Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare

Un articol pe care Titu Maiorescu, patriarhul culturii române moderne, l-a publicat în Almanahul Societăţii Academice „România Jună” din Viena – 1883.

Mulţi scriu şi multe se scriu în literatura lumii ; multe idei trecătoare, foarte multe păreri greşite, unele adevăruri şi din când în când o creaţiune frumoasă.

Regele egiptean Thamus, după spusa lui Plato (Phaedrus, LIX), din adânca vechime îşi arătase temerea că mare stricăciune va aduce scrierea între oameni, slăbindu-le memoria, dezvăţându-i de la propria gândire şi deprinzându-i mai mult cu părerile altora despre înţelepciune, decât cu însăşi înţelepciunea.

La noi, ce e drept, se scrie mai puţin, dar tot se scrie câte ceva ; şi poate nu se va găsi de prisos ca să ne întrebăm odată într-un mod mai general : pentru ce scriem ?

Scriem pentru a ne răspândi gândirea mai departe decât o duce vorba. Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spaţiu. Rostită acum, ea amuţeşte apoi ; auzită aici, ea se pierde dincolo. Uneori o prinde cel ce o aude şi îşi aduce aminte de ea, o poartă chiar din loc în loc. Dar tot nu mai este vorba dintâi : aducerea aminte e necredincioasă ; vorba purtată de altul nu e gândul vorbitorului, ci graiul purtătorului.

De aceea sunetul trecător caută a se transforma în literă statornică, şi ideea astfel întrupată, spărgând marginile spaţiului şi momentului, tinde a străbate în depărtarea locurilor şi în viitorul timpurilor.

Dar ce idee merită această transformare ? Ce simţire poate fi menită a ieşi din marginea mai firească a simplului grai şi a se răspândi într-un popor întreg, poate în lumea întreagă, din generaţie în generaţie ?

Numai acea idee şi acea simţire care prin cuprinsul ei şi din chiar izvorul ei s-a înălţat peste interesul strâmt al individului şi a găsit în capul celui ce o produce acel prisos al concepţiunii care îi dă valoarea universală.

Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere ; nu deşertăciunea de a te vedea trecut printre autori ; nu ambiţiunea de a întrece pe alţii – nu aceste interese personale îţi dau dreptul de intrare în literatură. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce ştii că este adevărat în gândirea ta şi pentru ceea ce simţi că este frumos în închipuirea ta, numai aceasta îţi pune pe frunte semnul celor chemaţi. Şi dacă un tânăr cu minte şi cu inimă, dar care se îndoieşte încă de sine, ne-ar întreba : „prin ce să cunosc dacă sunt dintre cei aleşi?”, i-am răspunde, repetând un aforism zis odinioară : Acela are vocaţie, care în momentul lucrării se uită pe sine.

Căci ceea ce împiedică atâţia oameni, de altminteri inteligenţi, de a vedea bine, de a gândi adevărat şi de a scrie frumos, şi ceea ce îi condamnă să rămână totdeauna mediocri, este tocmai mărginirea personalităţii lor la interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului.

Aşadar : entuziasmul impersonal – iată semnul hotărâtor al celor chemaţi !

Măsurată la această scară, cea mai mare parte a literaturii zilnice nici nu merită să existe, nici nu poate exista ; şi dacă se pare astăzi a fi, se vede mâine că nu este şi rămâne ca cum n-ar fi fost.

Să restrângem prin urmare cercul cercetării noastre la literatura în propriul înţeles al cuvântului şi, după ce am văzut că cei ce scriu din chiar vocaţiune internă, o fac pentru a răspândi o idee sau o simţire de valoare universală, să ne punem a doua întrebare : Cum lucrează o asemenea scriere asupra celorlalţi ? Cum străbate ea în mulţime ? Cum ajunge a fi din gândul şi din simţirea unui om, gândul şi simţirea tuturor oamenilor de cultură ? Cu alte cuvinte : cum se face progresul în recunoaşterea şi primirea adevărului ?

