, ce-a făcut, ce s-a întâmplat, erau acolo tineri şi bătrâni, oameni abia ieşiţi de la servici, grăbiţi, preocupaţi, ei înşişi aveau necazurile lor, necazul altuia îi deconecta, poate… M-a cuprins frica. „Ce se întîmplă?!” gîndeam. „Oamenii ăştia mă cred vinovat, mă arată cu degetul! Ei nu ştiu cum a fost, ei cred că sînt vinovat!” „Ce-aveţi cu mine?” am strigat. „Ce rău v-am făcut?” Am început să mă agit. Miliţianul m-a prins cu amîndouă mîinile, a încercat să mă potolească. M-am smucit, m-am scuturat de el, am dat să fug. Miliţianul şi-a pus ţignalul în gură, a dat semnalul de alarmă şi-a scos precipitat pistolul din toc. „Stai aşa!” ţipa miliţianul şi era răvăşit, palid. Mulţimea s-a împrăştiat, au izbucnit ţipete surescitate. Au apărut în fugă alţi doi miliţieni, m-au prins de mâini, m-au târât după ei. Mai târziu a sosit urlând şi scrâşnind din frâne o maşină a miliţiei, am fost îmbrâncit în ea, am plecat…

Oarecînd, am fost introdus la un maior (un bărbat negricios, ţinută distinsă, ochi iscoditori, ironici).

– Ia loc, tovarăşu’!

Am rămas în picioare.

– Nu vrei să stai jos ?

– Nu.

– Bine. Spune-mi ce s-a întîmplat.

– Nu s-a întîmplat nimic din ceea ce vă interesează pe dvs.

Maiorul m-a privit, o clipă, dur.

– Atunci de ce ai fost adus aici ?

– Să vă spun: eram pe stradă, cu prietena mea, mai înainte ne certasem, eu o simţisem deodată umilită şi însingurată, mi se făcuse milă de ea, de toată lumea, şi atunci am văzut un om pe care l-am simţit necăjit, singur, neajutorat, am vrut să-l ajut, să gust şi eu din necazul lui şi din singurătatea lui, să particip, să i-o uşurez într-un fel, să merg până unde se putea merge alături de el, în necazul lui…

Maiorul m-a întrerupt, agasat.

– Ajunge… Am aici procesul-verbal de constatare a faptelor şi declaraţia victimei. Cunosc ce s-a întîmplat…

– Ce victimă ? am îngăimat.

Eu întreb!… Ce ocupaţie ai ?

– Sînt student.

– Unde?

– La Drept.

– Aha!… În ce an eşti ?

– 3.

– Suferi de vreo boală… ceva ?

– Inima…

– M-am referit la altceva, la alte boli (maiorul a arătat, sugestiv, spre propriu-i cap…).

– Nu m-aţi înţeles! l-am întrerupt. Nici eu nu m-am referit la inimă, ci la anima ; am vrut să spun că sufăr de prea multă anima !

Maiorul şi-a aprins o ţigară.

– A! Asta era!… Scuză-mă, dar dacă nu eşti nebun (şi nu sunt convins că nu eşti), atunci să ştii că eşti cam prostuţ.

– Ştiu.

Maiorul a rîs iar.

– Să nu te-apuci acum să-mi spui că „fericiţi cei săraci cu duhu…” etc. Eşti mistic, cumva ?

– Eu? Nu!

– Ştii ce ?… N-aş vrea să-ţi fac rău, căci pari într-adevăr băiat bun… Dar legea e lege, ştii bine! Sau ar trebui să ştii.

– Nu ştiu nimic.

– Dacă spun eu că eşti prost !… Hai că o să te duc mîine în faţa unor specialişti, poate te scoatem cu vreo depresiune, ceva, şi scăpăm… Ce zici ?

– Să recunosc deci că sînt nebun ?

– Ei, nu chiar!… Ceva minor, vreo depresiune, care să te scape de belea… Altfel, cu părere de rău, va trebui să…

– Nu-mi pasă.

– Nu fi copil! Ştii, doar, ce înseamnă asta ! Ţi-ai pierde şcoala, ţi-ai pierde iubita, de care spui că îţi este tare milă…

Am lăsat capul în jos. Maiorul s-a apropiat de mine, mi-a zîmbit şi mi-a spus să revin a doua zi pe la prînz.

