Interviu cu Mosh Stalin (I)

Ca să-mi dixtrez cetitorii de pe ex-forumul privat „Bleoaca” – dispărut în neant acum câţiva ani, dintr-un criminal şi intempestiv abuz al găzdoiului electronic, al cărui nume, de aceea, nici nu pot să mi-l mai amintesc… 👿 -, am vrut să copiez şi apoi să postez pe forum o carte pe care o găsisem în biblioteca socrilor mei, „Conducătorii Europei”, apărută în româneşte în anii 30 şi cuprinzând celebrele interviuri realizate de Emil Ludwig cu liderii europeni ai vremii, comparabile cu interviurile de mai târziu ale Orianei Fallaci cu liderii mondiali. Inainte de a pierde forumul „Bleoaca” în neant, apucasem totuşi să copiez două interviuri – unul cu „Autocratul rus„, altul cu „Autocratul italian” -, pe care le-am păstrat în my docs, aşa că vi le pot reproduce şi dvs în aceste zile de relache, ca pe o distracţie de magazin, întrucât sunt încă indisponibil pentru activitatea online. Azi şi mâine am programat să apară interviul cu Mosh Stalin – despre care, daca n-am sti, preste mode si timp, c-a fost cine a fost, recte cel mai mare criminal din istorie, am crede, din descrierea interviologului nost, c-a fost un mosh bun si cam prost… oops -, iar interviul cu Mosh Benitto, alt ierou, îl voi reproduce de anul nou, in caz ca n-oi avea vreme sa va prepar ceva inedit chiar io…  Va urez Sarbatori Linistite !

I

Dacă legenda schimbă oamenii istorici şi oamenii în general, atunci profită observatorul precum şi obiectul său ; căci dacă se deplasează sau chiar se falsifică ceva în individ, ansamblul sporeşte totuşi ca adevăr lăuntric. Oare nu ne-am speria în faţa Acropolei, dacă am vedea-o într-o zi înaintea noastră, în desăvârşirea de culor şi de forme din vremea lui Pericle ? Preschimbarea tuturor noţiunilor în cursul timpului nu crează oare un drept natural de a ne exprima pe cale optică în faţa unei opere de artă şi pe cale psihică în faţa caracterului unui om ? Astfel, legenda schimbă în curgerea vremii o figură, întocmai ca şi cocleala o statue de bronz : trăsăturile sunt aceleaşi, dar intemperiile le-au schimbat după legi secrete – şi acel care s-ar mai încrede şi s-ar bizui cu atâta pasiune numai pe documente, va vedea totuşi oameni – ca fiu al epocii sale – altfel decât I-au văzut strămoşii săi.

În faţa celui viu, legenda e primejdioasă ; chiar dacă eroul ei o răspândeşte el însuşi în juru-I, aceasta e spre paguba lui. Aci, contemporaneitatea dintre obiect şi subiect cere ca acestea să se privească faţă în faţă – şi lumea, care cere veşti despre unul din conducătorii timpului ei, are dreptul de a pretinde o imagine a realităţii. Chiar şi asupra fotografului apasă o parte din răspundere ; aceasta am văzut-o iarăşi în cazul lui Stalin. Aşa cum priveşte el oamenii din toate colţurile Moscovei şi aşa cum arată el în portretul răspândit în străinătate, nu e mult mai bine decât legendele ce se pot citi despre dânsul prin cărţi şi articole. Ciudata veneraţie a eroilor în Rusia nouă – voi expune în rândurile următoare propria concepţie a lui Stalin în această privinţă – duce la o stilizare a portretului, ceea ce aci, ca şi aproape pretutindeni, e în defavoarea eroului înfăţişat. Deoarece învăţaţii caută peste tot numai tipuri, ei văd personalităţile simplificate şi deci cu totul contrare.

După aceste imagini şi după numele său, care nu I se potriveşte deloc, m-aş fi aşteptat să văd un mare-duce, tăios, brusc, care te ţine la distanţă. În locul acestuia, găsii pentru prima dată un dictator căruia i-aş încredinţa copiii mei. Citisem că el nu s-ar arăta în public din cauză că ar fi desfigurat de vărsat, dar n-am văzut ciupiturile şi cicatricile de pe faţa sa. Mai citisem că vila sa din Gorki, unde Lenin zăcuse bolnav, e clădită ca un castel şi împresurată de cazaci înarmaţi ; de-acolo, el pleaca în fiecare zi spre oraş, înconjurat de cinci automobile şi, de fiecare dată, intra prin altă poartă în Kremlin – unde mânca din farfuriile aurite ale ţarului, în timp ce pe soţia sa, în etate de 15 ani, o ţinea încuiată acasă, ca un sultan. În realitate, el nu mai intrase în vila Gorki de la moartea lui Lenin ; locuia cu soţia şi doi copii afară, într-o căsuţă, până la moartea tovarăşei sale. Se duce singur la biroul său oficial, cu automobilul care trece totdeauna sub aceeaşi poartă ; nu e salutat de gardă decât la ocazii solemne, mănâncă şi trăieşte ca un mic burghez, cu multă rânduială, cu împărţire pedantă a timpului şi cu plăcerile cumpătate ale unui muncitor care, după terminarea lucrurlui, se aşează cu câţiva prieteni la un pahar de vin.

Nu putui recunoaşte nici pe nobilul bandit, cum e înfăţişat acest bărbat originar din Caucazia, nici pe Georgianul misterios care imită, cu fruntea sa încreţită, pe predecesorul său Ivan-cel-Groaznic (de altfel, grija cea mai mare a acestuia din urmă era consacrată celor săraci şi slabi din împărăţia sa). Găsii numai un bărbat retras, pe care nu-l atrăgeau nici banii, nici satisfacţiile, nici gloria – şi pe care, poate, nu-l încânta nici puterea : ci, cel mult, victoria asupra duşmanilor săi. Dacă las la o parte energia, baza oricărui om constructiv, văd atunci două lucruri care par să determine caracterul lui Stalin : răbdarea şi neîncrederea ; ambele calităţi aparţin unui om greoi.

Căci totul e greoi la acest bărbat : mersul său, privirea sa, voinţa sa şi chiar când râde (ceea ce-i face plăcere) râsul său este închis, înăbuşit, încet, pentru el însuşi, isvorând din acel dispreţ general pe care îl au toţi dictatorii faţă de bestia omenească. Deoarece îi lipseşte acea voioşie lăuntrică, a sufletului care face amabil şi prietenos pe tipicul Rus răbdător, răbdarea lui Stalin e hrănită din neîncredere şi vice-versa ; el le face pe amândouă productive, putând să aştepte fără iluzii şi astfel, prin aşteptare necontenită, trebuie să piardă orice rest de iluzie. Un vânător, care trăise în bună parte din prada ce-o împuşca – singuratec, ca toşi conducătorii bolşevici care au stat ani îndelungaţi în surghiun ; un om ce s-a împrietenit cu plantele şi animalele ; care studia seara la lumânare, lângă o sobă încălzită cu lemne aduse de dânsul. El era plin de dor după soţie şi copil, iubitor de muzică sentimentală, potrivnic oricărei picanterii în domeniul erotic şi în cel spiritual.