Când vorbim dar aici de progresul adevărului, nu ne gândim la vreo abstracţiune metafizică ; nu ne oprim la celebra îndoială a scepticului Pilat : ce este adevărul ? nici la cercetarea teoretică, dacă există sau nu frumosul absolut. Tot aşa de puţin ne ocupăm de analizarea cauzelor şi efectelor progresului general al spiritului european, aşa cum au încercat-o Buckle şi Lecky.

Ci dintr-un punct de vedere mai precis pentru noi românii, dar şi mult mai modest, luăm în privire acele întâmplări ale vieţii intelectuale, în care mişcarea de la o stare a opiniei publice mai înapoiată spre o stare mai perfectă, s-a putut constata într-un mod netăgăduit în privinţa unor lucrări izolate din ştiinţă, artă şi îndeosebi din literatură.

În această mişcare a părerilor de la o generaţie la alta şi adeseori înlăuntrul aceleiaşi generaţii aflăm o nouă specie de evoluţiune, chiar în cercul mărginit al cercetării noastre : evoluţiunea psihologică în judecăţile literare. Încercându-ne să analizăm, deşi numai înt-o repede schiţare, această evoluţie în fazele ei fireşti, vom putea întrevedea totdeodată însăşi formula progresului în recunoaşterea unui adevăr, fie şi relativ.

Pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba, vom cita mai întâi din viaţa intelectuală a altor popoare câteva exemple relative la cercetarea de faţă.

Teoria gravitaţiunii lui Newton, concepută de el încă spre sfârşitul anului 1665, apare în 1687 sistematic dovedită în Philosophie naturalis principia matematica. Deşi această teorie fundamentală este un adevăr evident şi a fost de natură a introduce o întreagă reformă a astronomiei, totuşi lumea ştiinţifică în Franţa i s-a împotrivit la început cu desăvârşire. Deabia după 45 de ani, în 1732, încearcă Maupertius a o susţinea şi a o apăra în contra celor ce o combat, şi încă la 1738 scrie Voltaire : „La France est jusqu’a present le seul pays ou les theories de Newton en physique et de Boerhave en medecine soient combattues. Nous n’avons pas encore de bons elements de physique ; nous avons pour toute astronomie le livre de Bion, qui n’est qu’an ramas informe de quelques memoires de l’academie” (Voltaire, Edit. Beuchot, vol 57, coresp. 340).

Astăzi însă, şi de mai bine de un secol, nici un om de ştiinţă, nici în Franţa, nici aiurea, nu mai pune la îndoială legea gravitaţiunii lui Newton, – şi progresul adevărului în această privinţă este făcut.

La 1677 se reprezenta pentru întâia dată Phedra lui Racine în Hotel de Bourgogne la Paris. În aceeaşi seară şi în acelaşi oraş se reprezenta Phaedra lui Pradon. În primul moment Pradon fu înălţat la cer prin laudele entuziaste ce i se dau, iar Racine se văzu părăsit şi aproape insultat de critica contimporană. Dar astăzi cine mai citeşte pe Pradon ? Şi cine nu a citit Phaedra lu Racine ? Întregul nume al lu Pradon s-ar fi pierdut de mult în întunericul uitării, dacă nu l-ar fi atins din când în când o rază nemilostivă din gloria lui Racine.

Opera lui Mozart „Don Juan” începe a se juca la Berlin în 1790, peste trei ani cea dintâi reprezentare a ei în Praga. Succesul este mediocru, critica muzicală îi este nefavorabilă. Părerile momentului se rezumă în următoarele rânduri din „Musik-Zeitung” de atunci : „Nu am auzit încă pe nici un cunoscător al artei muzicale zicând că Mozart este un artist corect, cu atât mai puţin îl va declara o critică dreaptă de un componist adevărat şi cu inspiraţiuni frumoase”. – Astăzi însă nu se va găsi în Europa un cunoscător sau iubitor al muzicei care să nu se mire sau să nu râdă de o asemenea judecată.