A doua zi am fost examinat de doi specialişti, care m-au pus să le povestesc şi lor cum a fost. Suplimentar, le-am spus că detest convenţiile, că mă îngrozeşte viaţa măruntă, că nu pot să sufăr nicio constrângere, că nu ştiu să mă supun, că mă prinde uneori o milă şi-o dragoste de lume de-mi vine să-mi iau câmpii… Această stare o am mai ales în momentele când cornul lunii (?) se-nfige-n peptu’ meu (?) şi mi-e taare rău, căci eu, eu, domnilor doctori (am plusat…) sunt om şi nu vă mint, răsare luna şi n-o mai simt

Şi tu – îţi vorbeam în gând, absent, în timp ce doctorii şuşoteau între ei -, carele eşti departe, tu !… Pe unde vei fi umblînd, ce vei fi făcînd, tu ?… De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii… ? Mai ştii cum ziceam… ? Ah, Eminescu, vacs ! Evtuşenko, vacs ! Stănescu, vacs… ! Bieţi poeţi şi biete poesii…

mai 1976


23 Răspunsuri to “Ce rău v-am făcut, tovarășe…? („Vreme albastră”)”

  1. Scrie opinia ta Says:

    Tre’ sa intelegi ca marea majoritate a poeselelor se raporteaza la momentul creatiunii. Daca l’ai ratat prin publicare ori macar ceva popularizare se zice c’ai fi putut avea un viitor indestulat pe baza trecutului maret ori poate doar de parul cret: ) Cum insa te’ai chelit de prematur ramane sa te lamentezi scobindu’te in koor: )

  2. skorpion Says:

    trista povestire….

    pe vremea aia nu se putea concepe ca cuiva ii pasa de altcineva. devenea dubios pur si simplu, daca nu chiar un provocator.

    asa a gindit acel strain trist, cam asa a gindit si prietena, ca se va gindi lumea; si teama de gura lumii era mare….

  3. Motanul Incaltat Says:

    „Vreau să nu mai fi singur, nevolnic, să…”

    Eu vreau sa scrii corect, cu doi de „i”…

  4. AVP Says:

    @Skorpi, „pe vremea aia…”, zici ?🙄 Dar ce, a trecut „vremea aia”…? „Vremea aia” abia acum isi arata coltii cu adevarat….

    Nu vezi ca tovarasii au ramas aceiasi, chiar daca ne amusineaza si-n hyperspatz… ?

  5. MARIA Says:

    Mda, draga AVP, desi simt repulsie chiar si la vazul celor doua nume mentionate, nu pot sa nu fiu obiectiva si sa recunosc ca publicarea unei astfel de povestiri ar fi fost o mare provocare, la acea vreme. Imediat dupa 90 da, ar fi fost momentul sa profiti de ineditul si curajul scrierilor tale, dar, dar, cine nu a ratat ocaziile acelor ani.
    Si iarasi da, cunosc sentimentul acelui gol sufletesc pe care ti-l da rastalmacirea, voita au ba, a bunatatii pe care vrei sa o oferi altor semeni.
    Crede-ma, sunt posesoarea unui ciobanesc care si-a facut mai multi prieteni semi-comunitari, asa ca am ajuns sa ii hranesc zilnic: periodic vin toti si-mi saruta mana in semn de recunostinta. Ai nostrii semeni, stiti voi…

  6. Stely Says:

    Se poate ca numai personajul „Viorel ” sa fie real in toata aceasta poveste tulburatoare ? El (Viorel) cu gindurile lui, cu framintarile lui – despre soarta lumii , despre viitorul ei – intr-un prezent trist cu o lume insingurata , cu oameni care nu-l intelegeau si care ii refuzau ajutorul , dragostea , mila ?!

    „E singur, e neajutorat, dar nu înţelege că eu ştiu asta şi că vreau să-l ajut!” Şi către el: “Eşti singur, ştiu! Eşti necăjit! Eşti neliniştit! Vreau să te ajut! Spune-mi ce pot să fac ca să nu mai fi aşa cum eşti! Nu înţelegi ?!”

    Nu stiu daca acesta este titlul intial al povestirii ..
    Ce rău v-am făcut, tovarăşe…?
    intrucit pare ca, intrebarea revoltata si indurerata de faptul ca nimeni nu-l intelegea -atunci -se adreseaza inca celor care iata nici acum nu-l inteleg.
    Chiar asa : Ce rau le-a facut Viorel .. ?
    Cumva l-au crezut nebun ,iar in mediocritatea si egoismul lor l-au abandonat pentru totdeauna ? Eu cred ca da . Ei au crezut ca numai un om nebun este in stare sa uite de el ,de tineretea si de sentimentele lui si sa-l preocupe nefericirea si necazurile altora.
    Sau „Viorel ” era el insusi un „insingurat ” intr-o lume in care nu putea sa se adapteze si sa se inregimenteze ?