Aşa apare bărbatul de 52 de ani (cu trei ani mai în vârstă decât Mussolini), care vede numai trei sau patru europeni pe an ; în faţa străinului, se arată cu o jenă surprinzătoare la acel care stăpâneşte de fapt a şasea parte din omenire. Această jenă ar fi mişcătoare, dacă n-aş fi sigur că, îndată ce se închide uşa în urma străinului, el ştie să se răzbune cu vorbele ţărăneşti pentru timpul pierdut. Dacă nu mă înşel, Stalin e blajin din fire, dar neînduplecat prin ocupaţia sa. Nu e lipsit de fantezie, dar îi interzice să-şi ia zborul. Nu e ambiţios, dar e setos de răzbunare ; e duios şi trist în felul său, dar rece şi hotărât prin misiunea sa. Căci de la 35 de ani pluteşte înaintea spiritului său o singură idee, căreia i-a jertfit tinereţe, sănătate, toate darurile vieţii – pentru ca lumea să fie guvernată într-un anumit sens, conform ideii pentru care jurase. „Scopul vieţii mele, îmi spuse el, este ridicarea clasei muncitoreşti, nu întărirea unui Stat naţional, ci a unuia socialist, care sprijină pe toţi muncitorii din lume. Dacă fiecare pas al meu n-ar duce spre consolidarea acestui Stat, ar trebui să consider viaţa mea lipsită de orice rost.” El spuse aceasta cu vocea sa înăbuşită, înceată, mai mult pentru sine – şi cei care îl cunoşteau m-au asigurat că aceasta fusese maximum de pathos ce şi-l îngăduise.

II

Ce viaţă a trăit un asemenea bărbat ! Nu trebuie să comparăm pe aceşti stăpânitori moderni, care vin toţi de jos, cu preşedinţii democraţiilor noastre ; îi putem compara numai cu conducătorii Revoluţiei franceze, cu Danton sau Robespierre, care trăiseră întâi ca avocaţi şi cetăţeni liberi la Paris, până ce Revoluţia le aduse puterea dar şi riscurile.

Dimpotrivă, pe la 1900, cine se declara socialist rus, acela renunţa la tot ce poate dărui libertatea, la alternanţa dintre odihnă şi mişcare ; el renunţă la patrie, familie, siguranţă, proprietate – căci pornind să submineze tocmai aceste bunuri, nu le poate pretinde pentru el însuşi. În acest fel, poate începe elanul aventuros al tinereţii, dar numai credinţa într-o cauză poate suporta o luptă îndelungată.

Stalin nu devenise socialist prin starea de înjosire a părinţilor săi. Fiu de muncitor, şi anume al unui cismar sărac care era totodată şi ţăran, el avea în firea sa câteceva din ambele clase, dar de la nici una dintre ele nu a primit în tinereţe ura. Dimpotrivă : numai pentru că tatăl său izbutise să-l interneze într-un seminar ca acelea ale Jesuiţilor, ca să ajungă preot prin învăţătură serioasă, fiul devenise revoluţionar – şi probabil că ar fi fost astăzi un burtă-verde sau un ţăran, dacă ar fi rămas în satul strămoşilor săi.

„Părinţii mei erau oameni inculţi, îmi spuse el, dar mă tratau foarte bine. N-am devenit socialist, nicidecum dintr-o pornire lăuntrică, la 6 ani şi nici la 10 sau la 12 ani, precum se povesteşte. Devenisme abia la seminarul popesc, din spirit de revoltă faţă de acest regim. Acolo nu existau decât spionări şi denunţuri. La ora 9 ne chemau la ceai şi când ne întorceam la 9 jumătate toate pupitrele şi sertarele erau răvăşite. Ca şi hârtiile, erau răvăşite şi pervertite sufletele : era desgustător. Ca să protestez, aş fi fost atunci gata să deviu orice ! Tocmai veniseră în Transcaucazia primele grupuri ilegale de marxişti ruşi. Aceştia avură o mare influenţă asupra mea şi îmi treziră gustul pentru literatura ilegală.”

După ce descoperise aceasta şi, spre spaima mamei sale, el fusese eliminat din seminar, Stalin se înscrisese în mişcare la vârsta de 16 ani ; se numea când Soso, când David, când Koba ; se cultiva prin ziarele pe care Lenin le scria în străinătate şi pe care mateloţii le introduceau prin contrabandă ; aceste publicaţii erau tipărite undeva cu cerneală invizibilă sau cu litere foarte mici. Stalin agita neîncetat printre lucrătorii din fabrici de pielărie, din manufacturi de tutun şi printre mineri ; pentru a-şi câştiga pâinea, el mai era legător de cărţi, scria, zeţuia şi tipărea ziare într-o pivniţă. Ajută la pregătirea unor atentate – şi, pe lângă aceasta, era necurmat sub observaţia poliţiei ţariste, căutat şi găsit totdeauna, cu toate bărbile sale false ; din închisoare, era dus de fiecare dată în surghiun, în Siberia, de unde fugea după câteva săptămâni sau câteva luni. În aceşti 18 ani de viaţă ilegală, necurmat ameninţată şi fără bucurii, el fusese numai de câteva ori în străinătate, cam pe la 30de ani ; trecuse graniţa cu paşapoarte false, pentru câteva luni : odată în Finlanda, ca să-l cunoască pe Lenin ; pe urmă, ca să-l revadă în Germania, pe el şi tovarăşii săi. La Viena jucase şah cu Lenin ; păcat că nu avem o fotografie a acestei scene.

Se părea totuşi, în acel timp, că nu se va ivi vreo speranţă pentru el şi prietenii săi, iar prăbuşirea revoltei din 1905 putea doar să-l descurajeze pe tânărul de 26 ani, cu toată criza războiului ruso-japonez. Nici ambişia şi voinţa de putere, nici dorinţa de a-şi lărgi influenţa şi de recunoaştere a străduinţelor nu-şi găsiră vreo satisfacţie în timpul acestui deceniu ; căci ceea ce făcea el, rămânea mereu anonim – şi nimic nu-l recompensa, decât laudele lui Lenin. Acesta lăuda rareori ; ca un strateg depărtat, el conducea din străinătate pe oamenii săi – dar Stalin îl urma din clipă în clipă când, la 21 de ani, primise printr-un prieten prima lămurire personală despre ideile lui. Când, la Congresul partidului, de la Londra, Lenin renunţă la simpla luptă pentru salarii şi se despărţi de partizanii acestei lupte, pentru a întemeia partidul revoluţionar al bolşevismului, Stalin – care era închis în temniţă la Tiflis – trecu de partea lui şi îi rămase credincios până astăzi, lui şi şcoalei sale. De ce ? În fruntea fiecărui număr al gazetei lui Lenin, „Scânteia”, era tipărit acest motto : „Din scânteie se va înălţa o flacără !”