În 15 Aprilie 1784 se dă întâia reprezentare a tragediei „burgheze” a lui Shiller „Kabale und Liebe” şi în aceeaşi primăvară se publică tragedia şi prin tipar. Un arheolog şi gramatic foarte cunoscut atunci, Karl Philipp Moritz, rector la gimnaziul „Graues Kloster” şi mai pe urmă profesor al artelor frumoase la Academia din Berlin, face în „Vosssische Zeitung” de la 21 Iulie 1784 o recensiune asupra ei, în care zice între altele : „Iacă un nou product care este o ruşine pentru timpurile noastre ! Ce frunte trebuie să aibă un autor, când scrie şi tipăreşte asemenea absurdităţi ! Şi cum trebuie să fie capul şi inima unui om care se poate uita cu plăcere la astfel de emanaţiuni ale spiritului său!” etc.

Însă după vreo patru-cinci ani Moritz însuşi ajunge a fi un admirator al lui Shiller, şi astăzi nu există nimeni în toată lumea literară care ar voi să subscrie acele rânduri ale criticului de la 1784.

Cine vrea să înmulţească asemenea amintiri literare găseşte întâmplări analoage în viaţa lui Goethe ca şi a lui Beethoven, în soarta lui Victor Hugo, ca şi în a lui Shopenhauer şi în sute de alte exemple.

În toate aceste cazuri s-a făcut un progres netăgăduit al adevărului în opinia publică, şi sarcina noastră este acum de a cerceta care sunt formele esenţiale de evoluşiune prin care trece acest progres până la aşezarea lui definitivă.

Pentru a ne mărgini la împrejurările posibile ale propriei noastre stări de cultură, ne închipuim un june autor care în acele excepţionale condiţii subiective, despre care am vorbit, îşi înalţă concepţiunea până la formularea unui adevăr nou pentru noi, fie în ştiinţă, fie în politică, fie în literatură.

Nu ne preocupăm de însuşi cuprinsul acestui adevăr. Ne este destul ca el să fie isvorât din entuziasmul curat al autorului şi să se recunoască în noutatea sa relativă acel element de bună credinţă impersonală, care îi dă valoarea permanentă ca unei produceri esenţiale a chiar naturei omeneşti.

Odată adevărul conceput, autorul îi dă întruparea literară şi îl aduce în viaţa publică.

Presupunem că a ales un timp oportun şi că nu este vorba de o concepţiune în afară de atmosfera actualităţii, ci de o idee, deşi nouă, dar născută din chiar mijlocul luptelor intelectuale ale epocei în care trăieşte şi ale poporului din care s-a născut. Atunci prima întâmpinare din partea publicului şi totdeodată primul simptom natural al evoluţiunii spre progres este : combaterea violentă din partea celor mai mulţi.

Căci ce este o idee sau o formă nouă în mişcarea intelectuală a unui popor dat ? Este o idee ale cărei premise au putut să existe în capul mai multora sau a tuturor, dar a cărei formulare mai clară se naşte numai în capul unuia, care este şi autorul ei. Tocmai prin acest plus de putere intelectuală, prin care concluziunea sau formularea se închiagă numai în inteligenţa unuia, acest unul se deosebeşte de ceilalţi şi stă deasupra şi în afară de orizontul lor momentan.

Însă este o proprietate caracteristică a fiecărei inteligenţe omeneşti de a se simţi de regulă îndeplinită în cercul ei, oricât de restrâns ar fi, şi fiecare cap, mai ales cel mediocru, este convins de sine însuşi. Adevărul este pentru capul mediocru ceea ce s-a obişnuit să primească ca adevărat, în acest obicei îşi află îndestularea lui, şi orice noutate îi apare ca un duşman al liniştei lui sufleteşti. Împotrivit la orice nouă încordare a inteligenţei, nedeprins şi nevolnic la munca intelectuală de a supune unei perpetue examinări fundamentul părerilor sale, el îşi are cercul inteligenţei închis, se opune noului adevăr şi, făcând aceasta, crede chiar că are în sine o mişcare în folosul inteligenţei, pe când în fapt nu are decât acea rezistenţă a inerţiei, care stăpâneşte elementele intelectuale ca şi pe cele fizice. Ce ce este mai viu în acest simţământ al inerţiei caută să combată fapta literară a noului adevăr prin o scriere de luptă, şi această scriere găseşte cu necesitate un răsunet puternic în toţi care sunt de sama lui, adecă în marea majoritate a mediocrităţilor contimporane. – Aşa este şi nu poate fi altfel.

