Remember

Fiindcă mulţi friends, lari, iari sau penaţi din generaţia mea de confraţi uită într-o veselie în ce lumea am trăit şi mai ales din ce lume am fost tunaţi înainte de a fi trăit ca nişte haftlingi deportaţi şi-mi bat tot mie apropouri cum că vreau să-mi cam bag picioru-n ghips, păi cum drea, ori să fac mişto de next generaţia de crăciunei care sunt convinşi că pe ei i-a adus pe malu Dâmboviţei barza democraţiei sau cutiile de rezonanţă ale Americii / Rusiei, după caz, naz şi pârvuleşti de rusnak ucaz, iar nu tot biata naţie rumână, asta de baz, recte genitorii lor pe care-i durea-n coor în timp ce poeselu era cam singur împotriva tuturor, permiteţi-mi să repostez aicea prologul la Povestea lui Ave, unde se vede de ce n-am avut şi noi ceea ce alţi vecini mai de soi au avut, iar de-acum pot să avanseze mult mai rezolut spre judecata de apoi a “Raiului” corupt, deci pe shortcut. Sper că maestrul DG, al cărui sugestiv desemn l-am preluat din postul original cam ţopa-hopa, fără să-l mai deranjez măcar cu vorba, nu-mi va da în cap cu SOPA

*****************************

Abordându-mă cu onoranta propunere de a-mi publica însemnările despre experienţa “Apelului către Europa”, din 1980-81, Vladimir Tismăneanu m-a provocat, între altele, să răspund la asemenea întrebări, precum:  “De ce nu a avut România disidenţă ? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile. Dar de ce a lipsit acţiunea colectivă?  De ce a eşuat Mişcarea Goma? Au existat mişcări muncitoreşti, dar de  ce nu s-a solidarizat intelgentsia cu ele (VJ, SLOMR, Brasov) ? De ce nu a devenit Cenaclul de luni echivalentul lui Jazz section din Cehoslovacia ? De ce n-am avut un KOR?  Era PCR mai perfid dacat PMUP? Era Securitatea omnipotenta? De ce nu a creat Apelul tau o tache d’huile ?” Etc.

Un prim răspuns la aceste întrebări l-am schiţat încă din Apelul către Europa. Am zis acolo că, dacă suntem ceea ce suntem, asta se datorează în primul rând trecutului nostru, seminţei & seminţiei din care suntem plămădiţi  ab ovo,  dar mai ales civilizaţiei în care ne-am copt şi răscopt timp de secole, civilizaţie dominată  de ortodoxism, osmanlism, fanariotism şi muscălism, într-un cuvânt de orientalism, peste care s-a suprapus, colac preste pupăză, comunismul…

Ortodoxismul a lucrat în România în sensul molesirii latinitatii originare, al inhibarii activismului si voluntarismului specific acestei rase, al devitalizarii treptate. Dintr-o etnicitate plina de initiativa, cu o puternica personalitate virila, ortodoxismul a facut o turma de sclavi, un harem pus la dispozitia barbatiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice împaratie este de la Dzeu, chiar daca vine prin dracu” a fost inculcat poporului sub forma neaosa: “Vin ai nostri, pleaca ai nostri !”, ceea ce a permis ca toti strainii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pâna la Rusi) sa ajunga sa ne fie stapâni. Feminitatea, frica, supusenia, pasivitatea, ospitalitatea lasa au patruns masiv în mentalitatea urmasilor legiunilor cu acvila si ai ostirilor cu cap de lup, îndepartându-i de matca lor originara (fundata pe urbanizare, mestesuguri, comert, razboi) si implantându-i într-un stil de viata specific oriental, tradus prin lentoare spirituala, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine însemna “roman”, a ajuns sa însemne “cioban”. Cetatile fortificate, castrele romane si davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, tara fiind împânzita cu atemporale obsti satesti si cu manastiri : consecinte si cauze ale orientalizarii. Drept urmare, si cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorica, arhaizanta, iar pe de alta, bisericoasa la modul cultic, dogmatic. Orice nota de intelectualitate, de initiatiativa, de libertate lipseste si prin urmare lipseste elita. Nici o personalitate nu poate irumpe în afara dogmei, relieful ideal e “spatiul mioritic”, cumintenia duce la hieratism, rationalitatea si artisticitatea trebuie sa dispara. E o teribila încremenire bizantina, consecinta a unei utopii a asteptarii, o rabdare imbecilizanta, o mortificare continua, o degenerare. Orientul patrunde în acest spatiu european (lasat fara aparare) prin toti porii, prin fisurile etnice, insinuându-se cu viclenia somnului religios.