Prin astfel de încercări, un bărbat cu simţul răspunderii şi al renunţării de sine, devine, poate, un soldat strălucit, dar nicidecum un conducător de la început. Şi astăzi încă, un partid şi o presă cari sunt gata să formeze legende, ştiu cum să laude activitatea lui Stalin din vremea aceea, arătând nu numai îndemânarea lui de a crea organizaţii clandestine, dar şi darul lui de a vorbi muncitorilor în limba lor, simplu şi deadreptul – căci el nu avea nevoie să înveţe mai întâi limba poporului, ca Lenin şi Trotzki, care veneau din lumea culturii.

Dar la ultima arestare, ochii poliţiei erau mai ageri. Căci Stalin, evadat pentru a şasea oară, fu recunoscut pe când şedea într-o adunare din Petesburg ; cu toate că amicii săi îl îmbrăcară în haine femeieşti într-o cameră alăturată, el fu prins şi trimis în 1913 până la cercul polar, într-un sat unde mai locuiau câţiva ţărani, şi i se dădu şi o pază proprie. Acolo, Stalin află despre isbucnirea războilui pe care îl aştepta de 20 de ani şi de la care nădăjduia totul ; a aflat însă mai puţine după aceea, despre desfăşurarea războiului. În timp ce Lenin, în plină activitate peste graniţă, îşi căuta prietenii, el întrebă pe cineva de numele actual al lui Koba al nostru, al acestui georgian minunat. „L-am uitat. Scrie-mi-l. E foarte important.” Dar Stalin nu primi nici o veste. Între speranţa că va veni în curând ziua lui şi disperarea că ar putea fi uitat la cercul polar, acest bărbat născut în sud, pe-atunci în vârstă de 35 de ani,slăbit de atâtea închisori, a trăit 3 ani de război în deplină singurătate. A stat acolo, într-o reginune mlăştinoasă, bântuită de viscole, cu copaci rari şi mărunţi ; iarna, vâna gâşte şi raţe ; vara, îşi exercita răbdarea cu pescuitul, îşi făcea singur uneltele, aduna lemne de foc şi îşi gătea de mâncare. Citea Marx şi pe Darwin, căci toţi deportaţii politici ai ţarului puteau să-şi ia cărţi. Câtva timp, el avuse acolo un prieten, până ce ei începură să se urască ; pe urmă trăi cu totul singuratic, aşteptând mereu, ascultând mereu în depărtare.

În cele din urmă, în Martie 1917, îl eliberă revoluţia lui Kerenski ; fără demonstraţii, aproape neobservat, Stalin se reîntoarse la Petesburg, se instală în redacţia „Pravda”. La început, scria potolit şi conciliant şi, abia cu două luni mai târziu, prin sosirea lui Lenin şi prin apelurile acestuia, care cerea totul, el fu readus la vechiul radicalism. Stalin îl urmă cu pasiune până la moartea lui Lenin ; când l-am întrebat dacă nu se simte urmaşul lui Petru-cel-Mare, el refuză cu bruscheţe această titulatură : „Sunt un elev al lui Lenin şi nu am altă dorinţă decât să fiu un elev vrednic de dânsul. Dacă vrei să faci de pe acum o comparaţie – şi paralelele istorice sunt totdeauna riscate, mai ales aceasta – atunci ai putea compara cel mult pe Lenin cu Petru. Acesta a format însă abia o picătură, faţă de oceanul pe care l-a creat Lenin. Eu sunt numai elevul său.”

III

Se uită deseori că Revoluţia rusă şi războiul de intervenţie au durat cinci ani : o lungă perioadă, bogată în crize, catastrofe şi biruinţi,făcută pentru spirite talentate sau înflăcărate, ca să se afirme, să se înalţe, să se dubleze. Ea creă sau desvoltă o duzină de conducători proeminenţi. Pe cât putem judeca până astăzi, după un material risipit, ales adesea după interesele de partid, cu multe omisiuni – şi limitându-ne la ceea ce s-a tradus – atunci Lenin, Trotzki şi Stalin ni se înfăţişează ca fruntaşii cei mai de seamă. Lenin : – e deajuns să ne uităm numai la capul său, la cărţile şi cuvântările sale – şi, chiar dacă n-am cunoaşte nimic despre el, să ţinem seama de impresia pe care o făcea prietenilor săi care toţi, îi erau totuşi rivali, de acea necondiţionată supunere a tuturor faţă de unul singur, într-o situaţie tranzitorie, fără legi, în acel haotic început de stat : – toate acestea sun de-ajuns ca să punem pe Lenin deasupra celorlalţi. El era în acelaşi timp atât de pasionat şi de raţional, lucrând în acelaşi timp hotărât şi flexibil, cum pot fi numai marile caractere istorice ale Revoluţiei ; cine îl numeşte moderat, mediocru, pentru că a resimţit poate răceala lui, acela dovedeşte numai propria sa mediocritate şi răceală. Eu nu l-am văzut niciodată.

Îi pot însă compara pe Trotzki, pe care l-am văzut în urmă cu câţiva ani pe insula Prinkipo lângă Stambul, şi pe Stalin cu care am vorbit de curând la Kremlin. Ei nu stau nicidecum în acelaşi raport ca Tasso şi Antonio, din care natura ar fi trebuit să formeze un singur bărbat ; din contopirea lor n-ar rezulta un Lenin. Afară de energie, ei nu au nici o trăsătură comună ; în această privinţă, portretele lor sunt mărturii simbolice. Capul lui Trotzki e caracterizat prin frunte şi ochi ; la Stalin, acestea nu sunt deloc în evidenţă. La Stalin nu frapează o trăsătură izolată ; faţa sa are mai degrabă o expresie unitară ; ea alcătuieşte un tot, creat aşa de Dzeu şi nu de evenimente – pe când capul lui Trotzki şi chiar al lui Lenin trădează toate pasiunile care i-au format. Încreţitura adâncă le este însă comună tuturora, căci aceste amprente ale destinului nu se află încă pe fotografiile lor din tinereţe. Trotzki e conceput cu totul dintrodată, plin de contraziceri lăuntrice, de încordări şi controverse ; unele trăsături ale figurii sale, şi deci ale firii sale, au de luptat în mod vădit cu celelalte – şi lupta aceasta nu va înceta până la sfârşitul vieţii sale. Dimpotrivă, capul greoi al lui Stalin înfăţişează un caracter cu totul concis, liniştit în felul său. Un singur lucru le este comun : mâinile frumoase, ceea ce am observat la cei mai mulţi dictatori.

