Povestea lui Ave (prolog)

Se împlinesc azi 20 de ani de la data la care, în faimoasa Duminică a Orbului, rumânii îndrumaţi de salvatoru' FSN, care mergea în frunte, în mână cu cădelniţa - totodată şi felinar de noapte - lămpaşului de miner, s-au aruncat în hăul Viitorului Luminos, respectiv în marea roşie de tranziţie - dar nu aia dintre Ţara Sfântă şi Eghipet, fugiţi naiba...-, unde tocmai se scufundau simbolurile "socializmului biruitor"... Preste mode şi timp, oamenii de bine care au mai rămas, iluminaţi de lămpaşele tembeliziunilor mogulice, s-au năpustit ieri asupra Boc-ului din Piaţa Victoriei - şi să zică merci FMI că nu şi-au finalizat operaţiunea, precum minerii de bine din 1991, n-aşa...? -, în căutarea banilor pierduţi din shuntarea pensiilor şi salariilor, în timp ce iluminatorii lor, adevăraţii stăpâni ai inelelor şi miliardelor, dimpreună cu hurezenii, gâzii, cetepeii şi ciutacii lor, râdeau ţinându-se de burtă în culisele tembeliziunilor, ricanând hohotitor prin fumul trabucelor: "Viitor Luminos, orbilor, multstimaţilor şi iubiţilor, mey...!"

Abordându-mă cu onoranta propunere de a-mi publica însemnările despre experienţa “Apelului către Europa”, din 1980-81, Vladimir Tismăneanu m-a provocat, între altele, să răspund la asemenea întrebări, precum:  “De ce nu a avut România disidenţă ? Sigur, au fost voci izolate, perfect respectabile. Dar de ce a lipsit acţiunea colectivă?  De ce a eşuat Mişcarea Goma? Au existat mişcări muncitoreşti, dar de  ce nu s-a solidarizat intelgentsia cu ele (VJ, SLOMR, Brasov) ? De ce nu a devenit Cenaclul de luni echivalentul lui Jazz section din Cehoslovacia ? De ce n-am avut un KOR?  Era PCR mai perfid dacat PMUP? Era Securitatea omnipotenta? De ce nu a creat Apelul tau o tache d’huile ?” Etc.

Un prim răspuns la aceste întrebări l-am schiţat încă din Apelul către Europa. Am zis acolo că, dacă suntem ceea ce suntem, asta se datorează în primul rând trecutului nostru, seminţei & seminţiei din care suntem plămădiţi  ab ovo,  dar mai ales civilizaţiei în care ne-am copt şi răscopt timp de secole, dacă nu milenii, cum se laudă protocroniştii, civilizaţie dominată   de   ortodoxism, osmanlism, fanariotism şi muscălism, într-un cuvânt de orientalism, peste care s-a suprapus, colac preste pupăză, comunismul…

Ortodoxismul a lucrat în România în sensul molesirii latinitatii originare, al inhibarii activismului si voluntarismului specific acestei rase, al devitalizarii treptate. Dintr-o etnicitate plina de initiativa, cu o puternica personalitate virila, ortodoxismul a facut o turma de sclavi, un harem pus la dispozitia barbatiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice împaratie este de la Dzeu, chiar daca vine prin dracu” a fost inculcat poporului sub forma neaosa: “Vin ai nostri, pleaca ai nostri !”, ceea ce a permis ca toti strainii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pâna la Rusi) sa ajunga sa ne fie stapâni. Feminitatea, frica, supusenia, pasivitatea, ospitalitatea lasa au patruns masiv în mentalitatea urmasilor legiunilor cu acvila si ai ostirilor cu cap de lup, îndepartându-i de matca lor originara (fundata pe urbanizare, mestesuguri, comert, razboi) si implantându-i într-un stil de viata specific oriental, tradus prin lentoare spirituala, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine însemna “roman”, a ajuns sa însemne “cioban”. Cetatile fortificate, castrele romane si davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, tara fiind împânzita cu atemporale obsti satesti si cu manastiri : consecinte si cauze ale orientalizarii. Drept urmare, si cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorica, arhaizanta, iar pe de alta, bisericoasa la modul cultic, dogmatic. Orice nota de intelectualitate, de initiatiativa, de libertate lipseste si prin urmare lipseste elita. Nici o personalitate nu poate irumpe în afara dogmei, relieful ideal e “spatiul mioritic”, cumintenia duce la hieratism, rationalitatea si artisticitatea trebuie sa dispara. E o teribila încremenire bizantina, consecinta a unei utopii a asteptarii, o rabdare imbecilizanta, o mortificare continua, o degenerare. Orientul patrunde în acest spatiu european (lasat fara aparare) prin toti porii, prin fisurile etnice, insinuându-se cu viclenia somnului religios.