Aceasta nu înseamnă că orice combatere, orice opoziţie ar fi o dovadă pentru valoarea ideei combătute ; dar se dovedeşte că orice idee de valoare este la început combătută.

Însă dacă înţelegem în mod obiectiv că este aşa şi că a fost şi va fi totdeauna aşa, nu putem privi decât cu cea mai adâncă simpatie la junele autor în această fază a vieţii sale publice. Nu este uşor momentul în care ideea cea nouă, născută din adâncimile unui cap cugetător, încălzită la focul iubirii de adevăr, crescută prin concentrarea tuturor puterilor, părăseşte locaşul tainic al formării intelectuale şi, aruncată făr de veste în sgomotul lumii de afară, întâlneşte acea duşmană împotrivire, ale cărei cauze necesare le-am arătat mai sus. Scriitorul care crede a fi scăpat de munca încordării şi a fi câştigat acum dreptul la o recunoaştere a activităţii lui se află faţă în faţă cu violenta rezistenţă a contingentului şi se vede iarăşi aruncat în starea de mai nainte, care îi adresează veşnicul apel la sacrificiul de sine însuşi. Nu cu pânzele desfăşurate îi pluteşte vasul spre marea senină, ci pe o luntre de scăpare reintră dinaintea furtunii în vechiul port al meditaţiunilor singuratice.

Aici însă se regăseşte pe sine, şi durerea dă acum sufeltului său ultima consacrare şi o adâncime până atunci necunoscută. Din ea trebuie să adune puteri noi şi un nou sprijin întru îndeplinirea menirii sale. Cu îndoită concentrare îşi reîncepe lucrarea, şi sesemnarea, ce de-acum înainte apare fără voie în toate manifestările sale, le dă un farmec surprinzător. În curând felurite alte idei vin în ajutorul concepţiunii primitive, dar nu mai năvălesc acum ca ploaia zgomotoasă de vară, ci se aşează lin ca fulgii de zăpadă peste lucrarea sa, o acopăr, o ocrotesc şi îi dau o nouă înrodire. A venit iarna vieţii sale sufleteşti, timp de amorţire în aparenţă, dar în realitate timp de neobosită pregătire pentru renaşterea primăverii.

Şi această primăvară nu poate lipsi ; evoluţiunea recunoaşterii adevărului intră cu necesitate în a doua fază a progresului ei.

Căci dacă este adevărat că ideea cea nouă întrece prin chiar aceasta capacitatea mediocrităţilor contimporane, este tot aşa de adevărat că ea trebuie să se afle în relaţie de înrudire cu minoritatea mai inteligentă a timpului ei. Punctul cel greu de trecut este numai că oamenii inteligenţi sunt de regulă ocupaţi cu un obiect propriu al gândirii lor şi sunt prin urmare mai retraşi din agitarea zilnicelor întâmplări. Însă tocmai aci rezistenţa mediocrităţilor îndeplineşte, fără voie şi fără ştire, o funcţiune folositoare în viaţa publică. Strigătul lor de alarmă, repercutat în marea mulţime a celor ce le seamănă, dă mişcării intelectuale proporţiuni, ce fără de aceasta nu le-ar fi avut, şi o face să pătrundă cu necesitate în sfera de atenţiune a minorităţii inteligente, oricât de retrasă ar fi şi oricât de absorbită de propriile gândiri.

De aici îniante soarta progresului este asigurată. Căci adevărata lui piedică nu era ignoranţa, ci ignorarea. Nu era trist pentru autorul ideei să se afle în faţa luptei celor ce-l combăteau, ci să rămâie în mijlocul indiferenţei celor ce-l combăteau, ci să se afle în mijlocul indiferenţei celor ce l-ar fi putut înţelege ; trist era să nu audă răsunetul din inimele înrudite, să nu vadă răsfrângerea în capetele congeniale, ci să simţă că ideea lui, născută pentru a trăi din viaţa tuturor, era ameninţată să piară în propria singurătate.