Caracterele lor sunt adeverite de fizionomie. Ca elevii cei mai de frunte ai lui Lenin, ei vădesc prin deosebirile lor multilateralitatea maestrului. Căci, deşi de bunăseamă Trotzki nu a moştenit de la Lenin înflăcărarea şi Stalin temeinicia şi preciziunea lui, ei le posedă în mod atât de hotărât, încât Lenin se poate regăsi în trăsăturile lor. Trotzki are elan, Stalin răbdare. Trotzki influenţează de sus, prin discursuri şi patetism ; Stalin, de jos, prin ridicare fiecărui lucru în parte. Trotzki e mai mult un entuziast, Stalin e mai mult politic. Trotzki înfşăcărează massa, Stalin o organizează. Trotzki e deschism, e un vorbitor ; Stalin e închis : un taciturn. Ironia lui Trotzki e muşcătoare ; umorul lui Stalin e primejdios. Totul la Trotzki e sprinten, strălucitor : cuvântul scris şi vorbit în câteva limbi, e arma cu care îşi străăunge adversarul ; la Stalin, totul e încet şi posomorât : el îşi înăbuşă duşmanul sub greutatea materialului adunat cu grijă. Trotzki e un mesager, Stalin un păzitor. Dacă îl putem compara pe Trotzki cu un automobil rapid, condus cu dibăcie, care se poate strecura oriunde şi întrece pe oricine, – atunci Stalin se aseamănă cu unul din acele tractoare cu şenile pe care le introduce în ţara sa şi cari răstoarnă brazda adâncă, cu încetineală, dar în necurmată înaitare, dând la o parte stratul vechi, dar punând în acelaşi timp sămânţă nouă : – e tăcut, greu, neînduplecat, trecând peste tot ce-i stă în cale.

Chiar şi Lenin putea numai cu multă greutate să ţină laolaltă aceste două naturi. Până la Revoluţie, abia se cunoşteau. Stalin devenise membru al partidului bolşevic chiar de la crearea acestuia ; Trotzki, dimpotrivă, abia cu 12 sau 13 ani mai târziu, în urma războilui şi a prăbuşirii. Numai graţie firii sale geniale, Trotzki – adversar menşevic – a fost luat de Lenin alături de el, deşi era atât de târziu. Însuşi Lenin n-a putut elibera pe tovarăşii săi de neîncrederea lor faţă de Trotzki : bănuiala aceasta se naşte la fiecare într-o asemenea situaţie. Cu toate acestea şi Trotzki fusese deportat, când exista un singur partid socialist în Rusia ; dar cei şase ani pe cari îi petrecuse ca tânăr în Siberia, au fost liniştiţi, consacraţi cu totul studiilor, fără primejdii şi lupte ; şi după ce trăi o jumătate de an acasă, fiind din nou surghiunit din Rusia, el fugi în străinătate, unde stătu zece ani, de la 1907 până la 1917, adică de la sfârşitul celor 20 până la sfârşitul celor 30 de ani ai săi. Era în logica istoriei, ca Lenin şi Trotzki, intelectuali tipici, cultivaţi în Occident, să vină cei dintâi la putere : şi această Revoluţie a lucrătorilor şi ţăranilor a fost condusă de intelectuali ; pe când astăzi, când Statul lor e asigurat, el e condus de un fiu de lucrător. În istorie, urmează totdeauna un Stalin după un Trotzki.

Totdeauna, acei care au pătimit ani îndelungaţi, au luptat şi şi-au sacrificat neîncetat libertatea, sunt plini de pizmă ascunsă împotriva acelora cari, deşi pregăteau între timp lupta pentru cauza lor şi se pregăteau şi pe ei înşişi, se puteau bucura totuşi şi de darurile vieţii. Chiar şi Masaryk nu a scăpat de această pismă. Primii se simt mai strâns legaţi de poporul lor, ceilalţi de ideile lor. Dacă aceştia din urmă trăiseră de bine de rău prin capitalele lumii, mereu în legătură între ei, cu evenimentele şi scrierile lor, – cei dintâi fuseseră mâncaţi, prin aceleaşi temniţe, de păduchi sau îşi pierduseră tinereţea şi vigoarea trupească prin aceleaşi mlaştini sau pustietăţi de zăpadă. Aci, tipurile erau însă atât de contrare, încât trebuia să se ciocnească între ele : Stalin trebuia să citească desconsiderarea faţă de persoana sa, în ochii străfulgeraţi de ochelari ai lui Trotzki – iar acesta trebuia să vadă neîncrederea de neînfrânt a lui Stalin, în ochii lui întunecaţi, cu sprâncene stufoase.

Ei se loviră unul de altul încă din timpul războilui : Trotzki, fiind în ani 1918-20 un fel de generalissim, cuteză să se servească de ofiţeri ţarişti, fiindcă lipseau alţii ; Stalin se sperie şi îl bănui. În ce măsură Trotzki a creat singur armata roşie sau, precum e svonul azi, a contribuit la aceasta şi prietenul mai tânăr al lui Stalin, actualul ministru de război Voroşilov, aceasta nu poate fi stabilit de departe, din străinătate. Sigur e numai faptul că, fără elanul lui Trotzki, armata aceasta n-ar fi ieşit victorioasă din lupte. Stalin, care fusese trimis pe-atunci la Tariţin (astăzi Stalingrad) care susţinea frontul rusesc de sud împotriva unei invazii a lui Denikin, înaintă în acelaşi timp de la gradul unui fel de şef de etapă la acela de apărător războinic al oraşului şi fusese pus de Lenin în fruntea lui, în urma a două convorbiri telegrafice în toiul celei mai mari primejdii. Rapoartele sale către Lenin sunt scrise în tonul mareşalilor lui Napoleon : unul, scris înainte de această numire, sfârşeşte astfel : „Se înţelege că iau întreaga răspundere asupra mea în faţa tuturor instanţelor superioare”. Trotzki care, de departe, judeca într-altfel situaţia oraşului Tariţin, trimise anumite ordine ; Stalin le puse însă la o parte şi chiar scrise pe unul din ele : „A nu se lua în seamă !” Deşi Trotzki n-a aflat pe-atunci de această însemnare, el vedea totuşi că Stalin nu-l ascultă.

Deoarece, în aceste vremuri furtunoase, raporturile dintre comandanţi şi drepturile lor de a da ordine nu erau clarificate încă într-o armată nouă în plină formare, ca într-un stat şi într-o armată veche, Lenin putea numai cu tact extrem să atenueze de la Moscova diferendele ivite în domenii de specialitate şi cari se transformau în conflicte personale. Odată, el trimise la sud chiar pe preşedintele republicii, spre a-l îndupleca pe Stalin cu vorbe bune să accepte mutarea sa în alt loc – şi, mai târziu, acordă în acelaşi timp lui Trotzki şi lui Stalin ordinul „Steagul Roşu”. De fapt, autoritatea lui Trotzki învinse în două chestiuni de specialitate militară – iar Stalin, care fu nevoit să cedeze, începu să-şi pregătească de pe-atunci răzbunarea, potrivit naturii sale lente şi necruţătoare.