    ” Suplimentar, le-am spus că detest convenţiile, că mă îngrozeşte viaţa măruntă, că nu pot să sufăr nicio constrângere, că nu ştiu să mă supun, că mă prinde uneori o milă şi-o dragoste de lume de-mi vine să-mi iau câmpii… Această stare o am mai ales în momentele când cornul lunii (?) se-nfige-n peptu’ meu (?) şi mi-e taare rău, căci eu, eu, domnilor doctori (am plusat…) sunt om şi nu vă mint, răsare luna şi n-o mai simt…”

    Sfirsitul acesta al povestirii este pentru Viorel ..

    „Şi tu – îţi vorbeam în gând, absent, în timp ce doctorii şuşoteau între ei -, carele eşti departe, tu !… Pe unde vei fi umblînd, ce vei fi făcînd, tu ?… De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii… ? Mai ştii cum ziceam… ? Ah, Eminescu, vacs ! Evtuşenko, vacs ! Stănescu, vacs… ! Bieţi poeţi şi biete poesii…”

    un inceput de clarificare , privind -Poezia – definirea lui ca poet ,cu un stil si limbaj pe care il vroia perfect si numai al lui.

    Nu stiu daca am intuit bine ,dar cred ca aici ..

    ” Cicerone, ce mă fac cicerone?! m-am plâns îndrumătorului. Ai promis că voi fi fericit dacă îţi urmez sfatul şi mă leg de (astea toate), dar văd că se chiuleşte subt pumnu’ meu şi lucrurile rânjesc subt hasta mea, subt manus iniectio a mea, şi pe de altă parte simt cum creşte un magnetizm dinspre viitor şi mă atrage într-acolo şi eu nu am de ce să mă ţiu cicerone, tot ce ating putrezeşte, cicerone, unde e bogăţia de certitudini pe care mi-ai promis-o, cicerone, de ce m-ai minţit, cicerone, de ce m-ai minţit ?! Dar eu sunt om şi nu te mint, răsare luna şi n-o mai simt..

    il gasim pe Viorel .. Povestea aceea tulburatoare este aici ,in poezia aceasta la fel de tulburatoare. :”Consilierul Cicerone -Poemul de Otel „

  7. MARIA Says:

    Castanii de la drept… Mi-am promis ca ma voi intoarce, peste ani, sa le povestesc despre mine, eram convinsa ca voi reusi sa fac lumea un pic mai buna. Acum nu am curajul unei intoarceri in trecut, constat, citind ce am scris mai sus, ca ea, „lumea” m-a umplut de frustrare. Din cauza prejudecatilor nu am avut curajul sa recunosc cand am gresit, sa o iau pe alt drum, nu pe cel batatorit.
    Tu ai curajul AVP, te regasesti acum, in trairile tale „prostute” de atunci?

  8. Hantzy Says:

    Aczma, dreptu-i ca , daca povestea e adevarata, AVP l-a tratat pe „nevoias” exact ca pe oloaga ce-o obligi sa treaca strada, desi ea vrea sa ramana pe trotuarul alalalt.
    In rest e comica atitudinea meletianului, care, fara sa confrunte macar afirmatiile partilor, se transforma subit in procuror.

    Da, dar timpurile alea n-au trecut. Am ramas la fel de suspecti fata de semeni, incat daca unul vrea sa-ti deschida ochii il catalogam imediat de comunist, ridicol, tembel, cretinoid sau chiar filobolsevic, nu?!

  9. Hantzy Says:

    mda, se pare ca nistorescul a inteles ceva mai mult din povestioara decat skorpion!

    Motane, lasa si tu … Iarta! Poate a fost o eroare de tastare …

  10. AVP Says:

    @Maria… oops

    @Stely, ce-a vrut sa fie asta, my darling : o analiza literara… ?🙂

    @Hantzy, spre deosebire de actualul Nistorescu, @Skorpi e un om onest. Vezi, asta nu intelegi tu: ca intre un rau mai mare si un rau mai mic diferentza e ca intre Muntele Mic si un deal pitic.

  11. Hantzy Says:

    Onestitatea e si diferenta intre personalul auxiliar, ce aarunca hartiile sefului, fara sa le citeasca, si seful care-si gadila secretara … si totusi nimeni nu se gandeste sa-l schimbe pe sef cu femeia de servici.

  12. AVP Says:

    Hantzy, e pleena lumea – si mai ales Romanica – de sefi dastepti. Insa nu cred ca vei gasi doua-trei femei de serviciu care, stiind ca ar avea un ce profit daca s-ar uita prin hartiile aruncate de sef la cos, n-ar arunca un ochi pe acolo ori n-ar gini cosul cu tot cu hartiile din biuroul sefului…oops.