12 Răspunsuri to “Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare”

  1. skorpion Says:

    Oda bucuriei

    Come sing a song of joy
    For peace shall come my brother
    Sing, sing a song of joy
    For men shall love each other
    That day shall dawn just as sure
    As hearts set so pure our hearts set free
    No man must stand alone
    With hands held out before him
    Reach out and take them in yours
    With love that endures for evermore
    Let’s sing a song of joy
    for love and understanding
    Come sing a song of joy
    Of freedom tells the story
    Sing, sing a song of joy
    For mankind in his glory
    One mighty voice that will bring
    The song that will ring for evermore
    Let’s sing a song of joy
    For love and understanding
    Come sing a song of joy
    Of freedom tells the story
    Sing, sing a song of joy
    For mankind in his glory
    One mighty voice that will bring
    The song that will ring for evermore
    Let’s sing a song of joy
    For love and understanding
    Let’s sing a song of joy
    For love and understanding

  2. dora Says:

    Citate si aforisme de Titu Maiorescu de luate in seama de autori si cititori. Pur aleatoare.
    🙂
    1.Numai durerea încheagă gândurile şi le dă puterea de a pătrunde. Fulgii de zăpadă cad leneşi la pământ, sloiul de gheaţă izbeşte.
    2).Don Quijote credea că morile de vânt sunt uriaşi. Oamenii de rând cred că uriaşii sunt mori de vânt.
    3).Cu cât o rimă este mai uşoară, cu atât este mai ieftină şi mai comună, şi poetul trebuie să se gândească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată „guriţă-garofiţă”. 🙂

  3. dora Says:

    „Intre adevarata stiinta si intre viata practica nu poate fi niciodata antagonism, ci trebuie sa fie […] o continua inlesnire reciproca” (Titu Maiorescu).

    Fara aplicabilitate stiinta ramane ceva abstract numai bun de discutii interminabile si sterpe,nu-i asa? 🙂

  4. dora Says:

    …..ridiculizarea betiei de cuvinte (verbalism, vorbarie): „Cuvântul, ca si în alte mijloace de betie, e pâna la un grad oarecare un stimulant al inteligentei. Consumat însa în cantitati prea mari si mai ales preparat astfel încât sa se prea eterizeze si sa-si piarda cu totul cuprinsul intuitiv al realitatii, el devine un mijloc puternic pentru ametirea inteligentei…”

    si cata dreptate contin aceste judecati! 🙂

  5. Sorin ILIESIU Says:

    Sunt sigur că Titu Maiorescu ar judeca aşa cum se cuvine lucrările literare ale d-lui Padina, un Eminescu postmodern.

  6. monica Says:

    AVP,
    ce-as putea comenta eu,un neica nimeni, ca sa nu ma definesc „baba” sau „cacareaza” sau …. cum ma fac altii,care nu accepta in ruptul capului admiratia sincera care o port unui OM care e deosebit in comparatie cu mine???? ha?
    Discriminarea de care dta ai parte tine ,cred eu,de bunul simt al fiecaruia. Caracterul unui om este esential intr-o existenta efemera , mai important decat opera,atata timp cat acesta este in viata.Dupa,cand uitarea este intr-o relatie ( echilibrata ?) cu memoria vietii lui,caracterul nu se mai pune si raman numai faptele. Ce sau cine sunt eu sa judec ? Si celor mai mari criminali (vezi cuplul Ceausescu de ex) dupa ce li s-au uitat caracterele infecte le-au iesit acu la suprafata faptele.Exista indivizi carora memoria faptelor si „operelor marete” a celor doi apocaliptici le starneste regrete eterne. Ce mai pot eu zice in atare situatie? Decat ca ,inchinandu-ne intr-o prosteala majoritara, dupa revolutie, unui Dumnezeu pe care-l credem UNDEVA ,in ceruri,in spatii intergalactice intangibile si nu aici cu noi sau in noi,nu mai am ce comenta. Cum sa-l cred eu homo dei exemplar pe cel care infige cutitul in prietenul sau ,avand venele circulate de alcool,cum sa-l cred eu homo dei pe cel(cea) care in prag de Nasterea Domnului isi paraseste copiii punand mai presus de fericirea unor suflete lipsite de aparare,ce au nevoie de stabilitate pt a creste buni si dumnezeiti, propria „fericire”,efemera de altfel?Cum sa-i fac eu sa inteleaga pe acesti indivizi(statistici,cum le zici dta) ca fericirea, daca nu ti-o gasesti in tine insuti ,nu ti-o poate darui nimeni,pt toate averile din lume.
    Fericirea pe care am simtit-o cand ti-am citit scrierile este a mea si nu mi-o poate lua nimeni, indiferent cate argumente stiintifico-literar-fantastice mi-ar fi aduse. Si daca, numai io,o neica nimeni,as fi cea care am incercat acest sentiment si tot trebuie sa te simti la randu-ti fericit,c-ai reusit,dta,un „provincial de la Corabia” sa aduci fericirea (dumnezeirea,n-asa?) in sufletul cuiva.Cati pot avea parte de asa ceva? Si daca pot ,sa fie sanatosi!Astilalti care stau si numai mustacesc condescendent ,n-ar trebui sa conteze ,bre ,pt dta !
    Asta am simtit eu sa scriu la acest topic.Filosofeala,dupa cum vezi,este apanajul unora de calitatea „tanarului” rh:mrgreen:

  7. monica Says:

    @rh
    „Regele egiptean Thamus, după spusa lui Plato (Phaedrus, LIX), din adânca vechime îşi arătase temerea că mare stricăciune va aduce scrierea între oameni, slăbindu-le memoria, dezvăţându-i de la propria gândire şi deprinzându-i mai mult cu părerile altora despre înţelepciune, decât cu însăşi înţelepciunea”
    Cauta printre topicele frecventate de domnia ta si vei vedea ca si altii carora li te adresezi cu dvs, incovoiat si pe care ii admiri si-i venerezi dezinteresat , nu ca aici,unde toti suntem cacareze sau babe pt tine ,preiau idei pe care le dezvolta in nume personal.Si la aia” Se observa clar ca este un text care i-a marcat, dar mai ales i-a facut sa viseze frumos, fara sa aiba la temelia constructiei lor aportul personal, care sa le poata duce la detasarea fireasca, la acel mod impersonal de a-si privi creatia !”🙄
    Acele texte le citesti ,ca pe Blibie,fara sa intelegi ceva,dar de,e de bon ton sa-ti insemnezi teritoriu.Pe AVp nu-l citesti, dar dai cu melita. Ti-am demonstrat io mai alaltaieri.Ai evoluat la scriere,incolo nimic nu s-a prins de tine ,de cand bantui. Poti sa ma faci cum iti vine la gura aia spurcata,in continuare,nu ma atinge nimic din ce scrii .
    Semneaza,
    O baba (a doua,suplinitoarea😀 )

  8. monica Says:

    Pentru toti o mica ,dar importanta din punct de vedere filosofic,poezie a lui L Blaga:

    Inelul Anului

    Anul adauga un inel tulpinii,
    cand pomul e inca suleget,
    cum mirele pune miresei
    veriga pe deget

    In jocurile si-n frumusetea Firii
    puterea aceasta de-a pune inel
    nu este de-a timpului
    ci a iubirii

  9. monica Says:

    Si in oglinda,un fragment din poemul , cu care eu am consonat de la inceput si pana azi,intr-alt stil dar la fel de filosofic ca si al lui Blaga.