Pe-atunci, Lenin primea neîntrerupt rapoartele lui Trotzki şi ale lui Stalin de pe front ; acestea sunt cunoscute din propriile sale memorii ; dintre ale lui Stalin, nu s-au tipărit ori, cel puţin, nu s-au tradus multe. Un raport al său din toamna anului 1919, de abia de 70 de rânduri de tipar, răsturna planul oficial de război, recomanda unul nou – şi fu acceptat imediat de guvernul de la Moscova. Rezultatul acestor 70 de rânduri pare să fi fost o bruscă schimbare în favoarea Rusiei ; Denikin a fost respins spre Marea Neagră şi Ucraina eliberată. Ceea ce rezultă din nou aci, e că nu-i necesar să se înveţe strategia la şcoala de război, – că că omul într-adevăr activ ştie să procedeze exact în momentul hotărâtor.

IV

Moartea lui Lenin adânci până la o criză de Stat vrajba dintre cei doi conducători rămaşi în viaţă. Stalin, care fusese sub Lenin timp de şase ani, de la 1917 până la 1923, comisar al poporului la departamentul naţionalităţilor, stând în acelaşi timp trei ani în consiliul revoluţionar de război – trebuia să se lovească neîncetat de Trotzki, care ajunse pe rând la conducerea armatei, a concesiunilor şi a consiliului economic. Lenin, care după primul său atac îşi prevăzuse moartea înainte cu 20 de luni, se gândea ca şi Caesar la un urmaş deoarece ştia că, continuarea nemaipomenitei sale experienţe de stat, se bazează pe geniul şi puterea unei singure personalităţi, cu toate teoriile istorice materialiste. Că experienţa reuşise în Rusia, unde capitalismul nu ajunsese nici pe departe la faza decisivă a declinului său, aceasta fusese posibil – contrar legilor marxiste – numai printr-o serie de împrejurări neaşteptate ; printre acestea se numără şi seria conducătorilor capabili. Desigur că orânduirea partidului comunist oferea un control mare ; ce s-ar întâmpla însă dacă, după moartea lui Lenin, cei mai buni conducători se vor certa între ei ?

Testamentul pe care Lenin l-a conceput cu doi ani înainte de moarte, în forma unei scrisori către Comitetul Central, indică drept succesori posibili numai pe Stalin şi Trotzki – şi aceasta, într-o vreme când Zinoviev, Kamenev şi alţii erau mult mai renumiţi în toată lumea decât Stalin. Dar Lenin scria : „Relaţiunile dintre aceşti doi cuprind, după părerea mea, mai bine de jumătate din primejdia unei desbinări a partidului. Această primejdie ar putea fi înlăturată prin sporirea numărului membrilor din Comitetul Central. Stalin are, ca secretar-general, o putere imensă şi nu sunt sigur dacă o va întrebuinţa totdeauna cu prudenţă. Trotzki posedă nu numai însuşiri neobişnuite ca persoană, el e bărbatul cel mai capabil din actualul Comitet Central,însă are şi o foarte mare încredere în sine şi înclinarea de a exagera părţile pur oficiale. Aceste deosebiri dintre cei doi conducători atât de bine înzestraţi ar putea duce la o sciziune, chiar împotriva voinţei lor.” La aceste rânduri, există şi un adaos al lui Lenin : „Stalin e prea grosolan, şi dacă acest defect poate fi tolerat între noi, comuniştii, el devine însă insuportabil în cabinetul de afaceri al secretarului general. De aceea, propun să se găsească o cale pentru a îndepărta pe Stalin din această situţie. Aceste nimicuri aparente pot căpăta odată o însemnătate covârşitoare.”

La această critică îndreptată în două direcţii, se adaugă însă o frază importantă, pentru care aduc mărturia lui Radek, care mi-a spus în această privinţă : „După moartea lui Lenin, şedeam noi, cei 19 bărbaţi din Comitetul Executiv, într-o stare de spirit încordată, lipsiţi de conducător şi întrebându-ne ce sfaturi ne va da din sicriul său. Văduva lui Lenin ne-a predat scrisoarea sa. Stalin o citi. Niciunul nu se mişcă în timpul lecturii. Când veni vorba de Trotzki, fură citite aceste cuvinte : „Trecutul său nebolşevic nu-i o întâmplare”. În acel moment, Trotzki întrerupse lectura şi întrebă : „Cum spune acolo ?” Fraza fu repetată. Erau singurele cuvinte rostite de altcineva în ora aceasta solemnă.”

Clipă îngrozitoare, când inima lui Trotzki trebuie să se fi oprit : această propoziţie de şase cuvinte hotărî de fapt viaţa sa ! Lenin nu-şi ascunse îndoiala faţă de cei doi bărbaţi pe cari îi scoase totuşi în evidenţă, omiţând pe toţi ceilalşi. Amândoi au contat în tăcere pe succesiunea lor personală : Trotzki, ca şef al statului, vroia să determine calea de urmat ; Stalin, ca secretar general al partidului, vroia să păstreze în mâinile sale mijlocul cel mai puternic de a influenţa asupra Statului. Pe temeiul testamentului lui Lenin, el îşi dădu demisia, însă fu ales din nou în fruntea partidului. Şi acum, amândoi stăteau faţă în faţă : Stalin şi Trotzki aveau să guverneze împreună.

Această greşeală a lui Lenin, care crezuse că cei doi ar putea sta împreună în fruntea conducerii, mi-a fost explicată astfel de unul dintre cei mai inteligenţi membri ai partidului : „Lenin nu ştia deloc că este dictator. Dictatura îi fusese încredinţată de istorie. Nu pricepuse că marile hotărâri nu pot fi luate decât de unul singur, deoarece el însuşi se simţea neîncetat sub sfatul celorlalţi. El nu vedea că ceilalţi formau laolaltă doar laboratorul său.”

Astfel, lupta dintre cei doi rivali era inevitabilă, după moartea lui Lenin. Deoarece amândoi vroiau în fond acelaşi lucru şi anume : ridicarea unui stat industrial şi exproprierea ţăranilor, lupta lor se dădea pe faţă numai pe chestia timpului şi măsurii acestor reforme. Duhurile rele cari se treziseră nu mai puteau fi izgonite atât de uşor. Ţăranii, 85% din populaţia rusească, au căpătat pământul : acesta era rezultatul cel mai mare al revoluţei. Prin creşterea populaţiei şi prin alte împrejurări, numărul gospodăriilor ţărăneşti crescuse în zece ani de la 10 la 25 milioane ; exportul cerealelor, înainte de război în avantajul Rusiei, scăzuse pentru că ţăranul vroia să se hrănească numai pe sine şi ai săi – şi pentru că vroia să se hrănească mai bine decât înainte, când exportul se făcea în dauna stomacului său. În anul 1927, trebuia deja să se importe grâne în Rusia.

După ce, în timpul lui Lenin, pe temeiul lucrării sale „Noua politică economică”, se strigase ţăranilor : îmbogăţiţi-vă ! – după ce kulacul a urmat cu prisosinţă acest îndemn, însă pe socoteala ţăranului sărac, iar agricultorii căpătară chiar dreptul să mai arendeze pământ, Trotzki, sprijinit de lucrători, înaintă atunci cu parola îndreptată direct contra lui Stalin : „N-am făcut revoluţia la oraşe, pentru a se întemeia la ţară un nou capitalism ! Revoluţia e permanentă. Cine şovăieşte acum, e Thermidorian !” Omul care aştepta şi de astădată, Stalin, dădu răspunsul : „Toate acestea erau şi sunt necesare ca soluţie intermediară, ca şi întoarcerea provizorie a lui Lenin la comerţul liber, pe care el însuşi a numit-o „serioasă şi de lungă durată”. Trotzki, în graba sa necurmată, seamănă cu un grădinar prost, care vrea să smulgă tulpina din pământ, apucând-o de sus, de muguri !”