    E diferenta dintre lichelele cinice si tradatoare si un om simplu, poate, dar de mare incredere si onoare… De-un paregzamplu, pe „valorosu” @neamtu tiganu io n-as avea incredere sa-l pun de servici nici macar pe langa suinii din @troaca lu goe…👿

  13. Stely Says:

    AVP,
    Nu stiu cum sa-ti raspund . Dar „zimbocul ” ala imi spune ceva : oops :
    Prin urmare cred ca exista o singura solutie :
    „moarte(a) analizei literare” ! si sa scriu altceva ,dar ce ? 🙄

  14. NAME Says:

    Acelui amarat ii era bine,in propriul lui sos…gustos.Majoritatii romanilor-bineinteles cu intensitati diferite- le era frica de o schimbare brusca a conditiei sociale…umile,insingurate,fara parale.Mai binele era dusmanul binelui propovaduit de ticalosii comunisti.Activisti…Superba aceasta proza scurta,care-mi permite sa-l asemui pe AVP cu Mateiu Caragiale,care a scris putin, dar fundamental…Sideral.

  15. Hantzy Says:

    AVP, nu cetisem, dar …
    … asta nu era conjunctivul?! „sa fii” sau „sa nu fii” sau „sa nu mai fii”.

  16. AVP Says:

    To be or not to be…🙂 Nu stiu, bre, e posibil sa aveti dreptate. Adevarul e ca nu sunt un as al gramaticii didactice si pedagogice…oops. Io sunt un creator de limbaj, nu un imitator. Atata cata gramatica stiu, stiu intuitiv, aloo, fara sa fiu toba de reguli, definitii or alte alea. N-am fost niciodata un tocilar.

    Poate ca se va gasi alticineva mai expert care sa ne lamureasca in spe, iar daca am gresit imi cer scuze. Punctum.

  17. AVP Says:

    Postare noua.

  18. skorpion Says:

    de data asta ai gresit tu, AVP,

    sa fii…

    si eu am observat dar am tacut!🙂

  19. Hantzy Says:

    OK, AVP nime’ nu-ti scoate ochii! Iar sincer, motanului ii facusem mustruluiala, nu tie! In chestii d-astea n-au sens aluziile …

  20. AVP Says:

    Chestiutza nu era totusi atat de simpla, ci se punea asa:

    vreau sa fii / vreau sa nu mai fi(i)

    In mod cert imperativul afirmativ al verbului a fi se scrie: fii!

    In mod cert imperativul negativ se scrie: nu fi !

    M-a indus in eroare – vezi bine – sintagma „vreau sa nu”… oops

    In fine, nimeni nu e perfect🙂

  21. AVP Says:

    @NAME – abia acum, dupa ce mi-ai atras tu atentia, mi-am dat seama ca prozutza mea ar putea fi citita si ca o parabola, in avans, a Povestii lui Ave😯 Preste 4 ani de la scrierea acestui text (care in original s-a numit „Vreme albastra”), asadar odata cu „Apelul catre Europa” din 1980, eu voi fi patit cu boboru ruman exact ceea ce a patit personajul de-aci cu rumanul necajit, nevolnic si insingurat de pe strada. Io am vrut sa-l ajut pre acest bobor din toata inima si cu toata dragostea de frate, fiind gata sa-mi dau si viata pentru el, iar el – drept rasplata…oops – m-a turnat la Securitate😳 Noroc cu zmecherosii securisti (care cel putin pe vremea mea nu erau atat de fiorosi pe cat se credea), care m-au inteles, te pomenesti, mai bine decat boborul cica bun, bland si bleg (dar in realitate rau de rupe lantzu, pizmos si foodul ca titirca inima-rea, pai cum drea), iar in final m-au facut scapat, ca si nenea militianu din povestea asta… oops

    Thank you, amice, hai ca esti baiat istetz, n-asa ?🙂

  22. monica Says:

    AVP,
    nu am avut posibilitatea sa comentez,dar si eu am luat povestea ca pe o parabola a Povstii lui Ave.Iar ceea ce m-a condus spre aceasta idee a fost usurinta cu care orice „idee” de sacrificiu in numele unui bine facut dezinteresat pt un individ sau o comunitate era si este luat si azi drept o deviere de comportament ,o iesire din normalul comun si dus neaparat in sfera fandaxiei tratabile neaparat institutional, nu pt apararea ta, ca faptuitor, ci autodegrevarii de responsabilitati a celor care nu au capacitatea de a gasi sau accepta normalul,decat in forma ingradita de cutume si intelegeri personale.

  23. AVP Says:

    Mony, vezi ce-nseamna sa ratezi momentu potrivit ?🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s