Dominatia otomana – extinsa pe durata a câteva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, în acest context, trebuie înteleasa în sensul deschiderii bruste, catastrofice, a supapei vitalitatii populare – inhibate de ortodoxism – catre un mod de viata dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenta si spoliat de specificitate, pe de o parte, napadit de o concretete barbara, pe de alta, poporul îsi va canaliza energia într-o viata tipica de bâlci oriental, impur, irational, lipsit de orice teleologie. Lenea, coruptia, hotiile, prostitutiile de toate felurile patrund debordant.

Pe acest teren entropic, degradat pîna la nefiinta, utopiile prind foarte usor radacini. Iar cea mai teribila dintre utopii este comunismul… (Apelul către Europa, 1980).

De acord, ortodoxismul a avut şi mari merite, printre care dezvoltarea limbii române scrise – o dată cu iniţiativele de traducere a Paliilor în rumâneşte, începând cu secolul 16 – e meritul său cel mai de seamă, dar asta nu schimbă datele problemei şi oricum nu e locul şi timpul să discutăm  pro şi contra despre ortodoxism, osmanlism, fanariotism, muscălism or comunism. După părerea mea, inerţia quasitotală a românilor în timpul Iepocii Comunizmului, comparabilă poate doar cu a vecinilor bulgari, se datorează faptului că noi n-am avut o  mare cultură sau civilizaţie  modernă în spate, n-am avut, de pildă, o literatură strict originală şi de mare bogăţie stilistică, asta ca să nu mai vorbim de sisteme filosofice de anvergură, de o pictură, sculptură, arhitectură sau muzică de nivel sofisticat, care să-i fi creat boborului compus din rumânaşii noştri statistici (cunoscuţi de neamurile înconjurătoare ca ale pizmaşii titircă inimă-rea) şi un altfel de imaginar ori un altfel de model human decât acela al eresurilor daco-tracice sau legendelor paleocreştine or pastorale, al halimalei balcanice or al weltanshauung-ului mioritic. Spre deosebire, creştinismul de tip occidental, în pofida unor episoade nefericite precum cele generate de talibanii inchizitoriali, a încurajat ştiinţele şi artele laice – în limita mentalităţilor de atunci, desigur -, dacă nu direct, atunci prin principii şi seniori catolici or reformaţi, mulţi dintre ei rămaşi în istorie mai mult ca protectori ai unor artişti, filosofi ori savanţi de renume, decât pentru celelalte fapte ale lor, de apărători ai dreptei credinţe sau de conducători ai poporului perisabil, de zi cu zi. Or, la noi, dacă s-a mai găsit – arareori ! – câte vreun domnitor un pic mai luminat sau vreun boier halea, care să  sponsorizeze cu vreo schembea sau vreo pungă de firfirici pe vreun meşter or menestrel balcanic, meşteru’ era pus, în contraserviciu, să-i mai construiască vreo beserică or mânăstire, să-l zugrăvească pe zidurile ctitoriei dimpreună cu coconu familial, ori să-i traducă sau explice Palia,  şi nu de alta, ci pentru ca vodă sau boiarul să fie sigur că astfel îşi va asigura un loc călduţ pe lumea ailaltă, cel puţin la fel de plăcut ca pe lumea asta păcătoasă, n-aşa…? Or, astfel îţi salvezi, poate, sufletul individual ceresc, însă laşi de izbelişte sufletele reale viitoare, next generations de nepoţi şi strănepoţi, al căror viitor e sigur numai în măsura în care strămoşii se vor fi îngrijit nu doar de sufletu’ dumnealor din descărnatele ceruri or de mica agoniseală familială, ci de patria reală de pe Planeta-Ou, scoţând-o din sălbăticie, hiigenizând-o, legiferând-o, învăţând-o, luminând-o, înfrumuseţând-o, cu un cuvânt – civilizând-o.

În cinci secole de cultură rumânească scrisă, primul moment de modernizare reală şi de sincronizare cu Occidentul  (mai avansat din orice punct de vedere: social-politic, cultural-ştiinţific, tehnologic) a venit abia  prin generaţia paşoptistă. Niciodată, probabil, nu vom gasi destule cuvinte de laudă spre a preamări această legendară generaţie, creatoarea României moderne. Un Heliade, un Ghica, un Bălcescu, un Brătianu, Goleştii, oameni de genială vocatie intelectuală şi fii ai unor neamuri nobile şi bogate, n-au pregetat să-şi abandoneze avantajul ascendenţei genealogice şi să se arunce în vâltoarea politicii militante, unde au luptat chiar şi contra partidei părinţilor lor când a fost nevoie, însă au scos ţărişoara la liman, au ridicat-o în 50 de ani cât alţii în 500 ! Mai încoace, un Maiorescu alături de faimoasa Junime, un Spiru Haret, un Iorga – la fel au facut… Din păcate, când tocmai ne agăţasem  ferm de pulpana Occidentului şi ne despărţisem de Orient în mod cât de cât rezolut, a căzut preste noi  stafia comunizmului şi ne-a atras din nou într-o altă dogmă, aparent contrară celei prin care călugării ne ţinuseră timp de secole cu capul în nori (în vreme ce henormele averi mănăstireşti se-ngrămădeau vârtos la picioarele lor), dar în fond de aceeaşi extracţie colectivistă, dezintelectualizantă şi utopică, singura deosebire fiind că activiştii de partid şi securiştii – preoţii şi călugării noii religii – promiteau viitorul luminos “pe pământ, nu în gând”…  Cât de luminos va fi fost acel viitor, s-a văzut însă curând… oops.