Aşadar, amândoi vroiau în realitate acelaşi lucru, dar elanul şi răbdarea, focul şi prudenţa nu pot merge în acelaşi tempo. Stalin, cap al partidului, ştiuse în anii critici să pună pe partizanii săi în toate posturile importante, aşa că era sigur că, sprijinit de o presă condusă cu mână de fier, va putea face să cadă propunerile lui Trotzki, la votarea decisivă ce va avea loc la Congresul partidului în anul 1928. Data fusese fixată prin alegeri de jos în sus.

Trotzki, care încă de la moartea lui Lenin avuse, precum se spune, numai 4 prieteni printre cei 18 camarazi, ar fi putut să-şi asume puterea printr-o lovitură de stat, el fiind pe-atunci bărbatul cel mai puternic din ţară. Dar, prin caracterul său, era străin de o asemenea aventură napoleoniană, iar acei dintre duşmanii săi, care încearcă să-i atribuie ulterior asemenea intenţii primejdioase, nu cunosc trăsăturile fundamentale ale firii sale : cu toată încrederea în sine, el nu e brutal ; cu toată energia sa, el a rămas un mare şi pasionat scriitor, care – chiar în acele momente critice – nu se folosi de forţă, ci de condei. Prin scrierea sa incisivă : „Învăţămintele din Octombrie”, a indispus şi a pierdut pe mulţi dintre tovarăşii săi. Mai avea ceva din nonşalanţa marilor seniori ; în timp ce Stalin pregătea cu îngrijire lupta cu Trotzki, acesta gândea ca şi Danton : Nu vor îndrăzni ! Astfel, în lupta finală, el fu răsturnat de la putere prin vot. Revoluţia – aceasta îmi pare cauza mai profundă a logicii istorice – se terminase în anii aceia. Statul avea prin urmare nevoie de un conducător care să înainteze cu paşi lenţi, liniştiţi. Îl preferase pe Stalin. Însă Trotzki fusese întruparea spiritului revoluţionar şi, de aceea, dintr-un fel de instinct de conservare, declarase că revoluţia este şi trebuie să fie permanentă.

De-abia fusese izgonit ca „vătămător” împreună cu amicii săi, în Siberia, că duşmanul şi învingătorul său recunoscu totuşi forţa propulsivă a lucrătorilor (muncitorilor) care, închegaţi şi ei într-un tot, cereau cu nerăbdare acelaşi lucru şi pentru ţărani. În clipa când îl doborâse pe Trotzki, Stalin începu să accepte acel tempo al lui Trotzki. Ceea ce Lenin ceruse, ca premiză a statului socialist : electrificarea Rusiei ; ceea ce fusese studiat şi pregătit pe-atunci de cei mai mari experţi – tocmai aceasta aruncă Stalin pe masa guvernului : „Planul cincinal”. Această transformare radicală a ţărilor Uniunii sovietice este posibilă numai dacă se contopesc, în acelaşi timp, miile de moşii mari şi mici ale ţăranilor – ceea ce înseamnă lupta contra kulacilor, pe care îi îmbogăţise acelaşi Stat.

O asmenea întreprindere, care cerea totodată fermitate, energie şi răbdare, corespundea caracterului lui Stalin. Dintre toţi miniştri care întemeiară şi preluară guvernul în Octonbrie 1917, Stalin a stat pe ultimul loc. Astăzi, toţi sunt morţi sau deposedaţi de putere. Stalin a rămas singur şi puterea sa e mai mare decât fusese aceea a lui Trotzki în anii săi cei mai tari.

Dacă expresia de care se abuzează atât : „tragica viaţă a unui conducător” mai are azi vreo importanţă, atunci o are în cazul lui Trotzki. „Am activat 26 de ani în mişcarea muncitorească, îmi spuse Radek, care fusese destituit şi condamnat împreună cu Trotzki. Am ajuns să fiu surghiunit de un guvern proletar. În avântul nostru revoluţionar, ne spuneam : mergem în surghiun, pentru că partidul nostru alunecă spre dreapta. Dar am luat cu mine 50 de puzi de cărţi, toate operele noastre, începând cu Marx. Trebuie să chibzuiesc din nou în toată liniştea, pe calea aceasta lungă, îmi spusei. Cine are dreptate în chestia de căpetenie : noi sau ceilalţi ? Astfel mi-am petrecut trei luni, recitind scrierile lui Marx, Lenin, Stalin. Pe urmă am recunoscut că planul şi lupta ce începuseră atunci reprezintau cea mai mare concepţie a noului nostru stat : ceva ca sfârşitul părţii a doua din „Faust”. De-aceea, am revenit din convingere asupra atitudinii precedente, m-am alăturat liniei noi şi l-am sfătuit pe Trotzki să facă la fel.”

Dar Trotzki nu putea să procedeze ca şi Radek, care nu fusese niciodată un conducător în sensul celorlalţi doi. Oare s-ar putea dori pentru Trotzki numai atât : să se întoarcă sub stăpânirea rivalului său şi să redacteze, poate, cărţi şcolare, ca Zinoviev ? Nu e lăsat nici să moară, nici să trăiască, e silit să stea pe o insulă străină – şi astfel nu-i mai rămase decât să se reîntoarcă la început : să scrie cărţi, care cuceresc acum lumea. Numele lui Trotzki va dura probabil mai multă vreme în istorie decât cel al lui Stalin.

Anunțuri

29 răspunsuri to “Interviu cu Mosh Stalin (I)”

  1. skorpion Says:

    LA MULTI ANI, AVP !!

    tuturor le doresc un an nou cit mai bun, plin de sanatate, cu multumiri

  2. skorpion Says:

    .