Dominatia otomana – extinsa pe durata a câteva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, în acest context, trebuie înteleasa în sensul deschiderii bruste, catastrofice, a supapei vitalitatii populare – inhibate de ortodoxism – catre un mod de viata dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenta si spoliat de specificitate, pe de o parte, napadit de o concretete barbara, pe de alta, poporul îsi va canaliza energia într-o viata tipica de bâlci oriental, impur, irational, lipsit de orice teleologie. Lenea, coruptia, hotiile, prostitutiile de toate felurile patrund debordant.

Pe acest teren entropic, degradat pîna la nefiinta, utopiile prind foarte usor radacini. Iar cea mai teribila dintre utopii este comunismul… (Apelul către Europa, 1980).

De acord, ortodoxismul neaoş a avut şi mari merite, printre care dezvoltarea limbii române scrise – o dată cu iniţiativele de traducere a Paliilor în rumâneşte, începând cu secolul 16 – e meritul său cel mai de seamă, dar asta nu schimbă datele problemei şi oricum nu e locul şi timpul să discutăm amărunţit, pro şi contra, despre ortodoxism, osmanlism, fanariotism, muscălism or comunism. Însă după părerea mea, inerţia quasitotală a românilor în timpul Iepocii Comunizmului, comparabilă poate doar cu a vecinilor bulgari, se datorează faptului că noi n-am avut o  mare cultură sau civilizaţie  modernă în spate, n-am avut, de pildă, o literatură strict originală şi de mare bogăţie stilistică (cel mai mare poet român, Eminescu, deşi ca individ era înzestrat nativ cu un ingeniu absolut fabulos, nu a dispus la vremea sa de o limbă suficient de articulată, ca să poată  să-şi exprime plenar imensitatea-i de “doruri vii şi patimi multe”, după cum nu dispunea nici  de alte teme, tehnici şi idei literare decât cele inspirate de frugalele-i studii în Germania), asta ca să nu mai vorbim de sisteme filosofice de anvergură, de o pictură, sculptură, arhitectură sau muzică de nivel sofisticat, care să-i fi creat boborului compus din rumânaşii noştri statistici (cunoscuţi de neamurile înconjurătoare ca ale pizmaşii titircă inimă-rea) şi un altfel de imaginar ori un altfel de model caracterial decât acela al eresurilor daco-tracice sau legendelor paleocreştine or pastorale  (pacifice şi moralizatoare, ce-i drept, dar nu prea mobilizatoare în real, ci mai mult spre virtual, cum ar veni), al halimalei balcanice or al weltanshauung-ului mioritic. Spre deosebire, creştinismul de tip occidental, fie el catolic or reformat, în pofida unor episoade nefericite precum cele generate de talibanii inchizitoriali sau a cazurilor punctuale Giordano Bruno şi Galileo Galilei, a încurajat ştiinţele şi artele laice – în limita mentalităţilor de atunci, desigur -, dacă nu direct, atunci prin principii şi seniori catolici or reformaţi, mulţi dintre ei rămaşi în istorie mai mult ca protectori ai unor artişti, filosofi ori savanţi de renume, decât pentru celelalte fapte ale lor, de apărători ai dreptei credinţe sau de conducători ai poporului perisabil, de zi cu zi. Or, la noi, dacă s-a mai găsit – arareori ! – câte vreun domnitor un pic mai luminat sau vreun boier halea, care să  sponsorizeze cu vreo schembea sau vreo pungă de firfirici pe vreun meşter or menestrel balcanic, meşteru’ era pus, în contraserviciu, să-i mai construiască vreo beserică or mânăstire, să-l zugrăvească pe zidurile ctitoriei dimpreună cu coconu familial, ori să-i traducă sau explice Palia,  şi nu de alta, ci pentru ca vodă sau boiarul să fie sigur că astfel îşi va asigura un loc călduţ pe lumea ailaltă, cel puţin la fel de plăcut ca pe lumea asta păcătoasă, n-aşa…? Or, astfel îţi salvezi, poate, sufletul individual ceresc, despre care nimeni nu prea ştie ce e şi nici măcar nu e sigur c-ar exista, însă laşi de izbelişte sufletele reale viitoare, next generations de nepoţi şi strănepoţi, al căror viitor e sigur numai în măsura în care strămoşii se vor fi îngrijit nu doar de sufletu’ dumnealor din descărnatele ceruri or de mica agoniseală familială, ci de patria reală de pe Planeta-Ou, scoţând-o din sălbăticie, hiigenizând-o, legiferând-o, învăţând-o, luminând-o, înfrumuseţând-o, cu un cuvânt – civilizând-o (va urma).