Revenind la întrebarea iniţială: De ce n-a avut România o disidenţă notabilă, ci doar acte individuale de rezistenţă, voci izolate în oceanul de conformism supravieţuitor…?, un prim răspuns ar putea fi extras din scurtul excurs teoretic şi istoric de mai sus (de pildă, din întâmplarea că-n vreme ce noi ieşeam în faţa lumii, la 1821, cu porucicul Tudor Vladimirescu, îmbrăcat în cămaşa morţii doar spre a apăra drepturile norodului său contra tagmei jecmănitorilor fanarioţi, iar nu de a-l scoate de subt o tutelă mult mai mutantă, turcească or muscălească,  lucru ce li se părea heroilor loco a fi preste poate atunci,  în acelaşi timp grecii lui Ipsilante – nu mai numeroşi şi nici mai viteji decât rumânii noştri – desfăşurau deja Eteria, răsbelul lor de independenţă naţională, pe frontul căreia se va jertfi – de ce oare ? – până şi poetul altei naţii, Lord Byron,  şi tot aşa,  în timp ce Vladimirescu fu trădat de căpitanii săi pentru un pumn de galbeni, Batalionul Sacru al celor 300 de tineri grecotei, crescuţi în cultul eroilor patridei lor glorioase, iar nu al  Căluşarului pastoral, n-a pregetat să înfrunte până la sacrificiul suprem ordia otomană de 100 de ori mai puternică…) Alte răspunsuri, congruente cu cele de mai sus,  de altfel, pot fi extrase dintr-o simplă ochire a situaţiei din România în comparaţie cu cea din unele ţări din fostul Lagăr (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), în care disidenţa a avut un cuvânt important de spus, iar acţiunea sa a facilitat procesul de tranziţie de la societatea totalitară la lumea liberă. Sunt trei lucruri care te frapează imediat la o astfel de analiză : 1) absenţa din România a tendinţelor anterioare reformatoare din interiorul partidului comunist (la ceilaţi au existat reformele lui Nagy, Kadar, Dubcek, chiar Jaruzelski) ; 2) absenţa quasitotală a societăţii civile (la ceilalţi au existat  Solidaritatea poloneză, opoziţia de samizdat din Ungaria, Charta 77) ; 3) existenţa la noi a partidului unic (la ceilalţi a existat pluripartidism totuşi, chiar dacă quasiformal). Însă după părerea mea absenţa dizidenţei organizate se datorează înainte de toate mentalităţii defetiste “vin ai noştri pleacă ai noştri” sau “capul plecat sabia nu-l taie“, adânc înrădăcinate de la opincă la vlădică (vezi transformarea peste noapte  în “cântăreţi ai vremurilor noi“  a elitei literare interbelice: Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Camil Petrescu etc., de dragul salvgardării operii estetice, cică), dar şi faptului că elita noastră socială şi politică a fost decimată în anii 50 într-o măsură mult mai mare decât în celelalte ţări (unii istorici dau cifra de 500 de mii de români morţi la Canal sau în închisorile vremii), precum şi realităţii că România era singura ţară din fostul Lagăr Socialist integral înconjurată cu sârma ghimpată a “ţărilor frăţeşti”, aşadar total izolată de civilizaţia libertăţii. Asta, lăsând la o parte duritatea dogmatică a ultimului stalinist din Europa – Ceauşescu – ori faptul că Securitatea aborigenă, în care se prelinsese încet-încet (din pur conformism balcanic, vezi bine) aproape întreaga spumă a promoţiilor de absolvenţi iepocali, a dat dovadă de atâta odioasă competenţă şi omnipotenţă încât, iacătă, ajunsă la adânci bătrâneţi, este şi azi la putere în Ro – pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, aloo… -, la 20 de ani de la căderea comunizmului în ţeara lu Drakulo… oops.