  3. skorpion Says:

    salve, stely,
    te-am citit adineauri dar vad ca nu la aceasta postare, dar iti raspund aici.

    iti doresc tot binele de pe lume tie si celor dragi tie
    si
    sa te vad in continuare scriind aici, explicind si „rastalmacind”
    🙂

    ideile lui AVP.

    taote cele bune, stely

  4. Stely Says:

    Salve ,Sorpion,
    Am postat acolo ,intrucit habar nu am ce s-a intimplat cu „postarea noua ” 🙄 O citisem cu destula atentie ,desi eram putin obosita ,si la un moment dat am avut impresia ca a disparut . Am tot cautat-o si gindindu-ma ca asta nu era postarea noua, ci cea veche , urmind ca aceasta ( noua) sa apara ,dar mai tirziu ,m-am dus acolo sa-mi fac simtita prezenta ,dar si cu scopul de a lamuri o mica problema.
    Mersi pentru urari ,dar si pentru linkuletul cu extraterestrii . Eheei, linkuletul asta l-am pus si eu pe blogul acesta cindva 😉 Mi-a placut f.mult atunci si bineinteles si acum cind l-am revazut cu aceeasi bucurie..
    La Multi Ani !Numai bine iti doresc si eu,tie si intregii tale familii ! In ceea ce priveste „scrisul ,explicitarea si rastalmacirea” ,abia astept sa trecem cu bine peste evenimentul ce-l asteptam saptamina viitoare (pe 7 ianuarie ) si dupa un timp de acomodare ,al tuturor cu noul membru al familiei (puiutul Dragos), voi reveni aici cu aceeasi placere si disponibilitate la comenterii „on topic „..
    P.S. Dar la topicul de acum mare lucru nu pot sa spun , intrucit nu prea sunt in forma .. Aici ar trebui sa-si demonstreze competenta in materie @Loda , @Hantzy si @AgaX ,care sunt buni cunoscatorii ai dictatorilor 😉
    Poate cu ceva argumente pertinente ne vor putea lamuri (acum) la un an de mandat al presedintelui T.Basescu ca sunt ceva similitudini 👿 intre el si Stalin . Parca asa incercau sa ne induca ideea , Crin &Ponta ,cei doi „corifei” ai opozitiei ..

  5. Stely Says:

    uf ! a se citi „Skorpion „.. scuze .. dar sunt cam adormita .. 😳

  6. AVP Says:

    Sunt sigur ca veti avea un nepotel minunat, draga Stely, dupa chipul si asemanarea voastra… Sa-i uram o copilarie fericita, in primul rand, caci aceasta e cea mai gustoasa felie din viata oricarei fiinte.

    Cat despre noi, astia mai batarnii, sanatosi sa fim, caci prilej de vorbe si de incantare p-acilea vom mai avea, pai cum drea… 🙂

    Ii salutam si pe Skorpi si all friends, cu toate urarile de bine pt noul an.

  7. dora Says:

    Buna seara!

    AVP,

    vii cu asemenea postare kilometrica cand stii bine ca suntem supraaglomerati?

    Pe mine nu ma lasa nici sa respir, prichindelele mele dragi, venite de sarbatori la buni.

    Nu pot decat sa-ti urez „Un AN Nou Fericit”,sanatate si bucurie alaturi de doamna ta si de cei dragi! 🙂

  8. dora Says:

    Stely,

    sa inteleg ca ai devenit bunica?

    LA MULTI ANI si implinirea tuturor viselor tale indraznete! 🙂

  9. dora Says:

    LA MULTI ANI,

    monica si scorpion!.

    Sa ne intalnim sanatosi la anul. 😆

  10. skorpion Says:

    dora,
    a spus stely: pe sapte ianuarie 2011

    🙂

  11. AVP Says:

    Dora, o citesti cand vrei, nu e obligatoriu acum 🙂

    Partea a II-a, maine la ora 11,oo.

    Multa sanatate si tot ce-ti doresti pt 2011, alaturi de dragii tai, iti doresc la randu-mi

  12. Stely Says:

    AVP,
    Da, si eu sper ,dar am mari emotii ..Doamne ajuta!
    I-am pregatit si niste daruri deosebite 😉 pentru camaruta sa de …basm .Inca nu am intrat in posesia lor ,dar vor fi luate exact cind trebuie ..

    In alta ordine de idei as vrea sa fac o mica remarca privitor la ceea ce scrii aici:
    …”am vrut să copiez şi apoi să postez pe forum o carte pe care o găsisem în biblioteca socrilor mei, “Conducătorii Europei”, apărută în româneşte în anii 30 şi cuprinzând celebrele interviuri realizate de Emil Ludwig cu liderii europeni ai vremii..”

    Este o remarca laudativa pentru biblioteca socrilor tai . Dupa cartea acelui „subtilissim ginditor „, care a fost deosebit de interesanta ,iata inca una la fel .Mai sunt multe asemenea carti din acea biblioteca ?
    Banuiesc ca o asemenea carte cu interviurile respective , care iata au fost traduse si in romana ,nu au fost la indemina oricui.
    Referindu-ma la fragmentele redate de tine din biografia lui Stalin ,e adevarat ca ma surprinde si pe mine tonul cald si degajat al autorului . Nici nu s-ar putea spune ca este scrisa de un neamt si mai mult despre unul dintre cei mai odiosi dictatori . Pare f.detasat de latura politica si framintarile istorice de atunci . Cred ca asa a facut si cu celelalte biografii .Se pare ca si-a facut un fix pentru biografiile dictatorilor .Este posibil sa nu fi stiut pe ce crime si doctrina criminala isi exercitau acestia puterea ?
    Astept cu nerabdare interviul . Poate intrebarile vor fi mai directe si vom putea citi printre rinduri o parte din ceea ce a fost adevaratul Stalin.

    Dora ,
    Multumesc frumos pentru urari ! Iti doresc si eu sa fie si mai bine ,chiar mult mai bine pentru tine in anul viitor si inca „La Multi Ani „! Si ,da ,evenimentul este „programat” pe 7 ianuarie ,asta pentru ca este un puturos si nu s-a miscat inca in pozitia confortabila ,pentru a-si face aparitia prin forte proprii si naturale ..

  13. AVP Says:

    Hai ca va fi bine, draga bunicutzo… 🙂 Si nu uita, aloo… :

    În primul rând, noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cozmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nemica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hyperlină, de fapt, a big-bangului d’anta’, fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală...

    Sunt convins ca darurile pt noul nascut sunt deosebite.

  14. Stely Says:

    Fiindca vad ca v-ati grabit cu urarile ,mai aduc si eu una care este .. speciala. Soprana aceeea tinerica ,frumusica si imbracata in negru ,este vecinica mea de la parter . O cheama Mirela Bunoaica .Este in Germania cu o bursa de studii ..Din cite stiu a cistigat deja citeva premii importante .

  15. Stely Says:

    AVP,
    Multumesc pentru incurajari ,dar si pentru dedicatia ta pe care as fi vrut sa o am acolo printre darurile speciale .
    Dar este de ajuns ca acesta va fi aici si peste ani , cind va fi citit si sigur apreciat la justa lui valoare .. Exact la asta ma gindeam cind spuneam despre biblioteca stimabililor tai socri.Uite ,cred ca asa se va intimpla si cu copii sau nepotii nostri cind vor fi de virsta noastra. Vor cauta in ..”bibliosfera” si se vor bucura cind vor da de postarile noastre .. 🙂
    P.S. Voi spune la momentul potrivit ,ce reprezinta acele minunate daruri pregatite de bunici ..

  16. Dl.Goe Says:

    La multi ani blogului AVP (adica bloggerului, cititorilor, comentatorilor, vizitatorilor, banatilor si celorlalte ingrediente invizibile la inventar (materia obscura) care compun impreuna locul. Inspiratie si succese in anul care vine. Cu drag al dv. dl. Goe.