    “Păi dacă dintr-un om nu rămâne în urma sa, spre a da mărturie c-a existat cândva, după ce şi veşnica pomenire a mea sau a ta despre homu’ cu pricina va dispărea, n-aşa?, decât numai ceea ce defunctu’ va fi înfăptuit cândva sub speciae aeternitatis, şi nimic altceva, aloo…, înseamnă că omu’ nost’, fie el regele-soare ori burghezul cutare, papa de la Roma sau popa din Trivale, e totuna cu faptele sale cardinale, n-aşa?, aşa cum scrie şi-n cărţile imortale, unde se vbeste despre judecata de apoi a faptelor oricărui didiloi… Viaţa ta nefiind, de fapt, a ta, ci a Aceluia ce trăieşte local & temporar şi moare – cică – în făptura-ţi mitiutică, însă-n realitate doar spre a re-nvia prin next generation ce mereu şi mereu va urma, înseamnă că doar faptele din timpul vieţii tale, pe care tu ai fost liber să le faci or ba, sunt aporturi strict personale, n-aşa? la conturarea fiinţei trăitoare între alfa şi omega… O creaţie duhoasă, un fiu sau o fiică duioasă, un destin de ingeniu or de cenuşăreasă, o poesie sau o conceptie novissimă & aleasă, o invenţie superdrăcoasă, o biserică a neamului mai mult sau mai puţin măroasă, dar caldă şi omenoasă, o fire nobilă şi generoasă, o vorbă sau o mână prietenoasă spusă / întinsă unui semen cu inima grea sau păcătoasă (căci inimă vie, aloo…), o construcţie politică sau o ideologie mişto, un cod de legi maibaro, iată faptele ce fac dintr-un simplu poolică frânar, altfel muritor ca orişice kknar, un homo dei exemplar, care supravieţuieşte şi după ce membrii cooperativei “Munca şi Viaţa-n Zadar” dau colţu spre Bellu iar, şi iar…”

    AVP
    (pt cei ce nu stiu:mrgreen: )

  10. AVP Says:

    Moni, daca chiar vrei sa-ti pierzi vremea cu rh, atunci cauta-i in hyperspatz propriile-i postari prin care pana mai an ma ridica in slavi, in termeni tot atat de gretosi ca si injuraturile-i baloase de azi. Sfatul meu este insa sa nu mai bagi in seama creatura anonima si scabroasa. Daca io insumi ma mai refer la ipochimen din cand in cand, o fac doar din principiu, aloo, in speranta ca voi crea un front comun contra ferentaristilor si mitocanilor anonimi ai cyberspatiului, astfel incat sa-i determinam pe providerii lor de internet sa le taie mustiucu odata si o data (asa cum hingherii pun botnitza cainilor turbati). Altfel, ce naiba sa-ntelegi de la un dezaxat care azi spune una si maine cu totul alta ? Inseamna ca nefelixitu e ori psihopat, ori un detracat lipsit de orice scrupul. Or, si intr-un caz, si-n altul, a sta de vba c-un asemenea specimen e o impardonabila pierdere de vreme…👿

    Parerea mea… Postare noua !

  11. Stely Says:

    Buna seara,
    Alooo! Ce se intimpla cu bloguletul meu preferat ? E adevarat ca am absentat cam mult ,dar de citit pe fuga tot mi-am facut timp. Nu am putut insa sa postez ,intrucit am fost foarte ocupata si moarta de oboseala.Acum cind am sosit acasa incerc pentru putin timp sa mai gust putin „drog” 🙂 Si ? Voi unde sunteti ? .
    Apropo, de „suplinitoare”.. Scuze ,daca am facut vreo gafa !
    M-am referit la faptul ca „cineva” (nu spun cine ) 😉
    m-a suplinit cu brio cu niste postari „mumoase ” la topicul meu preferat ,unde eram „specialista ” 😳 si m-am bucurat .. Asta am vrut sa spun .
    Acum am citit postarea noua . Hmm .. cam lunga ,desi interesanta . Poate vine una mai „scurtutza „, „footila” si mai vesela -asa ca de despartire ,de vreo luna -preconizez.

  12. Pe wallurile feisbucului « Viorel Padina Says:

    […] – creindu-si singure publicul “ex nihilo”, preste mode si timp, tale quale… Titu Maiorescu al nost a scris de altfel hat demult despre preocuparile belferului matale. ► Draga prietena, […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s