  17. AVP Says:

    Stely, participarea ta pe acest blog va fi un dar mumos pt nepotu Dragos si samantza-i ce va urma, fiindca blogul nostrum va insemna candva o stea fixa in Blogosfera Ro si-n orice caz un moment de referintza, aloo…

    Iar asta se va intampla cu sau fara urarile ipocritului @dl Goe, care desi a inrolat acest blog ca „epava de la…” si gazduieste muntii de abjectii pe care trolii le-au lansat contra noastra, ne doreste cica tot binele din lume.

  18. Dl.Goe Says:

    Se vede treba ca inca n-ati deprins traiul (pe vatrai) in prezenta adevarurilor contradictorii. Da, va doresc sincer tot binele din lume dupa cum am zis mai sus. Sper sa am la anul toate motivele sa va mut inrolarea la alta categorie. Depinde si de d-voatra. Cat ii priveste pe troli… sunt sigur ca vom mai avea ocazia sa discutam mai in detaliu si perspectiva. Si despre cei rai si despre cei buni. La anul si la multi ani. Acelasi dl. Goe.

  19. AVP Says:

    Skorpi,
    Am cunoscut-o pe GM pe cand umblam cu caciula-n mana prin birourile redactiilor de la „Casa Scanteii” ca sa-mi publice „Despre hipnotizori” si alte piese din „Poemul de otel” (pe care bineinteles nu le-a publicat nimeni, pe vremea aia…). Gabriela era o bruneta suptire si mumoasa, plus ca fosta amanta a lui my friend Nichita. O fata foarte eleganta si cu o scriitura placuta, de „real lucios de sambata spre duminica”, vba poetului… Si cam atat.

    GM e inca unul dintre scriitorii care subzista atata timp cat exista PCR (pile, cunostinte, relatii) si cat ii ajuta prestigiul fizic sa reziste. Iar cand aceste ingredinte se termina, se termina si cu scriitoru nost’… oops

    Pe maine.

    ps. Sedusa de cantecu de sirena al vicleanului trolicel de casa, vad ca Stely a noastra n-a ratat ocazia de a se poopa piata endependenti (pt a cata oara ? :roll:) cu nea @Goe, chiar pe troaca trolilor… oops. Ok, in abureala mai mult or mai putin bachica a revelionului ce vine-vine calcand totu in picioare, poate ca liricu amanunt va trece neobservat, dar nu pariez ca preste mode si timp ochiu patrunzator al nepotilor nu-l va baga, retroactiv, de seama, aloo… 🙂

  20. Stely Says:

    AVP,
    Eu cred ca nepotii nostri ne vor iubi asa cum suntem acum . 🙂 Dar ,daca va fi sa fie , nu ma voi sustrage de la „judecata de apoi „a „nexts generations”.
    Am totusi o teama.. 😦 Pina atunci o sa am grija sa nu ajung o „mam’mare” cu un nepotel ca d-l Goe .. 🙄 Crezi ca vor fi premize sa se intimple asa ?
    S-ar parea ,avind in vedere ca uit cam repede. Dar ,sa vedem la anul care vine .. Daca va fi tot „plecat cu sorcova ” ,s-a zis cu el . :evill:

  21. skorpion Says:

    avp,
    vorba lui stely: s-o iubim asa cum este…
    🙂

    avp,
    ai citit si comentariile de sub articolul legat de g.melinescu?
    unele chestii scrise de comentatori sint chiar interesante…

  22. Curios Says:

    Intai de toate La Multi Ani! pentru toti cei prezenti aici.
    Acesta biografie imi aminteste de contrastul dintre continutul cartii continand dialogul cu Ion Iliescu si opinia exprimata de autorul acestei carti despre acelasi I.I acum, la 6 ani de la publicarea cartii.
    La acest nivel intelectual inalt nu ar fi de asteptat o viziune mai ampla asupra evenimentelor si personalitatilor?
    Cum poate fi explicata rezonabil o asemenea alunecare convenabila intre intrebarile „politicoase” din carte si opiniile vitriolante exprimate acum?

  23. Loda Says:

    Va doresc tuturor un AN NOU cu sanatate si mult mai bun decat cel care a trecut !
    LA MULTI ANI,tuturor !

  24. Loda Says:

    Special pentru Stely :
    iti doresc mult noroc si sanatate ca bunica, iar pentru micutzul care se pregateste sa vina si parintii lui, tot binele din lume.Doamne ajuta !!!
    P.S. vezi ca vin tare din urma, in martie ma voi inscrie si eu in categoruia bunicelor, asa ca nu vei fi fara colega 😉

  25. sorin cucerai Says:

    La multi ani tuturor!

  26. sorin cucerai Says:

    @ Stely

    Sunt convins ca veti fi o bunica minunata – cu serbeturi si rasfaturi, asa cum viseaza orice nepotel:).

  27. Stely Says:

    Loda ,
    Mulţumesc din tot din sufletul pentru urările tale !
    Dumnezeu să ne ajute sa fie totul bine şi să ne bucurăm împreuna de împlinirea acelor dorinţe pe care ni le-am împartaşit ( una -alteia ) exact acum un an pe vremea asta.
    Sorin Cucerai ,
    Mulţumesc pentru previziune !Promit că voi fi o bunică desăvirşită si că imi voi rasfaţa nepoţelul cu tot ceea ce -i pofteşte sufleţelul . 🙂
    Văurez şi eu – un An Nou -cu multe bucurii si împliniri !Sunt convinsă că ,nimic din ceea ce a fost neplăcut în anul ce se apropie cu paşi repezi de sfirşit ,nu va mai fi in viitorul an -atît în viaţa reala cît şi în cea virtuală .
    La Multi Ani !

  28. Radu Humor Says:

    Toata lumea ii vrea binele viitorului nepot al @Stelei (ma alatur si eu cu toata sinceritatea in a ura „Nastere usoara !), in afara de guvernul portocaliu 🙄
    Ce-i vinovat bietul copil si mai ales biata mama ca micutul ( nu, de data asta nu-i vorba de Boc 😆 ) se naste cand vrea Dumnezeu , adica oricum dupa Anul Nou cand intra in vigoare
    tampenia discriminatorie !
    Este tot ce-i doresc mai putin bun infocatei sustinatoare portocalii : sa aiba grija in plus un an de zile de nepotel suplinind-o pe mamica ocupata cu serviciul !
    In rest , tot binele din lume ei si mai ales doamnei Monica Fesci, care a riscat mult aducand prin urarile dumneaei, la masa sarbatoritilor si umila mea persoana 😉
    Cum insa Dumnezeu le vede pe toate, de-acolo de sus din Imparatia Lui , cu-atat mai mult sunt obligat sa le vad eu si sa-mi cer cuvenitele scuze, macar acum la sfarsit de an, convins ca niciodata nu-i prea tarziu !
    Nici pentru a te indrepta, nici pentru a te „stramba” la altii facandu-te singur de rasul lumii !
    Multumesc pentru lectie, Doamna !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s